Postmodernismul, provocare la morala creştină (I)

Metamorfoza lumii europene de la epoca medievală la epoca modernă sau iluministă a secolului al XVIII-lea a atras după sine mutaţii considerabile pe scena culturii europene. De la Dumnezeu s-a trecut la om, de la teologie s-a trecut la știinţă, şi de la valorile spirituale s-a trecut la valorile materiale, ca tot atâtea expresii ale globalizării.

Concepţia mecanicistă a favorizat imensul progres ştiinţific şi tehnologic pe care îl cunoaşte societatea contemporană occidentală. Dar această concepţie este cauza regresului spiritual şi moral al lumii în care trăim. Factorii economici, financiari şi politici au dobândit o importanţă considerabilă, în detrimentul preocupării de ordin spiritual. Trăim într-o lume în care valorile materiale au triumfat asupra celor spirituale. Pe de o parte, asistăm la victorii ale ştiinţei şi tehnicii care depăşesc cu mult cele mai optimiste aşteptări ale veacului al XVIII-lea, dar, în viaţa lui interioară, omul se simte prins în ghearele unor forţe iraţionale pe care nu le mai poate controla. Explozia de violenţă şi senzualitate, care se răspândeşte peste tot în lume şi cuprinde cercuri din ce în ce mai largi, constituie dovada concludentă a degradării climatului spiritual al omului şi al civilizației contemporane.

Înţelegerea şi acceptarea legăturii între Logos şi creaţie au o importanţă capitală pentru destinul lumii. Ca urmare a neînţelegerii acestei legături, sau a respingerii ei, în Apus a fost elaborată teoria evoluţionistă, care pleacă de la premisa că Dumnezeu sau nu există, sau cel puţin este absent din actul creaţiei. Căci dacă ar exista, ar fi necesar să se admită fie că nu poate să creeze în 6 zile sau să aducă lumea întru fiinţă numai cu cuvântul Său, fie că nu vrea, şi atunci avem de-a face cu un dumnezeu care nu este iubire. Astfel, Dumnezeu care nu creează nu are motive să se implice nici în mântuire şi nu are nici condiţiile pe care El însuşi să le fi creat în vederea Întrupării. De evoluţionism au avut nevoie filosofii atei pentru a argumenta autonomia omului prin însăşi originea lui, sau cum spunea darwinistul Richard Dawkins: „Darwin a făcut posibil să devii un ateu desăvârşit din punct de vedere intelectual”.

Având la bază autonomia lumii şi a omului faţă de Dumnezeu, modernitatea a tras concluzia logică că: lumea poate fi gândită complet fără a mai presupune existenţa vreunui Dumnezeu, indiferent că este vorba despre Dumnezeul filosofilor ori de cel al credincioşilor. Mai era nevoie să fie declarat un nou dumnezeu sau declaraţi alţi dumnezei. Căzând din nou în capcana pe care i-o întinsese diavolul în grădina Edenului şi în tendinţa de a fi „ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Fac. 3, 5), omul se autoidolatrizează, se autodivinizează şi se declară dumnezeu.

Noul dumnezeu şi-a dezvoltat un nou cult, declarând în cadrul acestuia şi idolii care vor completa tabloul autodivinizării omului. Astfel, primul idol apărut şi consacrat ca atare în epoca modernă pare să fie „Cultul civilizaţiei”. Instituirea acestui cult a constat şi constă în subordonarea culturii, artei şi tuturor valorilor morale, tradiţiei şi credinţei în Dumnezeu faţă de nevoia de civilizaţie. Toate acestea au fost orientate de omul modern în funcţie de un ţel superior: asigurarea civilizaţiei.

Ştiinţa modernă este un alt idol al epocii moderne şi o percepem aşa fiindcă şi-a conferit sieşi putere absolută. În esenţă, proclamarea ştiinţei ca idol în modernitate constă în faptul că centrul de gravitaţie al cunoaşterii se transferă de la Dumnezeu la om.

Epoca modernă a impus concepţia conform căreia omul este o fiinţă autonomă care se poate dezvolta de unul singur, mai ales cu ajutorul minţii (nous) şi cu ajutorul propriilor puteri interioare. Propriu-zis, aceasta înseamnă zeificarea raţionalităţii umane şi prezentarea ei ca substitut al credinţei în Dumnezeu. Însă negării Dumnezeului Celui Viu i-a urmat – cum era şi firesc – contestarea raţiunii însăşi. În scurtă vreme s-a ajuns la despotismul absurdului. Raţiunea umană s-a autolimitat la cunoaşterea materiei şi, lipsindu-se de criteriul absolut al evaluării celor cunoscute, a eşuat în conflictul cu modul de gândire al semenilor.

Al treilea idol al modernismului este credinţa în progresul istoric al umanităţii şi sacrificarea pe altarul acestui idol a valorilor trecutului, tradiţiei, adevărului. Ideea modernă de progres şi-a dovedit falsitatea prin eşuarea raţionalismului şi raţionalismului iluminist în iraţionalism.

Citiți a doua parte a articolului

Prof. Dr. Antoniu-Cătălin N Păştin, Membru A.O.Ș.R

Citiți și:
Nu este o glumă, este pura realitate a ceea ce ni se pregătește: omul nou, eliberat de „cătușele tradiționalului și ale religiei”
Dumitru Constantin Dulcan: Despre Univers, Om și Conștiință

yogaesoteric
9 ianuarie 2022