Practica spirituală a Iertării (a doua parte)

 
de Marvin Atudorei

Citiţi prima parte a acestui articol

„A ierta este în esenţă un atribut dumnezeiesc, ieratea omnenească apărând în consecinţă ca încă o probă a prezenţei suflului divin în făptură.”
Nicolae Steinhardt

Al doilea exemplu de vindecare pe care doresc să-l aduc în atenție este într-un anumit sens mult mai spectaculos. Atât de spectaculos, încât la prima vedere pare de-a dreptul incredibil. Este vorba despre un medic din Hawaii, dr. Haleakala Lew Len, care a vindecat o întreagă secție de criminali bolnavi psihic de la Spitalul de Stat din Hawaii, fără ca măcar să le vorbească și chiar fără să-i vadă! Acești criminali erau atât de violenți, încât întregul personal medical și chiar și cel de pază era permanent în pericol de a fi agresat. Mulți dintre cei care se angajau acolo renunțau în scurt timp la acel loc de muncă.
 
De la bun început, doctorul Len nu a făcut altceva decât să stea într-un birou și să studieze fişele pacienților. În paralel, el lucra cu sine: „Tot ce a trebuit să fac a fost să lucrez asupra propriei mele persoane”, a declarat ulterior dr. Len. „Dacă vrei să vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal bolnav psihic, o poţi face vindecându-te pe tine”, a mai spus el.
Rezultatele acestei metode au apărut după câteva luni: agresivitatea pacienților a dispărut ca prin farmec, nu a mai fost nevoie de cătușe, administrarea medicamentelor a fost mult redusă, în anumite cazuri chiar sistată; ba chiar și celor angajați acolo a început să le placă munca pe care o făceau. După patru ani acea secție a fost desființată întrucât toți pacienții au fost externați.
 
„Pur şi simplu repetam continuu „Îmi pare atât de rău!” şi „Te iubesc!” Atât. A te iubi pe tine însuţi este cel mai bun mod de a te vindeca, iar vindecându-te pe tine, vindeci lumea în care trăieşti.”, a explicat dr. Len.
 
În aparență banală, metoda de vindecare folosită de dr. Haleakala Len este de fapt fundamentată pe principiile unei tradiții spirituale foarte vechi din Hawaii, tradiție numită Ho’oponopono. Conform acesteia, noi creăm lumea prin gândurile noastre. Tot ceea ce suntem, tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră reprezintă o consecinţă a gândurilor noastre. Dacă ne confruntăm cu o problemă, trebuie să căutăm cauza în noi înşine, nu în factorii exteriori. Ho’oponopono consideră că trupul este o casă pentru gânduri: cauza îmbolnăvirii rezidă în negativitatea unui gând, într-o eroare de judecată. Referitor la aceasta, dr. Len afirmă cu umor : „Nu-i nimic în neregulă cu erorile de judecată. Ele doar te pot omorî, atâta tot.”

În prezent, trecut de 70 de ani, dr. Len a ajutat cu succes mii de persoane de-a lungul carierei sale, folosind această metodă. El a lucrat inclusiv cu grupuri din cadrul unor organizaţii internaţionale prestigioase, precum UNESCO şi Naţiunile Unite. Dr. Len deţine un doctorat în psihologie, obţinut la Universitatea din Iowa-Statele Unite.

Aceste exemple pun cu prisosință în evidență faptul că principiile spirituale cunoscute de înțelepți de mii de ani sunt la fel de valabile în prezent, ca întotdeauna. Este imperativ necesar ca noi să le redescoperim și să le promovăm în societatea noastră, pentru că ele reprezintă repere esențiale ale vieții, fără de care oamenii nu pot trăi în mod sănătos şi armonios.

Atitudinea iertării presupune însă o practică sistematică şi perseverentă, ce trebuie efectiv „exersată”, iar în acest sens am putea spune că practica iertării poate fi identificată cu însăși parcurgerea căii spirituale. Iertarea veritabilă nu se reduce la o simplă înțelegere teoretică a ideii, ci ea presupune o trăire profundă a relației cu lumea și cu divinitatea. În acest sens, sfinții creștini au afirmat că, în realitate, capacitatea noastră de a ierta este într-o directă legătură cu deschiderea noastră față de primirea Duhului Sfânt. Adică, dacă atunci când vrem să iertăm nu simțim coborârea Duhului Sfânt (a Grației lui Dumnezeu) în inimile noastre, atunci, chiar dacă noi considerăm că am iertat, de fapt încă mai rămâne în noi acea tensiune. Singurul care poate ierta cu adevărat este DUMNEZEU sau, cu alte cuvinte, nu putem ierta cu adevărat decât într-o stare de conștiință divină. De aceea se spune că „A greși este omenesc, dar a ierta este dumnezeiesc.”  Pentru a evidenția o asemenea stare de iertare dumnezeiască este revelator un fragment din lucrarea inspirată divin a lui Jakob Lorber, „Marea Evanghelie a lui Ioan”: „Cine vrea să se verifice singur dacă este desăvârșit în umilință, să-și întrebe inima dacă mai poate fi ofensat cu ceva și dacă poate ierta din toată inima pe cel mai mare ofensator sau urmăritor, și dacă le poate răspunde făcând bine celor care îi fac rău, dacă nu duce dorul preamăririi lumești din când în când, dacă se simte bine ca cel mai neînsemnat dintre neînsemnați, pentru a putea servi oricui. Cine este în stare de aceasta, fără jale sau melancolie, acela deja este un locuitor al celui mai înalt cer al lui DUMNEZEU și așa va rămâne în veci, căci printr-o asemenea umilință adevărată nu numai sufletul va deveni una cu spiritul, ci în cea mai mare parte și trupul.”
 
Am putea crede că este paradoxal, însă, cu cât un om este mai fără de pată, mai plin de iubire, cu atât el îşi cere mai mult iertare, este mai umil. Pentru că el are sufletul unificat în sine însuşi şi cu lumea întreagă (aşa cum au fost şi sunt toţi cei consideraţi sfinţi). Starea noastră de puritate și de trezire a sufletului ne va ajuta să îi vedem pe toți oamenii ca fiind buni în esența lor, să nu ne mai supărăm pe nimeni și să îi putem ierta pe cei care greșesc faţă de noi (având desigur discernământul de a nu accepta greșeala în sine). În schimb, cu cât o fiinţă este mai încătuşată în egoismul său, cu atât ea se simte mai separată de toţi cei din jur, îi consideră vinovaţi pentru toate nemulţumirile sale, purtând adeseori în suflet o ură nestinsă faţă de cei care i-au greşit, şi fiind incapabil de a-i ierta.

O asemenea ignorare a realităților spirituale, ce conduce la lipsa capacității de a ierta, o manifestă şi cei care sunt obişnuiţi să categorisească și să pună etichete, considerâdu-i pe unii „răi” sau „inferiori”, eliminând practic, din „schema” lor de gândire, posibilitatea acestora de a se depăși. Din perspectiva spirituală, în fiecare dintre noi există (în mod holografic) o scânteie din DUMNEZEU și, tocmai de aceea, fiecare dintre noi are șansa de a evolua spiritual şi de a descoperi, în cele din urmă, că Împărăția Cerurilor este în noi înşine, cum spunea chiar Iisus Hristos. De altfel, această tendință de etichetare reprezintă un mod inferior, egotic şi limitator de a experimenta Realitatea. În stările înalte de conștiință, trăirea realității are o perspectivă cosmică, în care totul este perceput pur și simplu, așa cum este, într-un mod direct, neintermediat de discursivitatea mentalului inferior (egotic) și, de asemenea, totul este perceput ca nefiind niciodată întâmplător, ci exact așa cum trebuie să fie, în conformitate cu legile divine. Am putea spune, din acest punct de vedere, că acesta este, de fapt, și scopul căilor spirituale: decondiționarea minții de obișnuința de a interpreta, analiza și categorisi și ancorarea conștiinței în sensul profund și universal al legilor divine, care impregnează și coordonează totul. Putem întâlni această raportare și orientare în toate tradițiile spirituale. În învățătura creștină această atitudine este exprimată de binecunoscuta rugă „Doamne, Facă-se Voia Ta!”. În tradiția chineză acest sens divin, care guvernează şi susţine totul, este numit TAO. În tradiția vedică el este denumit DHARMA.

Un exemplu de raportare metaforică la această dimensiune cosmică esențială a existenței este celebra baladă Miorița, din folclorul românesc, în care, în antiteză cu trăirile pe care le au oamenii obișnuiți în astfel de situații, eroul principal (ciobănașul) priveşte ceea ce i se petrece dintr-o perspectivă cosmică, iertând şi având o atitudine de transcendere a josniciei aşa-zişilor săi tovarăşi. El acceptă într-un mod detaşat – şi nu indiferent sau resemnat – ceea ce i se petrece, fiind conștient de faptul că totul este în permanență Voia lui DUMNEZEU.
 
Iertarea înseamnă, din această perspectivă, acea atitudine a minții prin care, rămânând „conectați” la Sensul profund și divin al Vieții, acceptăm tot ceea ce este și nu ne opunem curgerii acestuia, indiferent ce formă ar lua el. Deși aceasta pare o nebunie pentru mintea obișnuită, ce o consideră o renunțare la „indispensabila” luptă pentru existență, în mod aparent paradoxal, atunci când această abandonare plină de dăruire către DUMNEZEU se produce, acțiunile celui care trăiește astfel devin atât de eficiente și divin integrate, încât niciun efort egotic nu le poate egala.

Ne-iertarea este – pe de cealaltă parte – reacția celui care se încrâncenează să rămână în viziunea sa subiectivă, a celui care ignoră complet sensul de curgere a fluxului universal al vieţii și care se simte tensionat, supărat ori frustrat că lucrurile nu decurg așa cum ar fi vrut el (după voinţa sa egotică, subiectivă, limitată). Această încrâncenare duce la o diminuare și chiar la o blocare a curgerii fluxului vieții prin ființa sa, ceea ce, în timp, prin somatizare, poate duce chiar la boală.

Practica spirituală a iertării conduce la conștientizarea faptului că pe măsură ce  relaţionăm cu ceilalţi pe nivele de conştiinţă din ce în ce mai elevate, totul în jurul nostru răspunde şi vibrează apoi cu o inteligenţă atotcuprinzătoare şi plină de iubire. Sunt revelatoare în această direcție nenumăratele mărturii ale celor care au trăit teribila experiență a morții clinice (Near Death Experience) și care, la întoarcere au povestit cu toții că îngerii de lumină şi diversele ipostaze ale Conștiinței Divine pe care ei le-au perceput în timpul acelei experiențe, manifestă permanent o imensă și copleșitoare iubire lipsită de orice urmă de judecare, de critică sau resentiment, privindu-ne pe toţi ca pe niște copii ai lui DUMNEZEU aflați în fața lecțiilor esențiale ale vieții.

Ca o concluzie, am putea rezuma că ceea ce ne arată întotdeauna, fără dubiu, că am iertat și că am depășit conflictele care au apărut în viețile noastre este sentimentul clar că putem iubi din toată inima persoana sau chiar situația care ne-a produs acel conflict. Un aforism oriental spune că „Duşmanii noştri ne sunt cei mai buni învăţători.” Iar Iisus Hristos spunea  „Iubiți-vă dușmanii!” Pare dificil, însă iubind, în ființa noastră va apare starea de unitate şi de armonie către care năzuim cu toții. Doar având permanent această atitudine interioară putem relaţiona cu adevărat armonios cu ceilalţi, permiţând astfel Voinţei și Iubirii Divine să se manifeste prin noi către toate fiinţele.

Citiţi şi:
Să fim deschişi şi să atragem în fiinţa noastră, de fiecare dată când este necesar, energiile divine ale iertării
Sfaturi practice pentru aprofundarea lui AHIMSA

yogaesoteric
31ianuarie 2013