Memoriul secret trimis regelui Carol al II-lea de Titulescu la 11 septembrie 1939. „Churchill mi-a zis fără nicio jenă să cedăm Cadrilaterul”. Culisele incomode ale Tratatului de la Trianon şi slăbiciunile României Mari

La încheierea Primului Război Mondial, România a reuşit să obţină dublarea teritoriului său, înglobând Basarabia, Transilvania, Bucovina şi Banatul. Sărbătorită şi considerată punct-cheie al luptei românilor pentru un stat naţional, adunarea de la Alba Iulia este şi azi percepută ca un factor determinant şi decisiv în acest proces. Numai că, dincolo de retorica destinată publicului larg, în culise totul a fost mult mai complicat.

O constatare care se impune este că, lecturând memoriile diplomaţilor şi militarilor străini ai vremii, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia nu apare pomenită nicăieri. Eveniment crucial pentru români, această reuniune unde s-a votat alipirea condiţionată a Transilvaniei la Regatul României trece neobservată la nivel internaţional.

Predicţiile lui Titulescu în 1939: urma un război lung, iar România era necesar să nu cedeze niciun centimetru de pământ pentru că, odată pornite, revizuirile teritoriale urmau să nu se mai oprească

Asta, pentru că în realitate Marea Unire s-a produs cu forţa armelor, pe câmpurile de luptă (în războiul româno-maghiar din 1919), şi în saloanele de la Paris, prin negocieri şi manevre de culise foarte dure. România Mare a fost făcută, de fapt, de elitele ţării şi nu de masele populare, aşa cum a propovăduit după 1945 propaganda comunistă care a ţinut loc de istorie.

În cele ce urmează, prezentăm un document din Arhiva Casei Regale rămas foarte multă vreme secret. E vorba despre memoriul pe care celebrul Nicolae Titulescu, cel mai important diplomat avut de România vreodată, i l-a înaintat regelui Carol al II-lea la 11 septembrie 1939.

Războiul începuse deja de 11 zile, prin invadarea Poloniei de către Germania. Anglia şi Franţa declaraseră război, la rându-le, Germaniei, iar Titulescu anticipa corect că „nu avem nicio raţiune să credem că (…) nu ne găsim în faţa unui război de durată“. Dar un diplomat cu geniul românului, care trăia în exil în localitatea franceză Saint-Moritz, privea deja dincolo de marginile conflagraţiei mondiale abia izbucnite.

Aşa cum îi scrie Titulescu suveranului român, orice început are şi un sfârşit, iar România era necesar să se pregătească din timp pentru Conferinţa de Pace care avea să urmeze conflictului. Pentru că, avertiza fostul ministru de Externe al României, ţara noastră era într-o situaţie extrem de fragilă.

Toate graniţele României Mari erau contestate şi contestabile

Pe mai multe pagini, Titulescu relatează apoi, capitol cu capitol, culisele tratativelor de la Conferinţa de Pace care a avut loc în 1919, la Paris, după încheierea Primului Război Mondial. Negocierile de după al Doilea Război Mondial se vor relua din punctul în care se opriseră în 1920, odată cu semnarea tratatelor, avertizează diplomatul. Iar România are toate motivele să fie îngrijorată.

În cele ce urmează, Titulescu – participant direct la negocierile din 1919, la Paris – îi furnizează lui Carol al II-lea amănunte absolut incomode, care nu se potrivesc deloc cu versiunea romanţată prezentă şi azi în conștiința colectivă a românilor despre circumstanţele Marii Uniri.

Practic, toate achiziţiile teritoriale ale României, după 1918, s-au făcut în condiţii precare. Titulescu prezintă discuţiile din culise, provincie cu provincie. În privinţa Cadrilaterului, încă de la început englezii au militat ca România să-l cedeze Bulgariei. Doar opoziţia francezilor, care au arătat că România le-a fost aliată, a făcut ca în 1919 Dobrogea meridională să rămână în componenţa regatului român.

Premierul francez Clemenceau le-a promis ruşilor albi, care luptau contra bolşevicilor, că le va da „părţile neromâneşti din Basarabia“. Aşadar, atrăgea atenţia Titulescu, pentru aliaţii României, Basarabia avea şi părţi „neromâneşti“ care puteau fi tranzacţionate.

Graniţa de vest a Transilvaniei intrate în componenţa României a fost fixată printr-o mică şmecherie pe care Titulescu i-o povesteşte lui Carol al II-lea.

Practic, sârbii, cehii şi românii i-au tras pe sfoară pe francezi, punându-i în faţa faptului împlinit cu 4 ore înaintea semnării Tratatului de la Trianon. Francezii au fost furioşi după aceea, dar n-au mai avut ce face.

Bucovina a ajuns la România pentru că, la momentul 1919, nu era nimeni care s-o revendice, dezvăluie Titulescu. Discuţia a avut loc în culise, între şefii de stat ai SUA, Marii Britanii, Franţei şi Italiei.

În ceea ce priveşte Banatul, dintre toate capitolele privind România, acesta a făcut obiectul celor mai aprige negocieri, delegaţia de la Bucureşti disputându-l cu sârbii.

Adevărata istorie a făuririi României. Ţara s-a făcut pe câmpul de luptă şi în saloanele diplomatice, nu cu mitinguri şi adunări populare

Documentul este relevant pentru a înţelege adevărata istorie a făuririi României. Una care se dovedeşte a fi, de fapt, mult mai complicată şi mai sinuoasă decât povestea oficială livrată de propagandă în ultima sută de ani. Deciziile n-au fost luate în sunete de fanfară de marile mase populare cuprinse de un entuziasm debordant, ci în birouri închise, unde diplomaţi abili au negociat fiecare virgulă a tratatelor, prin jocuri de culise, manevre politice şi angajamente militare.

În fond, povestea reală a tratativelor care au dus la formarea Unirii Mari este chiar mai glorioasă şi mai spectaculoasă decât cea impusă de propaganda comunistă. Pentru ca România să devină Mare a fost nevoie de oameni abili şi bine pregătiţi, de o armată puternică şi de nişte elite patriote, care au ştiut să urmărească interesele ţării.

Mai jos, memoriul secret adresat de Nicolae Titulescu lui Carol al II-lea pe 11 septembrie 1939, în care suveranul era avertizat că România era necesar să se pregătească din timp pentru noua Conferinţă de Pace ce va urma noului război mondial abia început.

Titulescu către Carol al II-lea: „Nu este graniță relativ la care să ne putem bizui pe discuţiunile Conferinţei de Pace din 1919, pentru a-i susţine imutabilitatea”

Saint-Moritz, Luni, 11 septembrie 1939

Externe
Strict Confidenţial
Pentru M.S. Regele

A se descifra de un membru al Cabinetului Ministrului Afacerilor Externe.
Rog a se comunica textul prezenţei telegrame Domnului Prim ministru şi Domnului Ministru de Externe.

Sire,

Deşi Anglia a comunicat oficial Japoniei că, chiar dacă Polonia va fi integral cucerită, războiul va continua, deşi nu avem nicio raţiune să credem că nu va fi astfel şi că nu ne găsim în faţa unui război de durată, cum în politica externă evenimentele se pot schimba de azi pe mâine, nu putem exclude complet nici ipoteza unei conferinţe de pace mai apropiată decât s-ar crede. Ar fi posibil ca faimoasa reconstruire a Europei să vie în discuţie în curând. Oricât de lung ar fi războiul, România să fie gata şi în vederea discutării condiţiilor de pace şi să se pregătească din timp pentru ea.

Cred o datorie de conştiinţă să aduc la cunoştinţa Majestăţii Voastre şi guvernului român anumite fapte pe care le-am aflat recent şi de care Ministerul Afacerilor Străine român nu poate avea cunoştinţă, deoarece este vorba de documente secrete care, în niciun chip, nu puteau cădea în mâinile lui. Este cert că ţinta României este necesar să fie de a nu restitui niciun centimetru pătrat din teritoriul ce posedă azi. Şi aceasta nu numai pentru că este drept, dar pentru că s-a văzut în afacerea Sudeților (arbitrajul de la Munchen, din septembrie 1938, prin care Anglia şi Franţa au dat Germaniei regiunea sudeză a Cehoslovaciei, declanşând procesul de dezmembrare a aliatei lor – n.n.) că o revizuire parţială are tendinţa a se întinde pentru a deveni totală.

Este iarăşi cert că graniţele unei ţări vor fi determinate de situaţia ei militară şi politică, iar nu de discuţii verbale oricât de abile ar fi ele. Dar iarăşi nu se poate tăgădui că statele interesate, întrunite în fine din nou în jurul mesei verzi, vor porni de acolo unde au rămas la conferinţa de pace din 1919 şi 1920, ca să se ştie pentru ce s-a atribuit cutărui stat, cutare teritoriu, pentru a se vedea în ce măsură justificările stabilirii statutului teritorial din 1919 şi 1920 mai sunt sau nu valabile astăzi.

De unde putem afla raţiunile secrete care au determinat deciziunile Conferinţei de Pace din 1919 într-un fel sau altul? La Ministerul nostru de Externe nu avem actele necesare în acest scop şi nici nu le putem avea, fiind vorba de arhivele altora. Ori s-a petrecut ca un francez ilustru, care a jucat un rol covârşitor la ultima Conferinţa de Pace, în bunătatea lui sufletească, găsind că e necesar să am o ocupaţie politică nu numai profesională, mi-a împrumutat toate dosarele conferinţei de pace. Mi-a fost deci dat să am în mâinile mele, vreme îndelungată, nu numai corespondența dintre România şi Marile Puteri, care este de altfel neînsemnată, ci toată corespondenţa şi discuţiunile dintre Franţa, Anglia, SUA şi Italia.

Am citit cu aviditate timp de luni de zile acest material bogat şi unic şi am pătruns în ultimele detalii în culisele Conferinţei de Pace. Am citit faimoasele convorbiri dintre cei patru: Clemenceau, Wilson, Lloyd George şi Orlando (premierul Franţei, preşedintele SUA, premierul Angliei şi premierul Italiei în 1919 – n.n.) stenografiate de Mantoux (Paul Mantoux, interpretul oficial al lui Clemenceau la Conferinţa de Pace de la Versailles, în 1919 – n.n.) şi care constituiesc adevăratele discuţiuni ale conferinţei de pace.

Ele nu este cazul să fie confundate cu discuţiunile diferitelor comisiuni ale conferinţei, unele dactilografiate sau chiar tipărite, dar care toate nu sunt, când ai materialul complect în mână, decât executarea ad literam în unele chestiuni a deciziunilor secrete ale celor patru. Bineînţeles că am făgăduit că nu voi spune nimănui din cele aflate. Când este vorba de ţara mea îmi este imposibil să o las fără apărare şi să nu transmit ceea ce guvernul Roman e necesar să ştie, asigurându-i la rândul meu rugămintea celei mai mari discreţii. Voi rezuma aci fructul mai multor luni de lectură.

Sire,

În primul rând, am fost afectat să văd ce puţin loc au ţinut chestiunile româneşti, în mijlocul atâtor altele mult mai puţin importante.

În al doilea rând, mărturisesc că situaţia României la lectura acestor documentaţii este desesperantă (din francezul „desesperant“, adică descurajant – n.n.). Din cauza tratatului de pace de la Bucureşti din 1918, dar mai ales din cauza felului în care a fost ocupată Budapesta în 1918, conferinţa a fost într-o stare de permanentă iritabilitate la adresa României. Aceasta a făcut ca conferinţa să fie deseori nedreaptă cu noi. Ceea ce nu este graniță relativ la care să ne putem bizui pe discuţiunile Conferinţei de Pace din 1919, pentru a-i susţine imutabilitatea şi este necesar să fie găsite noi motive. Le voi lua pe rând:

Întâi Dobrogea. Abia chestiunea pusă în discuţie între cei patru, Balfour (ministrul de Externe al Angliei – n.n.) a cerut restituirea în folosul Bulgariei a Dobrogei meridionale (adică a Cadrilaterului – n.n.). Tardieu (ministrul de Externe al Franţei – n.n.) s-a opus cu energie acestei cereri, spunând că România a venit la conferinţă ca aliată cu dreptul de a lua teritorii, nu ca învinsă cu obligaţiunea de a le ceda. Balfour a refuzat textual: „Ce păcat!“. Tardieu a încercat să treacă şi un al doilea argument foarte puternic de ordin militar: Restituirea Cadrilaterului pune Constanța, singurul port prin care România poate fi revitalizată de aliaţii ei, sub bătaia tunului bulgar.

Nu numai că ceilalţi trei (reprezentanţii Angliei, SUA şi Italiei – n.n.) nu au acceptat argumentul, dar au cerut ca textele să fie aşa redactate, încât tratatul de la Bucureşti din 1913 (după al Doilea Război Balcanic, în care România primea Cadrilaterul – n.n.) să nu fie recunoscut de ei şi să apară pentru ei ca un res inter alios (principiul relativităţii efectelor, adică efectul tratatului priveşte doar părţile semnatare – n.n.). S-ar putea spune: acestea sunt discuţii preliminare care nu mai au valoare, odată ce Marile Puteri s-au legat printr-un contract solemn. Nu este aşa. Când este vorba să refaci Europa în echitate, faptul că marile puteri au iscălit tratatul de la Neuilly (tratatul de pace semnat de Bulgaria după Primul Război Mondial – n.n.) nu poate face imposibilă noua lor misiune.

Cred că punctul acesta e necesar să fie din partea noastră obiect de studii serioase, pentru a ne găsi noi argumente de fond. Când în iunie trecut am fost la Londra, Churchill mi-a spus, fără nici o jenă, că trebuie restituit Cadrilaterul Bulgariei. I-am spus că a apucat pe un drum greşit, că Bulgaria care a renunţat la Macedonia nu poate face un cal de bătaie din Cadrilater. I-am adus argumente de fond: cel strategic, faptul că am primit în 1913 Cadrilaterul ca o compensaţie pentru renunțul românilor din Macedonia, faptul că în 1878 s-a oferit României Dobrogea cu Cadrilaterul până la Varna şi că guvernul Ion Brătianu a refuzat, în ciuda opiniunei regelui Carol I, care vroia să primească ofertă, şi ulterior i s-a oferit Dobrogea fără Cadrilater şi, în fine, colonizarea de atunci a Cadrilaterului, de altfel – turcesc, nu bulgăresc – cu elemente din Macedonia. Dar sigur sunt şi alte argumente ce pot fi găsite şi studiate şi de aceea mi-am permis să semnalez Majestății Voastre şi guvernului cele ce preced.

Al doilea: Basarabia. De câte ori Rusia contestă Basarabia, România se crede acoperită de tratatul din 1920, semnat de Franţa, Anglia, Italia şi Japonia. Din citirea documentelor de care vorbesc mai sus, reiese că tratatul din 1920 are o valoare mai mică decât credem, dat fiind că în 1919 Clemenceau, în numele Conferinţei de Pace, a scris negru pe alb Amiralului Kolceak să continue lupta contra sovietelor, căci în schimb îi promite părţile neromâneşti din Basarabia. Deci, pentru aliaţii noştri, Franţa şi Anglia, în cea mai românească provincie, care este Basarabia, sunt şi părţi neromâneşti, ce urmează să fie restituite Rusiei.

Cred şi aci se impune un studiu amănunţit al situaţiei din sudul Basarabiei, căci reiese din cele ce spun că nu numai pentru Hitler când voia să facă statul ucrainean, dar şi pentru Franţa şi Anglia, Basarabia ar urma să fie împărţită pentru ca principiul naţionalităţilor să fie respectat.

Al treilea: Bucovina. Motivarea cedării Bucovinei în comitetul de patru a fost următoarea: având în vedere că nimeni nu cere Bucovina, ea va fi atribuită României. În plus, în şedinţa la care a participat România, delegaţia română a recunoscut micul număr de români şi marele număr de ruteni. Este neapărat necesar să ne înarmăm cu statisticile necesare dovedind că Bucovina ne revine în virtutea principiului naţionalităţilor, căci de data aceasta se va găsi cine să ceară Bucovina.

În orice caz, e ciudat să găsim temeiurile Ucrainei dorită de Hitler înainte de 23 august 1939, data acordului germano-rus, în discuţiile aliaţilor noştri de la 1919. Să ne ferim cu orice preţ ca convorbirile celor patru să devină publice. Nu vom mai avea niciun trai cu niciunul dintre vecinii noştri. Statele Unite de curând au vrut să le dea publicităţii. Ar fi dezastros pentru noi, dat fiind că delegatul american Pollak, enervat de ocuparea Budapestei, s-a exprimat continuu foarte aspru la adresa României. E necesar să veghem la Washington în sensul intereselor noastre.

Al patrulea: Granița faţă de Ungaria. Clemenceau după o serie de încercări infructuoase de a obţine retragerea armatelor române din Budapesta pe linia armistiţiului, a sfârşit prin a spune că ordinea este necesar să primeze justiţiei şi afirmând credinţa lui că Ion Brătianu nu-şi va retrage trupele din Budapesta până nu obţine linia ce cere el, propune să dea României această linie urmând să se facă Ungariei justiţie ulterior.

De altfel, semnând Tratatul de la Trianon împreună cu dr. Cantacuzino, cum nu puteam accepta scrisoarea lui Millerand (noul premier al Franţei începând cu ianuarie 1920, în mandatul căruia s-a semnat Tratatul de la Trianon – n.n.), am avut ideea ca România, Iugoslavia şi Cehoslovacia să scrie lui Millerand chiar în ziua semnării Tratatului de la Trianon, adică la 4 iunie, ca să nu mai aibă timp să ne răspundă, pentru a-l felicita de a ne fi dat în fine dreptate, anunţând Ungariei că la aplicarea graniţei pe teren, ea va avea să mai facă concesiunile ce nu fuseseră acordate până atunci. Nici dr. Cantacuzino, nici Dimitrie Ghika n-au vrut să semneze această scrisoare.

Am găsit la cehi un tânăr foarte inteligent, care înlocuia pe Benes, şi pe care îl vedeam prima dată, care a consimţit să urmeze calea ce-i indicam. Acest tânăr era Osuski. Mai mult, bătrânul Pasici (emisarul sârb – n.n.), găsind formula foarte abilă, a iscălit şi el scrisoarea. Scrisoarea noastră fiind remisă în ziua de 4 iunie 1920 la ora 12, la Quai d’Orsay, şi semnarea Tratatului de la Trianon având loc la ora 4, Millerand n-a avut timp să ne răspundă şi ne-a răspuns ulterior, pe urma convorbirilor avute cu el. Când aşa s-a fixat granita spre Ungaria, e greu să te bizui numai pe dreptatea făcută nouă în 1919, la o viitoare conferinţă.

Mai mult, fostul ministru Alecu Constantinescu (supranumit şi „Porcul“, acesta era unul dintre cei mai corupţi politicieni şi om de bază al lui Ionel Brătianu – n.n.), colonizând cu ungurii teritoriile din jurul Oradiei, nu mai aveam majoritate de români decât în judeţe. Aceasta m-a împiedicat ca ministru de Externe să public harta etnografică pe plăşi (regiuni administrative – n.n.) comandată la un institut etnografic din Dresda.

Astfel, cu cuvântările lui Clemenceau în comitetul de patru, cu scrisoarea lui Millerand şi colonizarea făcută de noi, situaţia este foarte grea.

Al cincilea: Banatul. Este o tristă pagină de istorie. Din toate documentele Conferinţei, Banatului i se referă cele mai multe. Aci s-au concentrat toate sforţările delegaţiunii noastre. Mai mult, reiese din lucrările secrete ale conferinţei că, la un moment dat, guvernul român a propus Bulgariei concesiuni în Cadrilater, în schimbul sprijinului ei contra Serbiei. E drept că neluând Banatul întreg, toată această chestiune de schimb de teritoriu cade, dar nu e mai puţin adevărat că pentru marile puteri există dovada că Dobrogea meridională, în propria noastră judecată, nu ne este esenţială, căci am întrevăzut chiar noi să facem din ea obiect de compensaţie.

Sire,

E necesar să ne mirăm de toate cele ce preced?

Mărturisesc că la început am răspuns cu negație la această întrebare. Dat fiind enervarea produsă de pacea separată din 1918 (dintre România şi Puterile Centrale – n.n.), şi de felul în care s-a ocupat Budapesta. Dar, în cercetările mele am dat peste un document emanat de la un om pe care toţi românii l-au considerat ca cel mai mare amic al ţării, Ministrul Saint-Aulaire, document care poartă o dată anterioară intrării noastre în război, deci anterior oricărei posibilităţi de culpă românească.

Când Ionel Brătianu l-a convins pe Saint-Aulaire să-i dea în scris la Iaşi, în decembrie 1917, autorizarea de a face pace separată în sensul că considera că România şi-a îndeplinit toate obligaţiunile şi că aliaţii nu-i mai pot cere nimic, Clemenceau l-a revocat. De atunci Saint-Aulaire şi-a legat soarta de aceea a lui Ionel Brătianu şi ca să se scape pe el, a făcut totul ca să justifice la Paris politica lui Ionel Brătianu. De atunci, da, Saint-Aulaire a devenit amicul României prin Ionel Brătianu, dar în realitate amicul lui propriu din instinct de conservare. Dar altul era Saint-Aulaire când se simţea tare în şa. Am citit telegrama prin care anunţa guvernului francez semnarea convenţiunilor militare cu România.

Am simţit o dureroasă strângere de inimă şi sunt sigur că toţi vor simţi la fel la cercetarea ei. Nu ştiu cum să rog pe toţi care vor citi ceea ce scriu acum să păstreze cea mai mare discreţie. Altfel, nu mai aflu nimic şi ţara pierde un izvor de informaţie.

Saint-Aulaire anunţa încă de la intrarea noastră în război că nu se pot ţine angajamentele luate faţă de România. El a dat tonul la Quai d’Orsay de la început în defavoarea noastră. Şi când peste această proastă pregătire a atmosferei româneşti în occident au venit şi fapte criticabile pentru aliaţi, era fatal ca discuţiunile de la Conferinţa de Pace să fie ceea ce au fost. Nu voi cita nici numărul, nici data telegramei lui Saint-Aulaire. Mă voi mărgini să spun că e anterioară cu câteva zile intrării noastre în război.

Extrag din ea părţile care interesează:

„Am onoarea a adresa Excelenţei Voastre textul original care a fost semnat la Bucureşti, la data de 17 ale acestei luni, 4 stil vechi, de miniştrii Quadruplei Înţelegeri (Anglia, Franţa, Italia şi Rusia – n.n.) şi Domnul Brătianu, conţine câteva incorecţiuni; cum sensul acestor articole nu este mai puţin precis, am crezut, colegii mei şi cu mine, că era preferabil să le adoptăm aşa cum ne-au fost prezentate, în loc să mai facem obiectul unor observaţiuni care ar fi riscat de a ieşi din domeniul gramaticii de a se întinde la alte părţi din text şi de a întârzia semnătura. O clipă de fermă hotărâre e un fapt rar la preşedintele Consiliului român (Ionel Brătianu – n.n.) pentru că graba noastră de a profita de ea să nu fi prelevat asupra unor consideraţiuni în fond secundare“.

Şi Saint-Aulaire continua mai departe telegrama: „Baronul Fasciotti a părut puţin afectat că a fost necesar să dea adeziunea guvernului sau unei clauze de garanţie mai favorabile decât aceea ce a putut să obţină Italia. El s-a consolat de acest fapt în acest termen: «nu există niciun inconvenient de a garanta României concesiuni imposibil de realizat; nu ne vom ţine angajamentele noastre fără nicio remuşcare pentru că nu avem niciun mijloc de a le executa. Această clauză de garanţie ar fi fost mai jenantă dacă cercurile româneşti ar fi fost mai moderate»”. Şi Saint-Aulaire încheie telegrama lui cu aceste cuvinte: „Ministrul Rusiei a aprobat o observaţie atât de judicioasă“.

Prin urmare, prin gura ministrului Rusiei – abilitate supremă dar cusută cu aţă albă – Saint-Aulaire exprima şi el părerea că aliaţii pot, fără nicio reţinere, să nu ţină angajamentele luate faţă de România, ca fiind irealizabile.

Ce construcţie absurdă. Sau aliaţii erau victorioşi şi puteau tăia din corpul Austro-Ungariei, ceea ce făgăduiseră; sau aliaţii erau bătuţi de Puterile Centrale şi n-aveau nicio obligaţie faţă de România.

Ce era irealizabil? Desigur, telegrama lui Saint-Aulaire nu poate modifica cu nimic datoria noastră de recunoştinţă pentru Franţa. Dar ea ne arată ce se poate ascunde sub amabilitatea de formă a ambasadorilor străini. La Conferinţa Păcii, Franța a făcut cel mai mult pentru România prin Tardieu şi, cu tot caracterul lui impetuos, prin Clemenceau.

România este neapărat necesar să fie menţinută în graniţele sale actuale şi se poate menţine. Aceasta este o chestiune de politică generală. Dar pentru aceasta, Majestatea Voastră şi guvernul român e necesar să ştie în plus cât mai în detaliu cum s-au desfășurat evenimentele la trecuta conferinţa de pace în vederea celei noi, oricât de îndepărtată ar fi data ei, noi neputându-ne prezenta în faţa lumii, cum încearcă unii s-o facă, ca îmbogăţiţi fără cauză.

De aceea mi-am îngăduit să telegrafiez. Este război. Moartea este mai aproape de noi ca oricând.

Dacă voi găsi chestiuni asupra cărora n-am avut ocazia să mă refer ca ministru de Externe, pentru că le-am aflat sau pentru că s-au petrecut ulterior încetării misiunii mele de ministru al Afacerilor Străine, îmi voi permite să telegrafiez din nou. Ele aparţin ţării. Nu le pot deci păstra pentru mine.

Sire,
Sunt cu adânc respect al Majestăţii Voastre
TITULESCU

(Arhivele Statului Bucureşti. Arhiva istorică centrală. Fond Casa Regală. Dosarul Nr. 44/1939, Mapa 18 nr. 402)

Citiți și:
Moldova ‒ Basarabia, Bucovina și Transnistria. De ce ne simțim obligați să „respectăm” azi hotărârea lui Stalin de acum o sută de ani?
Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (I)

 

yogaesoteric
29 ianuarie 2024