Politica de tip totul sau nimic

Aristotel a spus în mod faimos că știința politică nu este pentru tineri, deoarece acestora le lipsește experiența umană extinsă necesară pentru a face judecăți prudențiale în numele binelui comun. A stabilit ca prag vârsta de 40 de ani pentru aceasta. Poate că el avea 40 de ani la vremea respectivă și făcea o glumă inteligentă pentru elevii săi, dar cred că punctul său de vedere este important.

Chiar și pentru a-și exercita dreptul la vot, predecesorii noștri credeau că un om ar fi necesar să aibă cel puțin 21 de ani, și nici nu vedeau nimic absurd sau nedrept în a lăsa bărbați mai tineri de-atât, bărbați sau băieți care nu puteau vota, să fie chemați la arme la vreme de război. La obiecția ridicată de noi, cum că așa ceva nu ar fi corect, ei ne-ar fi aruncat o privire ironică și ne-ar fi întrebat de ce oare considerăm că abilitatea de a alerga rapid, de a mânui o sabie, sau de a trage cu arma implică capacitatea de a vedea cu mulți ani înainte dincolo de orizont, și de a face o presupunere corectă cu privire la ceea ce ar aduce beneficii unei clase de oameni mult mai largi decât tinerii din dreapta și din stânga ta.

Totuși, dacă vă gândiți mai bine, un băiat care se înrola în oricare dintre cele două armate în Războiul Civil ar fi o adevărată enciclopedie de cunoștințe umane practice în comparație cu tinerii din electoratul nostru de astăzi și chiar prin comparație cu mulți oameni mult mai în vârstă de-atât.

Să zicem că l-ați fi așezat undeva pe malul mării, unde veneau și plecau navele de pescuit și navele comerciale, iar bărbații era necesar să-și pună la comun resursele în societăți pe acțiuni pentru a face întreprinderile fezabile, în timp ce alți bărbați care nu se îmbarcau era nevoie să fie angajați pentru a încărca navele cu o mare varietate de provizii (frânghii, gudron, medicamente, unelte de pescuit, lemne de foc, oale și tigăi, alimente uscate sau sărate, chiar și animale), toate acestea necesitând serviciile băcanului, cherestegiului, fierarului, negustorului și așa mai departe.

Sau l-ați fi așezat la o fermă; el era necesar atunci să știe despre terenuri, ipoteci, acorduri pentru plătirea unei sume de bani în avans fermierului în schimbul unei părți din profituri, despre ciudatele și uneori drasticele răsturnări ale sorții la care era supus un fermier; ca să nu mai vorbim despre sutele de sarcini care necesitau forță de muncă calificată (fierărie, tâmplărie) sau forță de muncă necalificată, dar totuși inteligentă (măcelărie, săparea șanțurilor de drenaj, defrișarea unui câmp).

Dacă l-ați fi așezat într-un oraș, era necesar să știe despre nenumăratele relații interumane dintre muncitorii de tot felul, chiar dacă nu avea toate cuvintele care să le exprime: cei ce aprovizionau spitalele cu gheață, de care depindeau medicii; măturătorii de străzi; grăjdarii; cei ce livrau pâine, legume, fructe, lapte, lemn, cărbune; vânzătorii ambulanți de hrană, pânză și uneltele obișnuite ale vieții de zi cu zi.

Indiferent de locul în care l-ați fi așezat, el se va fi lovit de oameni cu tot felul de ocupații, cu interese economice interdependente, dar nu identice; el va fi cunoscut aproape sigur, într-un mod personal, atât bogați, cât și săraci; el nu va fi fost segregat de vârstă pentru cea mai mare parte a tinereții sale; el va fi venit dintr-o familie extinsă mare, fiecare gospodărie reprezentând un teren de încercare pentru virtuțile care fac viața decentă pe această lume și pentru viciile care o corup sau o distrug. Înainte ca perii să-i iasă pe bărbie, el va fi avut mai multă experiență practică a omenirii decât majoritatea dintre noi va atinge vreodată, chiar dacă am ajunge să trăim până la 90 de ani.

Dar, spuneți voi, putem compensa modul nostru captiv de viață prin educație. Este posibil; dar puțin probabil. Principala sursă de experiență indirectă a omenirii este cartea: literatura bună; istoriografia. Și aici, mă tem, băiatul din 1861 avea un avantaj asupra noastră. Cărțile nu erau încă produse în masă, iar asta însemna că ceea ce citeau oamenii obișnuiți nu era de natură să fie un gunoi care să le corupă conștiința. Așa cum am avut de multe ori ocazia să menționez, colecționez și citesc reviste populare pe teme generaliste de prin anii 1870 până prin 1920: în principal revistele The Century, Harper’s, și Scribner’s. Ele îmi dau o idee clară despre ceea ce atrăgea atenția oamenilor.

Dacă voiai să citești, cât era încă o noutate și înainte să apară sub forma unei cărți, Un yankeu la curtea regelui Arthur a lui Mark Twain, o citeai acolo unde a apărut serializată pe parcursul unui an, adică în revista The Century. Și acolo dădeai și peste alte opere de literatură, unele dintre ele scrise de clasici (Henry James, William Dean Howells), altele de către autori mai puțini remarcabili; și articole de istorie, explorare, știință, religie, politică, economie, arhitectură, tehnologie, medicină și arte plastice: imaginați-vă, de exemplu, un articol al unui mare compozitor despre opera altuia (Saint-Saëns, Messiaen, Liszt, Debussy și așa mai departe).

În capul băiatului nostru nu era Televiziunea, ci Scriptura; și dacă el ar fi avut o înclinație spre lectură, Milton, Plutarh, Dr. Johnson, și mereu popularul Longfellow i-ar fi stat la dispoziție. Cu alte cuvinte, el nu era preschimbat într-un prost de o școlarizare defectuoasă și de inepțiile tipărite.

Între timp, de vreme ce școlile noastre au dat la schimb istoria pe mofturile politice actuale și cu greu se mai apropie de literatura scrisă înainte de 1900, și chiar și atunci, ca Yahoo-ii lui Swift, doar pentru a-i mirosi haznalele, suntem susceptibili de a fi mai rău decât ignoranți; suntem susceptibili să fim de-a dreptul siguri de aspecte care se petrece să nu fie adevărate, sau să exagerăm cele mai evidente vicii ale strămoșilor noștri culturali, pentru a nu fi făcuți de rușine de virtuțile lor cu mult superioare.

Cam atât despre electoratul nostru din camera capitonată. Dar și politicienii noștri sunt croiți din același material. Am o veche carte de mare oratorie americană. Brusc, părem că intrăm într-o altă lume, una care nu este încă în întregime caracterizată de clișee, de mormăieli, țipete, trucuri publicitare, raționamente neglijente și o ignoranță grosolană sau dispreț față de orice mod de viață diferit de al nostru. Găsim în schimb apeluri la natura umană, trimiteri la persoane și referințe legate de evenimente din locuri îndepărtate sau din trecutul îndepărtat, iar acestea nu pentru efectul estetic, ci pentru înțelepciunea pe care o conferă. O astfel de vedere de ansamblu a evenimentelor umane implică aproape capacitatea de clarviziune, de a face presupuneri prudente cu privire la efectele îndepărtate ale politicii actuale sau ale propunerilor actuale; capacitatea de a raționa de la principii până la concluziile lor logice sau pragmatice, mult timp după ce noi nu vom mai fi aici.

Un aspect este clar: politicienii noștri nu fac niciodată toate acestea. Ei nu privesc departe în trecut și acele proiecții despre viitor pe care le fac au toată fragilitatea și transparența unui desen animat pentru un copil nu foarte inteligent: numai inorogi și floricele roz și stele și zâmbete la nesfârșit.

Ei nu reușesc să pună întrebări care i-ar veni imediat în conștiință cuiva ca Tucidide. Dacă armata ta se bazează în principal pe echipamente superioare, dar nu pe moralul oamenilor din plutoane, cum vei mai câștiga vreodată un război terestru și cum vei păstra teritoriile pe care le-ai câștigat deja? Dacă acordați judecătorilor dumneavoastră autoritatea de a stabili ce anume nu constituie chestiuni juridice, ci chestiuni de cultură, cine vor fi adevărații dumneavoastră guvernatori în anii care urmează?

Dacă faceți ca școlarizarea să devină obligatorie până la vârsta de 18 ani, ce se va petrece cu tinerii, cel mai adesea băieți, pentru care școlarizarea – care nu este tot una cu educația – reprezintă o întârziere nenecesară a intrării lor în lumea muncii sau un iritant constant, care sădește sentimente de nemulțumire și răzbunare? Ce se petrece cu elevii din jurul lor? Ce se petrece cu programa școlară scutită de necesitatea de a face acțiunile importante într-un mod eficient?

Rezultatul este un paradox teribil. Toate aspectele despre care se credea cândva că se află în domeniul unui popor liber, care se reunește în asociații publice private sau locale, au fost acum ridicate la rangul de probleme de interes politic național; avem un exces îngrozitor de politică, dacă vorbim despre pălăvrăgeală, reclame, voturi, și puterea masivă și lăcomia statului Jabba, dar un deficit și mai îngrozitor de politică, pentru că nimeni nu poate vorbi în mod inteligent despre nimic pe o perioadă de timp mai lungă decât viața unei gâze, sau despre ceva care necesită vreo raționalizare care să depășească problema unică aflată în discuție.

Am fi mai bine guvernați și de un prinț zurliu cu gust pentru polo și femei ușoare; măcar atunci am fi liberi, iar în comunitățile locale s-ar putea ridica un fel de politică firească, ca niște fire de iarbă prin crăpăturile unui câmp cimentat. Am fi mult mai bine guvernați de un Augustus Cezar, nemilos și amoral, dar vizionar și competent. În schimb, avem parte de cel mai rău tip de imbecilitate unită cu cel mai rău tip de ambiție; și acolo unde politica este totul și peste tot, politica în sine este prima victimă.

Autor: Anthony Esolen

Citiți și:
Andrei Marga: Formarea lumii de azi
O clasă politică mai slabă decât este acum în Europa nu cred că a mai existat vreodată
Dan Puric: Nu există nicio legătură între politica statului român de astăzi și adevărul sufletesc al acestui popor…

yogaesoteric
12 iunie 2023