Peste jertfele și suferințele noastre, o șleahtă de profitori s-a ridicat, a pus stăpânire pe țară și iarăși ne-a robit! – Mărturisirile fostului deținut politic Nicolae Purcărea (II)

Citiți prima parte a articolului

Câteva gânduri ale fostului deținut politic Nicolae Purcărea despre lupta, suferința și biruința creștină a mărturisitorilor din închisorile comuniste

Extrase din lucrarea Generația mărturisitoare. Mărturii inedite ale Aspaziei Oțel Petrescu și ale lui Nicolae Purcărea, consemnate de Florin Palas

Un neam trăiește și prin momentele de onoare, de demnitate. Noi n-am fost un neam laș, care să depunem armele în fața invaziei comuniste. Încă din 23 august 1944, s-au ridicat grupurile de rezistență. Ne-am numit români și creștini. Acțiunea noastră s-a înscris pe linia strămoșilor noștri, a haiducilor noștri și a tuturor acelora care au luptat împotriva unei năvăliri.

Noi n-am intrat în închisoare pentru un fapt banal, am intrat pentru a aduce neamului nostru demnitate. Asta am făcut prin lupta noastră. Iar prin faptul că eu m-am opus regimului, refuzând să fiu turnător, am devenit un erou al lor, eram cineva atunci, am conștientizat acest aspect, mi-a ajuns pentru ani de zile. Bineînțeles că am avut puțin de tras după aceea. Cu lanțurile acelea la picioare am avut de petrecut opt luni de zile. M-au dus de la Canal la Jilava, de la Jilava la Aiud. Până am ajuns la Aiud au trecut opt ani de zile.

Am fost pus să construiesc o morgă, o cameră betonată cu o masă de ciment, unde să depună morții. Neplăcută muncă! Chiar amicii mei ziceau: morga lui Nae! Și, într-o zi, ducându-mă să văd ce-i pe-acolo, peste cine dau, chircit pe masă? Era Gicu Jimboiu! A fost o întâlnire care m-a dărâmat. Orice om, oricât ar fi de tare, când vede un schelet, o mortăciune, simte cum i se ridică părul în cap. Te faci mic și tu.

Vreau să vă spun că oricât ne vom crede de puternici, nu e adevărat. Suntem mici, suntem slabi, suntem neputincioși, numai o greutate s-avem în cale și atunci ne dăm seama de acest aspect. Cât de mici, cât de neputincioși suntem! Când omul este confruntat cu moartea, se simte mai mic, mai dărâmat, mai neputincios. Ceea ce este de reținut este aceasta: dacă omul reușește să se depășească câtuși de puțin, să urce o treaptă, două, spre cer, este o mare realizare!

Cel mai greu, după ce-am ieșit din închisoare, a fost să mă adaptez la noua societate. Eram ca un călugăr aruncat în viață, aruncat în lume. Nu știam ce să fac, cum să fac, cum să mă învârt! Cu cât trece timpul, cu atât devine mai grea viața. Chiar dacă în închisoare am acumulat, ca să zic așa, capital pentru ceruri, ispitele de toate zilele, gândurile toate, omenești, mă trag în jos.

Mi-aduc aminte că Valeriu Gafencu a primit odată o haină. Era o haină mai bună. El, ce să facă? a dat-o! „Ce faci?”, l-au întrebat camarazii. „O trimit înainte!” La fel a făcut și Părintele Justin Pârvu, care a primit o pereche de bocanci noi și i-a dat. Și a zis: „Lasă, eu pot să umblu și cu unii mai răi!”

Și vă mai spun un fapt cutremurător, de la un alt sfânt, zic eu acum, după ce a murit: Părintele Calciu-Dumitreasa. Au fost zidiți 16 inși într-un coridor, la Jilava. Erau celulele morții, Casimca îi zicea. Era în celulă cu Costache Oprișan. Ce a făcut Părintele Calciu? Pe-atunci nu era preot, era medicinist, a făcut teologia după ce a ieșit din închisoare.

Reușita cea mai mare pe care au făcut-o închisorile e că au umplut țara de preoți! Ceea ce înseamnă că toate cele trăite în închisoare s-au concretizat în afara închisorii! Ce-a făcut Părintele Calciu? Oprișan era bolnav, era pe moarte, avea tuberculoză. Ca să-l ajute, Părintele Calciu și-a tăiat venele, a umplut o cană cu sânge, ca s-o dea să bea lui Costache! Nu i-a mai fost de niciun folos, dar gestul e uimitor!

De ce a fost bătut Costache Oprișan de către Țurcanu, de sărea cu bocancii pe el? Pentru că fusese, într-o anumită perioadă, șeful Frățiilor de Cruce! A fost călcat în picioare, călcat cu bocancii pe gât, plămânii lui s-au zdrențuit!

Vă pun o întrebare, dacă puteți să-mi răspundeți: cum m-am vindecat eu de TBC fără să iau medicamente? Și am fost într-o stare gravă. M-am dus la doctor, dar nu m-a ajutat. Am fost pedepsit pentru că am „trădat marea cauză a demascării”, adică am deconspirat secretul lor. Și pentru asta am fost pedepsit. Am stat șapte luni la pedeapsă, timp în care m-am îmbolnăvit de TBC. Norocul meu a fost că ne-au făcut raze, și pe TBC-iști ne-au dat la o parte. Am avut un regim de liniște.

După ce m-am eliberat, în 1956, nu m-au trimis acasă, ci mi-au dat domiciliu obligatoriu în Bărăgan. M-am dus lângă Fetești, la 15 km, exact pe locul unde Panait Istrati descrie ciulinii Bărăganului. Eu nu pot să descriu așa frumos cum a făcut-o el! Făcuseră ei acolo un sat, Lătești, în locul satului Lăteni. Și m-am dus la Fetești, la sanatoriul TBC, pentru consultație. Și zice doctorul: „Dom’le, dar dumneata ai fost TBC-ist. Doar urme se mai văd”. Astăzi plămânii mei sunt zdrențuiți, ca o cârpă ruptă, dar trăiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Vorbele mele nu-s vorbe mari, dar sunt vorbe curate, cinstite, ale omului care a dus în spinare aproape 20 de ani de temniță.

Tinerilor le recomand întoarcerea la izvoare, care înseamnă întoarcerea la credința strămoșilor noștri. Erau aproape de Dumnezeu, erau la un moment dat așa aproape, încât ei chiar vorbeau cu Dumnezeu. E ceva greu de înțeles pe cale rațională. O făceau prin post, prin rugăciune, dar ei vorbeau cu Dumnezeu.

În tradiția noastră populară este un pom care face legătura între Dumnezeu și pământ: bradul. De aceea bradul este utilizat și la înmormântare, și la naștere, și la cununie. Asta denotă că strămoșii noștri erau foarte legați de credință. Se zice, în Tradiție, că omul, înainte de a tăia pomul, întâi se ruga: „Iartă-mă, că este necesar să te tai!”. Iar un pictor, un sculptor, dacă făcea o icoană, făcea o cruce, se ruga la Dumnezeu: „Ajută, Doamne!” sau „Iartă-mă, Doamne!”. De aceea spun că aspectul cel mai important este întoarcerea la credința strămoșilor noștri!

Gândul ne-a fost la Dumnezeu și la neam. Dragostea de Dumnezeu și neam ne-au călăuzit. În viață să mergem astfel: pe verticală, spre Dumnezeu, și pe orizontală, cu neamul. Suntem oamenii unei etnii, oriunde ne-am duce, nu scăpăm de etnie. Ce ești? Toți te întreabă, oriunde te-ai afla: ce nație ești? Omul nu se poate desfășura decât în cadrul etniei sale. Dacă în cadrul etniei sale nu se desfășoară, atunci nu se desfășoară nicăieri.

Nu putem fi propriii noștri judecători. Ce ne deosebește pe noi de alții e faptul că am conștientizat păcatul. Nu ai voie să iei viața altuia. Omul e creat de Dumnezeu. Nu mai poți spune azi: „Avem doar gloanțe pentru trădători”. A fost o epocă. Mișcarea a trecut prin etape de dezvoltare. Izvorul când pornește la vale se face pârâu, pârâul este zburdalnic, este năbădăios, și-atacă toate colțurile până intră în albia lui. Problema care se pune este cea a omului. Pe el să-l desăvârșești. Începând de la om ajungi la divinitate. Ăsta-i țelul final. Cine vrea să-l înțeleagă, să-l înțeleagă.

Am zis că noi am avut un țel dacic, trac, pentru că ei credeau în nemurire, erau monoteiști. Matricea noastră stilistică, cum spune Lucian Blaga, a fost elementul trac, trăirea tracă și ortodoxia.

Sorin Lavric a scris o carte în care a urmărit să explice cum a trecut Noica, un cartezian, raționalist, la legionarism. A făcut aceasta când a văzut că doi oameni de valoare, Moța și Marin, au fost în stare să-și dea viața pentru o idee. Am fost la lansarea cărții lui Lavric și i-am spus că taina este elementul pe care nu l-a luat în considerare. Ortodoxia respiră prin taină, nu prin rațiune. Crezul meu mă ține în viață.

În primul rând, copiilor să le induci în suflet ideea de mântuire. Și, după aceea, dă-le basme, povești istorice, povești cu haiduci, cu eroii neamului. Din acestea să se hrănească sufletele lor.

În cărțile de istorie nu se vorbește despre sfinții închisorilor pentru că n-a căzut comunismul. Ce trăim noi azi sunt consecințele culturii comuniste. Să nu credeți că a dispărut comunismul. A dispărut formal. Toate relele sunt efectele concepțiilor comuniste.

Un anumit om, mânat de satana, tinde să devină egalul lui Dumnezeu. Și, de aceea, găsește tot felul de invenții să se creadă Dumnezeu. Dar așa ceva nu este posibil, pentru că și Lucifer a căzut, când s-a crezut Dumnezeu. Acesta l-a izgonit. Omul totdeauna este necesar să fie umil și să fie sigur că prin smerenie poate face mai mult decât ar crede.

La Pitești, câteva mii de studenți au fost reeducați prin tortură, prin bătaie. A fost cel mai îngrozitor experiment care s-a produs în lume, despre care și Soljenițân se întreabă cum a fost posibil. S-a încercat schimbarea omului în neom, schimbarea omului într-un robot pe care să-l manipulezi la simplul glas pe care tu îl ridici.

De pe urma acestui experiment au fost morți, au fost oameni a căror voință era anihilată, au fost oameni robotizați, au fost oameni care nici astăzi nu sunt în stare de o acțiune pe cont propriu. Au devenit oameni depersonalizați. Este o poveste îngrozitoare, despre care pe unde veți auzi, citiți-o, dar faceți semnul Crucii că n-ați trăit momentele acelea!

Acest Pitești se aplică continuu, se aplică și astăzi. Vă pot spune că astăzi trăim tot un fel de Pitești.

Avem o țară, pentru ea să luptăm, dacă va fi cazul, sau să ne punem toate cunoștințele noastre în slujba patriei. Țara este cea care să ne domine gândurile, ea este cea care să primeze. Este destul de meschină toată această luptă care se duce astăzi, efect al comunismului: vrajbă între oameni, invidie și, mai ales, un mare interes pentru buzunarul propriu.

În închisoare se punea problema supraviețuirii. Și nu atât a supraviețuirii fizice, pentru că ani de zile mâncând aceeași lătură, ne-am învățat cu ea și am supraviețuit. Problema cea grea era cea psihică, cea spirituală. De aceea am ținut fiecare să învățăm poezii, rugăciuni. Așa am supraviețuit în închisoare, transformând-o în mănăstire.

Poate e greu de închipuit, poate e greu de înțeles acest aspect, dar gândul a fost acela că Dumnezeu ne va ajuta și vom scăpa. Pentru aceasta a fost necesar ca și noi să acționăm, țevile de calorifer au început să vorbească, transmiteam prin Morse poezii și alte cunoștințe pe care voiam să ni le însușim. De ce? Pentru că eram o masă imensă de tineri avizi să cunoaștem, să știm, să ne îmbogățim zestrea noastră culturală.

Să știți că nu vom răzbate în lume dacă nu vom fi posesorii unei culturi frumoase, pe care s-o ducem cu noi și pe care s-o etalăm atunci când va fi nevoie. De aceea spun tinerilor să învețe și iar să învețe, pentru că numai așa se vor ridica.

Memoram toate poeziile care veneau pe țeavă, pentru că n-aveam un crâmpei de hârtie, o bucățică de creion, însemnam doar pe săpun și pe talpa bocancului. Ne făcusem biblioteca noastră improvizată. La loc de cinste se afla Radu Gyr. Vă spun că lui Radu Gyr merită să-i ridicăm o statuie până la cer. El a fost cel care ne-a ținut nădejdea într-o continuă flacără, el a ars alături de noi. Poeziile lui sunt de-o frumusețe extraordinară, baladele lui or să vă încânte sufletele.

La fel de înalt a fost Nichifor Crainic, prin poeziile lui religioase, filozofice, dar și alți mari poeți, care au manifestat din prinosul lor sufletesc versuri. Versurile sunt o realitate, o existență concentrată.

Citiți poezii! Viața vă va fi mai ușoară! Rațiunea pură nu te duce la lumină, rațiunea pură te scufundă în noapte de iad.

Veți depăși starea de criză sufletească în care se găsește astăzi țara, refugiindu-vă undeva: în rugăciune, în poezie, în frumos. Omul are aceste trei elemente: binele, adevărul și frumosul. Dumnezeu i le-a sădit în suflet. Vedeți în care din aceste elemente vă veți regăsi!

Suntem oameni cu rațiune, dar această rațiune să fie îmbinată, omul e compus din rațiune, dar și din afectiv, și-atunci nu ne putem lăsa târâți doar de interese.

La Aiud a fost închis George Manu, unul din cei trei elevi ai lui Marie Curie. A murit acolo, refuzând să renunțe la concepția lui de viață. Au venit rușii să-l plătească, au venit englezii, au venit francezii, dar i s-a pus condiția să renunțe la concepția lui. N-a vrut să renunțe. El a inventat Morse pe ață, făcea nod pentru un punct și două noduri mai scurte pentru linie. Și, în felul acesta, un ghemotoc de ață conținea o întreagă teorie.

Cu Petre Țuțea am fost o perioadă la Aiud. Era o enciclopedie ambulantă. Era de ajuns să-l stârnești puțin și el deborda de știință. Tot ceea ce spunea era știință curată. Fiind cam surd, vorbea tare. Toți cei care eram în jurul lui auzeam ce spunea. Vorbea, vorbea, până când venea gardianul și îl lua de guler și-i zicea: „Bă, Țuțeo, bă, tu n-auzi ce zic? Taci din gură!”

Vorbele lui Țuțea erau întotdeauna pline de duh, de înțelepciune. Era unul dintre marii înțelepți ai poporului nostru. Păcat că s-a dus prea iute, pentru că de asemenea înțelepți aveți nevoie. Din păcate, nu-i mai avem…

Colonelul Crăciun avea obiceiul să insulte, să umilească toți intelectualii. Odată, când au ajuns sovieticii pe Lună, zice Crăciun către un preot: „Bă, popo, ce zici tu? Noi am ajuns pe Lună. Ce faceți voi cu Dumnezeul vostru?”. Preotul, care era un om deosebit, îi zice: „Domule colonel, aveți dreptate! Dar e bine să luăm pe loc repaus! Ce veți face dumneavoastră dacă după o stâncă se va ridica mâna lui Dumnezeu?”. Colonelul a plecat puțin jignit de răspunsul pe care l-a primit.

Un coleg de-al nostru a petrecut patru ani în celulă cu Părintele Stăniloae. După ce a ieșit din închisoare, s-a dus la Facultatea de Teologie și a zis: „Vreau să mă fac preot!” „Da, înscrie-te”, i s-a răspuns. „Nu, zice, vreau să mă faceți preot dintr-un singur examen!” „ Cum?” „ Întrebați-mă!” În jurul lui s-au strâns toți profesorii și l-au întrebat: „De unde știi atâtea?”. „Am fost închis patru ani cu Părintele Stăniloae!” Și a devenit un preot extraordinar: părintele Liviu Brânzaș!

Eu sunt naționalist, îmi iubesc țara, asta nu înseamnă că-mi urăsc vecinul, care are altă etnie. Nu! Atâta timp cât acel vecin al meu își vede de treburile lui, eu n-am de ce să-l învrăjbesc.

Cum am supraviețuit noi? Mâna lui Dumnezeu m-a scos din morți. Cum să-mi explic? Am adormit la Canal, pe șină. La un moment dat am simțit cum Cineva mă împinge și, după ce m-a împins, a trecut locomotiva.

Am fost aruncat la camera mortuară. Au murit lângă mine doi, trei, patru. Eu n-am murit. După aceasta făcusem o infecție în spate, ca o cocoașă. Și n-am făcut septicemie. După ce au văzut că n-am murit, a treia zi zice: „Hai să-l tăiem!” Au băgat bisturiul și a ieșit o găleată de mizerie. Am scăpat!

Dar cel mai important aspect pe care vi-l pot spune este următorul: am trecut la Pitești prin toate torturile și urma să dovedim că nu mai suntem ce am fost. Era necesar să dovedim că ne-am schimbat. Și a te schimba însemna a aplica asupra altuia toate torturile pe care tu le-ai primit. Te trimitea acolo și tu era necesar să acționezi!

Când a venit momentul să fiu trimis în altă cameră, să devin un alt om, cel preconizat de ei, a venit o comisie și a hotărât: „Hai la Canal!”. N-a fost mâna lui Dumnezeu? Cum ați putea explica altfel această schimbare de situație? M-a scos din fundul iadului și m-a dus în altă parte!

Vreau să vă spun ceva: tactica mea de-a lungul închisorilor n-a fost aceea de-a face pe eroul, de a mă grozăvi. Am fost modest, am zis să par mai bine prost în ochii lor decât să fac pe grozavul, să mă lupt cu ei. Mi-au zis să mă mai gândesc. Când am ajuns în cameră, camarazii m-au întrebat: „Ce-i? Ce-i?”. Și-atunci le-am povestit ce mi s-a cerut. „Și ce-ai răspuns?”. „Am spus: Nu!”.

Comuniștii n-au vrut să ne distrugă atât fizic, cât moral, sufletește. N-au reușit pentru că, după reeducare, oamenii și-au revenit. Ultima reeducare a fost la Aiud. A început în 1962. Colonelul Crăciun, șeful acestei reeducări, a fost de o bestialitate nemaipomenită. Te lăsa să mori!

Vă place, nu vă place, spun clar: legionarii au avut viața cea mai grea în închisoare! Au fost siliți să suporte jugul acesta comunist ca niciunii alții! A fost Mișcarea Legionară înfrântă? Zic și eu ca Radu Gyr: „Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. N-am renunțat la vis. Pot să renunț la Dumnezeu? Dați-ne altă patrie mai bună decât patria noastră!

Va veni vremea când țara noastră va fi înfloritoare! Asta ne este iubirea cea mare: ȚARA NOASTRĂ. Și pentru ea am făcut tot ce am putut! Și dacă am greșit, și dacă am acționat mai puțin bine, ne-am iubit țara, și o iubim în continuare!

A apărut o ediție a operelor politice ale lui Eminescu. Lipsește un aspect. Când Eminescu vorbește despre problema Basarabiei, spune:„Legătura alături de ruși înseamnă un act de sinucidere națională”. Asta a dispărut. În felul ăsta se diluează din profunzimea ideii. Nu mai ești așa profund ancorat într-o idee.

Spunea cineva: „nu mă tem decât de două aspecte: de Dumnezeu și de momentul când forțele fizice ne vor părăsi”. Am trecut de 80 de ani, forțele noastre fizice deja sunt drămuite, ne-a rămas spiritul în noi care să mai mărturisească, să mai spună ceva: ăștia am fost!

La început a fost generația de la ’22. Ei și-au pus problema: „Vin comuniștii peste noi, ce facem?” Iar noi, generația de la 1948, ne-am pus în slujba neamului și am plătit pentru tot ce am făcut. Dumnezeu ne va judeca pentru cele bune, pentru cele rele, cum va socoti de cuviință.

M-am strecurat prin ploaia de gloanțe, cum se zice pe front. Am reușit să ies la liman. Sufletește am fost tare, am rezistat. Nu m-am încovoiat! M-am zbătut și noi toți am făcut aceasta.

La Pitești, în fiecare an, este un simpozion. Vorbesc alții despre suferințele noastre. Am fost o dată, am auzit și nu m-am mai dus. De ce să vorbești tu despre suferințele mele? N-ai mâncat tu bătaie, n-a fost ciomagul pe spatele tău, n-ai îndurat tu sudalma, umilința, cât de grea e umilința, toate le-am dus și le-am îndurat! Dumnezeu ne-a pus să trecem prin toate aceste încercări! Săracul Iov, cât a îndurat și el! Noi ne socotim mici pe lângă suferințele lui!

E greu să povestesc ce s-a petrecut pentru că nu mai pot reda momentul, clipa când Țurcanu, acest mare torționar, striga: „Nu vreți să vă faceți reeducarea? V-o facem noi!”. Și ne-au făcut-o…

Suntem creștini. E greu să fii creștin! E greu, e foarte greu, pentru că este necesar să-ți însușești în suflet preceptele creștine, pe de o parte, după aceea să fii om de demnitate.

E foarte greu de scris despre ce-a fost la închisoare. Am observat că, dacă s-a apucat cineva să scrie despre ce-a fost la închisoare, scrie mai altfel. Dacă nu ai trăit momentele, dacă nu le-ai simțit, e greu! Are Radu Gyr o poezie frumoasă: „Voi n-ați fost cu noi în celule!”. El își exprimă starea lui, trăirea lui.

Păcatul nostru a fost că ne-am grozăvit de multe ori. Dar am mers înainte pe-o idee, și ne-am șlefuit ideea. Este o mare diferență între generația de la ’22 și tineretul de la 1948. Este o diferență enormă! Viața te șlefuiește, te obligă într-un fel!

La Pitești a fost suferință totală, a fost sânge, a fost moarte! Sunt aspecte așa de triste!… Reeducarea de la Aiud a urmărit să te facă să ieși cu capul plecat, să nu mai îndrăznești o mișcare. Acesta era țelul lor: să nu mai ridici capul, să rămâi în permanență un om demoralizat. N-au reușit aceasta.

Ce se petrece azi? Alții ne fac nouă programul! Alții ne dirijează! Este o continuă luptă între bine și rău. Țara noastră este într-o decadență morală și fizică nemaipomenită. Pe povârnișul acesta ne ducem ca neam.

Povestea mea nu-i veselă deloc, nu-i o poveste cu prea mult farmec.

Citiți și:
Marin Răducă – 99 de ani pentru Hristos și neamul românesc (I)
Globaliștii extind ‘experimentul Pitești’ la scară mondială: tabere de reeducare pentru albi (I)
Antiromânismul „României Re-Educate”

 

yogaesoteric
15 aprilie 2022