Postmodernismul, provocare la morala creştină (IV)

Citiți a treia parte a articolului

Bioetica
(continuare)

Scopul moralei a fost întotdeauna acela de a-l ajuta pe om să dobândească bune obiceiuri încă de mic. Morala nu vizează însă obişnuinţa ca atare, ci calitatea acesteia. Şi, din nefericire, aspectul acesta tinde să fie uitat. Obişnuinţa este considerată în zilele noastre raţiunea suficientă pentru justificarea oricărei practici, atunci când aceasta prezintă o oarecare utilitate. Mai ales atunci când apar reacţii de ordin moral cu privire la problema aplicării tehnologiei medicale contemporane, tehnocraţii le nesocotesc şi le consideră impedimente secundare, care vor fi înlăturate pe măsură ce oamenii vor dobândi noua obişnuinţă.

În paralel, promovarea principiilor şi a poruncilor religioase este caracterizată de reprezentanţii bioeticii laice ca fundamentalism şi, în consecinţă, este desconsiderată sau neluată în seamă. Toate acestea fac, însă, dovada slăbirii conştiinţei morale şi a crizei duhovniceşti profunde în care ne aflăm. S-a ajuns astfel la situaţia în care, astăzi, bioetica tinde să înlocuiască morala clasică ce are drept obiect principal viaţa personală şi relaţiile interpersonale dintre oameni. De altfel, dislocarea reală a moralei a început mult mai înainte, în mediul teologic, prin detaşarea ei de spiritualitate şi, în continuare, prin autonomizarea şi promovarea aproape exclusivă a unei morale sociale. Astfel, morala socială se afirmă în occident încă de la mijlocul secolului trecut, iar mai târziu interesul teologilor occidentali preocupaţi de morală s-a concentrat aproape exclusiv asupra bioeticii.

Aceasta apare deja într-un spaţiu mai extins, ca morală a globalizării, adică o morală care caută să apropie oamenii cu tendinţe şi mentalităţi diverse privitoare la problemele pe care le ridică aplicaţiile medicinii contemporane şi biologiei şi să promoveze omogenizarea criteriilor pentru abordarea acestor probleme. În paralel, se cultivă şi ideea că viaţa morală a omului este determinată de biologi. Bioetica, ca deontologie a globalizării, se leagă nemijlocit de tradiţia creştinismului secularizat occidental şi, mai ales, de morala occidentală.

Este o morală cu caracter legalist, aşa cum este şi morala occidentală, care subzistă ca bază a acesteia. Şi principiile generale pe care le propune nu constituie, în ultimă instanţă, puncte de convergenţă pentru oameni, ci trambuline pentru lansarea contradicţiilor dintre ființe. Sunt asemănătoare cu principiile aşa-zisei morale sociale, care pot fi interpretate şi aplicate în funcţie de dorinţele şi interesele celor puternici.

Prin regula de aur: „Toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea” (Matei 7,12), omul este chemat să se pună pe el însuşi în locul celuilalt şi să acţioneze faţă de el aşa cum ar dori să acţioneze acela faţă de sine. Cu alte cuvinte, regula de aur se adresează persoanei umane şi se pune în lucrare, prin înţelegerea şi solidaritatea faţă de aproapele. Ea cultivă apropierea şi exclude izolarea, construieşte unitatea şi înlătură dezbinarea. Nu se petrece la fel şi cu principiile bioeticii. Ba, mai mult, se ajunge la contrariu. Absolutizarea primului principiu al bioeticii, principiul autonomiei, nu-i apropie pe oameni, ci îi izolează, nu-i uneşte, ci îi separă.

Desigur, acest principiu pare că respectă particularitatea fiecăruia. Însă, acest respect se dovedeşte, prin natura lucrurilor, a fi o himeră, deoarece este imposibil să se propună principiul autonomiei persoanei atâta vreme cât societatea are nevoie de unitate şi nu are pe ce să o fundamenteze. Dacă persoana este absolutizată, dispare comuniunea, societatea. De aceea, cei puternici propun de fiecare dată poziţia lor arbitrară drept factor unificator al societăţii. Legile vin să limiteze acest arbitrariu. Dar, la nivelul moralei, absolutizarea autonomiei şi confruntarea ei cu orice idee sau valoare colectivă duce la confuzie şi incoerenţă.

Este normal ca în Biserica Ortodoxă problemele referitoare la bioetică să se încadreze în preocuparea moralei creştine. De altfel, învăţătura morală a Bisericii s-a confruntat încă de la început cu probleme bioetice precum avorturile şi eutanasia. Astfel, abordarea problemelor bioetice, ca şi a celor morale, este necesar să se sprijine pe antropologia şi cosmologia creştin-ortodoxă. Este necesar să vadă problemele sale din perspectiva îndumnezeirii omului şi a înnoirii omului în Hristos.

O premisă fundamentală a comportamentului moral al omului este aceea că omul nu este cauza existentei sale, ci fiinţa sa este un dar dumnezeiesc. Atunci când omul nu are această conştiinţă, este normal să treacă dincolo de limitele sale şi să se autodivinizeze. De altfel, principiul călăuzitor al moralei creştine este principiul ipostatic, sau principiul persoanei, din care izvorăsc sensul şi funcţionalitatea celorlalte principii speciale şi metodologia moralei şi a vieţii sociale. Persoana umană nu este un dat static, ci o devenire dinamică. Aceasta începe din momentul conceperii sale şi se continuă la infinit, iar infinitul pentru creştinism nu este impersonal sau suprapersonal, ci este Persoană. Mai precis, este treime de Persoane, este Sfânta Treime.

În fine, naşterea şi evoluţia omului presupun şi exprimă comuniunea. Persoana nu poate fi concepută ca un individ izolat deoarece nu există decât în comuniune. Iar adevărata comuniune se realizează întotdeauna în comuniunea divino-umană care este Biserica. În faţa pericolului îngropării omului sub grămada genelor sale, morala creştină prezintă perspectiva nelimitată a desăvârşirii şi a îndumnezeirii acesteia. Morala creştină este cultivată şi se dezvoltă în persoana umană. Caracterul prosopocentric al acesteia nu este, desigur, în acord cu concepţiile care domină bioetica.

În vremea noastră, marcată de lipsa spiritualităţii, nu este ascultată cu plăcere referirea la puterile duhului. Şi totuşi, vindecarea de această lipsă de moralitate, în care se găseşte societatea noastră astăzi, ca de altfel şi cauza care a provocat această situaţie, nu trebuie să fie căutată la nivel moral sau social, ci la nivel duhovnicesc. De aici provin forţele care influenţează nivelul moral şi social. Duhul care domneşte inimile oamenilor, acela determină viaţa morală şi socială, şi nu invers.

Desigur, acest duh poate fi viclean sau pervers, poate fi duhul materialismului şi al hedonismului. Va fi însă totdeauna duh, şi nu trup şi sânge. De aceea, Apostolul Pavel spune că nu avem de luptat „împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor, împotriva căpeteniilor întunericului, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri” (Efeseni 6,12). Şi ca omul să lupte cu rezultate împotriva acestor duhuri, e nevoie de duhul creştin. Duhul creştin nu este vreo forţă sau vreun principiu impersonal. Nu este nici măcar vreo lege temporară sau veşnică. Este Dumnezeu, care S-a descoperit în persoana lui Hristos şi rămâne în Biserică, prin Duhul Sfânt. Iar vindecarea lumii se poate sprijini pe gradul revelaţiei sale cu Hristos şi cu Biserica.

În persoana lui Hristos se arată Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană şi ca poruncă. Se arată ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeşte pentru om şi ca mod de viaţă care corespunde în mod absolut poruncii dumnezeiești. Noua poruncă a iubirii nu este doar dată de Hristos, ci şi întrupată în persoana lui Hristos. Şi conţinutul ei practic se arată în viaţa Lui. „Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit” (Ioan 13, 34).

Duhul creştin se oferă înainte de toate prin modul de viaţă. Viaţa creştină se cuvine să exprime conţinutul credinţei creştine. Aceasta va ambiţiona şi pe alţii să caute adevărul vieţii creştine. În felul acesta, în ultimă analiză, îndreptarea societăţii noastre este o problemă de îndreptare personală. De altfel, fiecare dintre noi este membru al societăţii, prin urmare, îndreptându-se pe el însuşi, va îndrepta o parte din societate şi în felul acesta va crea un focar de sănătate în organismul acesteia.

Ne găsim deja în punctul cel mai ridicat, unde uşor se creează interpretări greşite, neînţelegeri. Socotind îndreptarea societăţii ca pe o problemă de îndreptare personală, înţelegem înainte de toate că nu putem cere noi înşine îndreptarea celorlalţi. Dacă Dumnezeu nu-l îndreaptă pe om cu forţa, cum am putea să gândim noi înşine aşa ceva? Respectul faţă de libertatea celuilalt constituie premisa oricărui act creştin. Mai mult chiar, este necesar să ştim că îndreptarea propriei noastre persoane nu înseamnă limitare la noi înşine. Omul, ca persoană, există şi evoluează mereu în relaţie cu alte persoane. Autolimitarea poate şi este necesar să existe într-o anumită perioadă de timp în vederea reculegerii şi a autocriticii. Dar scopul creştinului nu este limitarea la el însuşi, ci deschiderea spre întreaga omenire.

Marea eroare pe care o facem în mod obişnuit este că uităm această dublă poruncă a iubirii şi, în consecinţă, disociem responsabilitatea noastră personală de responsabilitatea socială, care este universală. În felul acesta, ajungem să înţelegem responsabilitatea personală ca pe o lipsă de responsabilitate socială, iar responsabilitatea socială ca pe o lipsă de responsabilitate personală. Responsabilitatea personală comportă grija faţă de orice intervenţie justificată în relaţiile sociale. Iar indiferenţa faţă de acestea, care vădeşte iresponsabilitatea socială, nu constituie responsabilitate personală.

Creştinul se socoteşte, înainte de toate, responsabil faţă de orice se petrece în jurul său. Nu judecă pe ceilalţi şi nici nu-i socoteşte responsabili pentru răul social. Mai mult decât atât, el nu socoteşte responsabil sistemul social impersonal, a cărui valoare sau lipsă de valoare depinde de om. În acelaşi timp, însă, nu rămâne indiferent faţă de ce se petrece în lume, faţă de oameni şi faţă de sistemul social impersonal. Şi aici suntem datori să mărturisim că indiferenţa creştinilor, fie din ignoranţă, fie din nepricepere, fie din lipsa de curaj, are o parte foarte însemnată în promovarea răului în lume.

Lumea este trupul nostru mai larg. Problemele sale sunt şi problemele noastre. De aceea, interesul pentru lume este şi interes pentru noi înşine. Separând în mod nestorian persoana noastră de lume, văzând Biserica în mod monofizic, numai ca pe o societate duhovnicească, ce nu are relaţii cu problematica vieţii cotidiene, devenim în realitate eretici.

Biserica Ortodoxă a fost întotdeauna întreţesută cu viaţa cotidiană. Problemele legate de nedreptate, de sărăcie, de sănătate, de instabilitatea socială, le simte ca pe propriile sale probleme. Problemele pe care le au oamenii în epoca noastră sunt probleme care se referă la trupul Bisericii, adică la trupul nostru. Oricum, realitatea trăită a Bisericilor Ortodoxe nu pare să confirme totdeauna învăţătura lor teologică. Ispita naţionalismului, care a fost condamnată prin hotărâre sinodală în 1872, nu încetează să creeze probleme unităţii creştinilor. La fel, şi atracţia banului constituie ameninţare de moarte pentru viaţa lor duhovnicească.

La nivelul vieţii morale şi sociale, ortodocşii nu au probabil o poziţie de superioritate faţă de heterodocşi. Prin propagarea secularizării, care a pornit din Occident şi s-a transferat în Răsărit, popoarele ortodoxe s-au aflat într-o poziţie defavorizată. Imitarea grosolană şi dificultatea firească de a asimila şi folosi în mod creator elementele specifice unor culturi străine creează dezordini de ordin personal şi social. Superioritatea ortodocşilor se găseşte însă, la nivel teologic, la nivelul rămânerii în adevărul credinţei creştine.

În Biserica Ortodoxă există adevărul nefalsificat al creştinismului şi se păstrează vie perspectiva lui eshatologică. Aceasta este marea valoare a Ortodoxiei şi aceasta garantează calitatea ofertei sale la adresa întregii omeniri. Perspectiva care se schiţează actualmente în lume prin extinderea fenomenului globalizării este sumbră. Toate fenomenele existente confirmă criza şi anunţă viitoarea explozie. Atâta vreme cât omul lucrează având ca scop exclusiv interesul său personal, neinteresându-l aproapele, viaţa socială este subminată şi se ajunge la impas. Idealul dezvoltării economice se preschimbă în trambulină a autodistrugerii. Îmbuibarea asfixiantă, pe de o parte, şi moartea de inaniţie, pe de altă parte, ameninţă cu moartea societatea noastră globalizată. Cei bogaţi devin mai bogaţi, deoarece economia edificată pe câştig duce bogăţia mereu în mâinile celor bogaţi, iar cei săraci devin mai săraci, deoarece aceeaşi economie, în faţa nevoii reducerii ritmului dezvoltării pentru asigurarea viabilităţii sale, limitează veniturile celor săraci. Această evoluţie, însă, nu poate avea decât un sfârşit, şi anume autodistrugerea.

Omul nu se poate smeri uşor, sau goli de egoismul său, ca să-i accepte pe ceilalţi. Cu toate că dispoziţia spre iubire este înnăscută firii umane, iubirea adevărată nu caracterizează pe omul căzut şi are nevoie de jertfirea egoismului său, ca să se arate. Modelul acestei iubiri este Dumnezeu cel în Treime. Unitatea din cadrul Sfintei Treimi, care se realizează prin perihoreza iubitoare şi chenotică a Persoanelor, constituie prototipul unităţii dintre oameni, în vederea constituirii societăţii îndumnezeitoare. Hristos a arătat lumii această iubire şi Biserica Ortodoxă propune omului tot această iubire pentru mântuirea lui, care coincide cu ridicarea sa la statura de persoană universală.

În Biserică, credinciosul este chemat să trăiască tragedia universală, care străbate întreaga istorie, pentru a ajunge prin pocăinţă la împăcarea universală, la comuniunea universală a iubirii. În felul acesta, întreaga lume se înfrăţeşte şi fiecare om se deschide spre universalitate. Pentru a corespunde unei asemenea perspective de viaţă sunt necesare eforturi supraomeneşti. Omul creat şi perisabil este chemat să-şi împroprieze modul de viaţă al Fiinţei necreate şi veşnice. Desigur, acest aspect nu poate fi împlinit numai de om. De aceea, teologia ortodoxă vorbeşte totdeauna de conlucrarea dumnezeiesc-umană, de sinergia teandrică. Iar limita conlucrării omului cu Dumnezeu este numai moartea.

În ultimă instanţă, aceasta dovedeşte încrederea omului în Dumnezeu şi siguranţa că moartea a fost biruită. Dar astfel se sfarmă zidul morţii şi se deschide noua creaţie a Evangheliei. De aceea, Evanghelia, după cum consemnează Apostolul Pavel, „nu este de la om” (Galateni 1, 11). În mod diferit faţă de panteism care face confuzie între fiinţa lumii şi fiinţa lui Dumnezeu, Sânta Scriptură afirmă că fiinţa lui Dumnezeu este transcendentă radical faţă de fiinţa lumii, dar prin energia, lumina sau lucrarea Duhului, Dumnezeu este prezent în întreaga creaţie. Cei care izolează pe Dumnezeu în transcendent şi fac abstracţie de lucrarea Sa în lume, infirmă atributul atotputerniciei dumnezeiești şi îl preschimbă pe Dumnezeu într-o fiinţă neputincioasă. Dumnezeu fără energia Sa necreată, prin care se face prezent şi lucrează în lume, apare ca un Dumnezeu inconsistent. Biserica Ortodoxă a reuşit să păstreze religiozitatea poporului afirmând consecvent prezenţa lui Dumnezeu în creaţie şi om.

Citiți a cincea parte a articolului

Prof. Dr. Antoniu-Cătălin N. Păştin, Membru A.O.Ș.R

Citiți și:
Cum ajungem de la ură sau indiferență, la iubire
De la bioetică la auto-etică prin medicinile naturale (I)
Vremea adevărului, vremea limpezirii. „Nu există ființă mai ușor de controlat decât cea cuprinsă de groază” (I)

 

yogaesoteric
18 ianuarie 2022