Povestiri şi anecdote Zen

Un miriapod trecea pe o cărare, cu cele 100 de picioare ale sale mişcându-se într-o sincronicitate perfectă. O broască râioasă l-a privit minunându-se: “Cum reuşeşti să îţi coordonezi atât de bine picioarele? Pe care dintre ele îl mişti primul?”


Miriapodul s-a oprit să se gândească şi de atunci nu mai ştie cum să meargă.


 


Într-o noapte, pe când se ruga, fratele Bruno  a fost tulburat de orăcăitul unui broscoi. Încercările lui de a ignora sunetele dizgraţioase s-au dovedit inutile, aşa că, exasperat, a sfârşit prin a striga pe fereastră:


– Tăcere! Îmi fac rugăciunile!


Fratele Bruno era un sfânt, aşa că porunca lui a fost imediat ascultată. Toate creaturile vii din preajmă au tăcut, pentru ca sfântul să se poată ruga în pace.


În mintea lui Bruno a apărut însă o îndoială, care i s-a părut chiar mai tulburătoare. “Dacă Dumnezeu ascultă cu aceeaşi plăcere orăcăitul broaştei ca şi psalmii tăi?” “Ce plăcere i-ar putea face lui Dumnezeu orăcăitul unei broaşte?” nu s-a lăsat Bruno mai prejos.


Dar vocea interioară a insistat: “De ce crezi că a inventat Dumnezeu sunetul?”


Bruno nu ştia, dar s-a decis să afle de ce. El a ieşit la fereastrăşi a strigat:


– Cântă!


Orăcăitul broscoiului s-a auzit imediat, însoţit cu veselie de toate broaştele din vecinătate. Bruno a ascultat cu atenţie zgomotele şi şi-a dat seama că dacă nu le mai opune rezistenţă, ele nu mai sunt supărătoare, ci dimpotrivă, îmbogăţesc tăcerea nopţii.


Odată cu această descoperire, inima lui Bruno a intrat în armonie cu universul şi pentru pentru prima oară în viaţă, el a înţeles ce înseamnă să te rogi cu adevărat.


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More