Preliminarii ale celui de-al Doilea Război Mondial (II)

Citiți prima parte a articolului

Martie-iunie 1938! Presiuni interne şi externe asupra Cehoslovaciei!

Înfiinţată la 28 octombrie 1918, în urma dezmembrării Imperiului austro-ungar, prin unirea Cehiei şi Slovaciei, Cehoslovacia a fost recunoscută de puterile Antantei, care i-au definitivat frontierele la 8 mai 1919, reprezentanţii ţării participând apoi la semnarea Tratatului de la Versailles din 28 iunie 1919, prin care Germania i-a acceptat „completa independenţă” şi frontierele (art. 82) şi a renunţat în favoarea sa la „toate drepturile şi titlurile sale asupra părţii din teritoriul silezian” (art. 83). Independenţa şi frontierele aveau să-i fie recunoscute şi la 10 septembrie 1919 prin tratatul de pace de la Saint-Germaine-en Laye, încheiat între Marile Puteri Aliate şi Asociate şi Austria.

Stat independent şi suveran, membru fondator al Societăţii Naţiunilor, statul cehoslovac s-a confruntat de la început cu mari probleme interne, determinate de tendinţele separatiste ale etnicilor germani/sudeţi, polonezi, maghiari şi chiar slovaci.

Mari probleme pentru suveranitatea, indepedenţa şi integritatea Cehoslovaciei a produs şi politica revizionistă promovată de guvernele german, maghiar şi polonez, precum şi de indiferenţa şi conciliatorismul marilor puteri europene din acea vreme, chiar dacă guvernul de la Praga încheiase cu unele dintre ele tratate de alianţă.

În mare măsură însă sistemul de alianţe cehoslovac era neoperaţional, în condiţiile în care:

‒ La Conferinţa de la Locarno din 1925 Germania a refuzat să garanteze şi graniţele vestice ale statelor de la frontiera sa orientală.

‒ Eventualul sprijin din partea Franţei, cu care Cehoslovacia încheiase un Tratat bilateral de alianţă militară la 25 iunie 1924, urmat de un altul de asistenţă mutuală la 16 octombrie 1925, a devenit problematic în condiţiile în care Franţa a garantat la Locarno (1925) frontiera occidentală a Germaniei, ceea ce o punea în postura de agresoare în cazul unei eventuale intervenţii în sprijinul Cehoslovaciei, fără ca Germania să garanteze şi graniţele vestice ale statelor de la frontiera sa orientală.

‒ Punerea în aplicare a Tratatului de asistenţă mutuală sovieto-cehoslovac din 16 mai 1935 era condiţionată de acceptarea de către Polonia (mai ales) şi de către România a tranzitului trupelor sovietice pe teritoriile lor, problematică în condiţiile specifice ale relaţiilor acestor ţări cu URSS, precum şi de itervenţia Franţei.

‒ Chiar dacă Mica Înţelegere, încheiată în 1920-1921, împreună cu Iugoslavia şi România, era o organizaţie politico-militară cu caracter defensiv, înţelegerile cu caracter militar se refereau doar la un eventual atac din partea Ungariei şi nu prevedeau acordarea vreunui ajutor în cazul unei agresiuni din partea unei terţe puteri.

Cel mai mare pericol l-a reprezentat revizionismul german, Berlinul incitând Austria împotriva Cehoslovaciei, promiţându-i partea meridională a Bohemiei, până la Budejovice, şi o bună parte din Slovacia. Poloniei i-a promis părţi din Ucraina Subcarpatică, Silezia Superioară, zona Teschen etc., iar Ungariei partea sudică a Slovaciei.

Presiunea germană s-a intensificat imediat după ocuparea Austriei, când Hermann Göring a propus (13 martie 1938) folosirea forţei prin concentrarea a 20 de divizii din Armata 4, precum şi a celor peste 10.000 de sudeţi instruiţi în Germania, aflaţi la frontiera cu Cehoslovacia. Pentru a nu se crea vreo confuzie, Konstantin von Neurath a informat ambasadorii germani de la Londra, Varşovia, Budapesta şi Bucureşti că Germania nu a garantat integritatea teritorială a Cehoslovaciei, ci doar frontiera acesteia în timpul acţiunii din Austria.

‒ La 18 mai 1938, Hitler a discutat cu principalii comandanţi militari problema spaţiului vital şi a declarat că va rezolva „odată pentru totdeauna şi radical problema germanilor sudeţi”. În acest scop, generalul Wilhelm Keitel a primit ordin să acţioneze prin surprindere, în urma unui incident (chiar prin asasinarea plenipotenţiarului german de la Praga) pentru „a pune lumea în faţa faptului împlinit” şi a determina opinia publică internaţională să găsească „justificarea morală a unei acţiuni militare”.

‒ Cu prilejul semnării „Fall Grünn” (30 mai), Hitler a reamintit generalilor Keitel şi Blomberg maxima lui Otto von Bismarck: „Cine stăpâneşte patrulaterul (Boemiei – n.n.) stăpâneşte Europa”. Apoi a decretat concentrarea rezerviştilor pentru 2-3 luni, astfel ca până la 15 septembrie să se afle sub arme 1.500.000 de oameni.

‒ Asigurându-şi sprijinul Italiei, Führer-ul a avertizat Franţa şi Marea Britanie că „va interveni pentru salvarea fraţilor de peste hotare”, afirmând apoi că în situaţia în care acestea se vor amesteca va fi „cu atât mai rău” pentru ele.

‒ Pentru a se asigura şi de sprijinul Budapestei, în timpul discuţiilor cu conducerea ungară (28 august 1938, la Berlin), Joachim von Ribbentrop a precizat că „cel care nu ne sprijină pleacă cu mâinile goale”, iar Hitler a adăugat „acela care vrea să participe la ospăţ, este necesar să ajute cel puţin la bucătărie”.

‒ Polonia a vizat, la rându-i, regiunea Teschen.

În acest timp, în Cehoslovacia se intensificau acţiunile iridentei sudete, Konrad Henlein lansând o violentă campanie de alipire a teritoriilor sudete la Germania, acţiunea fiind respinsă însă de preşedintele Eduard Beneš şi de guvernul cehoslovac, care au condamnat amestecul Germaniei, pronunţându-se pentru reglementarea administraţiei prin instalarea în funcţii a germanilor sudeţi şi soluţionarea problemelor culturale şi şcolare, respingând însă autonomia regiunii cerută cu insistenţă de liderul sudeţilor.

‒ Sub presiunea germană, guvernul cehoslovac a elaborat, după Anschluss, un Plan-program, care cuprindea unele revendicări ale sudeţilor: eliminarea abuzurilor din învăţământ, folosirea limbii minorităţii ca oficială (în zonele cu preponderenţă minoritară), eliminarea nemulţumirilor din administraţia locală, a fricţiunilor dintre jandarmerie şi poliţie cu populaţia sudetă ş.a.

‒ La rându-i, Konrad Henlein a înaintat lui Hitler şi altor conducători nazişti, la 28 martie, un program în 8 puncte, respins anterior de Eduard Beneš, care a fost prezentat la Congresul Partidului German al sudeţilor de la Karlsbad (Karlovy Vary) din 24 aprilie 1938. Considerate a avea un caracter minimal, aceste revendicări vizau:
• deplina egalitate a sudeţilor cu cehii în toate problemele; recunoaşterea pentru sudeţi a calităţii de persoană juridică; fixarea limitelor teritoriale a zonei sudete;
• crearea unei administraţii germane autonome în toate domeniile vieţii publice;
• măsuri legislative care să protejeze pe germanii stabiliţi în afara limitelor teritoriului; suprimarea măsurilor abuzive aplicate germanilor sudeţi după 1918 şi conferirea despăgubirilor corespunzătoare;
• recunoaşterea şi aplicarea principiului prin care teritoriul germano-sudet este necesar să fie administrat numai de cetăţeni localnici sudeţi; deplina libertate pentru sudeţi de a adera la ideologia nazistă şi de a se organiza în acest sens.

‒ La 21 mai 1938, criza sudetă a atins punctul culminant prin întreruperea oricăror negocieri cu guvernul cehoslovac şi prin plecarea lui Konrad Henlein la Berlin.

‒ Nedumerit de acest fapt, premierul Milan Hodža a prezentat, în aceeaşi zi, Statutul minorităţilor, insistând asupra avantajelor care li se ofereau, dar şi asupra responsabilităţilor acestora. Cu acelaşi prilej a respins cererea slovacilor de a li se conferi autonomie, cu guvern şi parlament propriu, şi a cerut ordine şi disciplină pentru a se depăşi situaţia grea prin care trecea ţara.

‒ Concomitent, preşedintele Eduard Beneš a afirmat, într-un discurs radiodifuzat, hotărârea de a rezista presiunii Reich-ului chiar cu armele în mâini.

‒ Revenit în ţară, Konrad Henlein a devenit mai îndrăzneţ, condiţionând, la 24 mai, reluarea negocierilor de demobilizarea imediată a armatei şi acceptarea ca bază de discuţie a programului sudet în opt puncte de la Karlsbad.

‒ La rându-i, premierul Milan Hodža a legat colaborarea în cadrul guvernului cu membrii partidului sudet de recunoaşterea faptului că guvernul central era organismul care decidea în toate problemele importante care priveau interesele vitale ale statului şi de acceptarea politicii externe, bazată pe colaborarea cu toate statele. Înţelegerea nu a fost posibilă deoarece pretenţiile liderilor sudeţi au depăşit limitele „autodeterminării” cerute şi a egalităţii în drepturi promisă de guvern, sudeţii solicitând de această dată recunoaşterea „de facto şi de jure” a comunităţii germane sudete, adică acceptarea formulei „stat în stat”, fapt respins de Executiv.

– Situaţia guvernului a devenit din ce în ce mai dificilă, mai ales după ce Comitetul director sudet a înaintat noi revendicări care în situaţia în care erau acceptate ar fi dus la ştirbirea independenţei şi demnităţii naţionale.

– Presiunilor sudete li s-au adăugat şi cele ale slovacilor, la 15 iunie, Andre Hlinka, şeful Partidului Populist Slovac, dând publicităţii, la Bratislava, un program, respins însă de guvernul central, prin care se cerea autonomia totală a Slovaciei şi modificarea Constituţiei pentru a se putea constitui un guvern cu putere legislativă proprie.

Citiți continuarea articolului

Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Citiți și:
Memoriul secret trimis regelui Carol al II-lea de Titulescu la 11 septembrie 1939. „Churchill mi-a zis fără nicio jenă să cedăm Cadrilaterul”. Culisele incomode ale Tratatului de la Trianon şi slăbiciunile României Mari
Ideologia rasială a lui Hitler: Conținut și Surse Oculte (I)

 

yogaesoteric
10 aprilie 2025