Presa a declanşat un nou război mediatic împotriva MISA, menit să influenţeze actul de justiţie şi opinia publică

de Mihai Vasilescu

Cu acest articol, începem să vă prezentăm „Rechizitoriul MISA”. Dincolo de reacţia iniţială – revolta pentru că un astfel de document a fost făcut public, şi de data aceasta se dovedeşte că „tot răul este spre bine”. Publicul larg va avea ocazia să se convingă de faptul că celebrul dosar MISA nu este decât maculatură: rechizitoriul este o înşiruire de năucitoare de acuzaţii mincinoase, bârfe şi speculaţii.

În martie 2004 am putut vedea cu toţii la TV imaginile, din timpul percheziţiilor de o brutalitate extremă, care îi prezentau pe yoghini în situaţii dezumanizante. Am citit în ziare informaţii confidenţiale din anchetele aflate în curs de desfăşurare. Am putut vedea poze, nume şi date personale ale unor practicanţi yoga alături de cuvintele droguri, prostituţie, arme. Toate acestea proveneau dintr-o singură sursă: procurorii, cei care ar fi trebuit măcar din respect faţă de legile în vigoare, dacă nu din profesionalism, să păstreze informaţiile în condiţii de confidenţialitate.

După ce Gregorian Bivolaru a primit azil în Suedia, ministrul român al Justiţiei, Monica Macovei, a cerut CSM-ului o anchetă pentru a verifica dacă s-au respectat procedurile. Răspunsul CSM a fost năucitor. Yoghinii şcolii MISA ar fi fost cei care au dat presei imaginile filmate în 18 martie 2004, imagini care au generat virulenta campania mediatică anti-MISA. Yoghinii ar fi înscenat violenţele celei mai mari operaţiuni poliţieneşti din România ultimilor 15 ani, care a fost prezentată cu aplomb săptămâni la rând pe toate canalele mediatice cu informaţii incendiare provenind din „surse judiciare”. Avocata Mădălinei Dumitru ar fi dat presei jurnalul minorei, jurnal ce a fost confiscat în dimineaţa zilei de 18 martie de procurori şi păstrat ca probă secretă şi la care avocata nu a mai avut acces de atunci.

Astfel că procurorii şi-au putut continua liniştiţi abuzurile. Datorită faptului că nimeni nu a fost dispus să le ancheteze la modul real faptele au continuat să cheme la audieri sute de persoane, presându-le să semneze declaraţii dictate, iar aceste declaraţii se regăsesc ca atare – adică pline de formulări „standard” – în rechizitoriul celui de-al doilea dosar care îl vizează pe Gregorian Bivolaru şi alţi practicanţi yoga. Modul în care a fost lansat acest rechizitoriu se încadrează perfect în seria abuzurilor cu care procurorii deja ne-au obişnuit când este vorba de MISA. Trimiterea rechizitoriului MISA la Tribunalul Bucureşti a fost anunţată de un post de televiziune – PRO TV şi de-abia apoi printr-un comunicat oficial.  

Trăim într-o ţară în care Presa se substituie Justiţiei. O zi mai târziu, pe 16 iunie, rechizitoriul – un document juridic oficial, care nu este de interes public este publicat într-un ziar – Jurnalul Naţional, înainte cu mult de a avea loc prima înfăţişare din proces. O situaţie nemaiîntâlnită, comparabilă poate doar cu cea din 2005 când Gardianul şi Ziua (recunoscute pentru publicarea în paginile lor a unor informaţii de interes pentru membrii lojelor masonice) au pus o recompensă substanţială pe capul lui Gregorian Bivolaru. Prin publicarea acestui document oficial Jurnalul Naţional se face vinovat nu numai de încălcarea codului deontologic al ziariştilor, ci chiar comite o ilegalitate. Încă una, alături de multele situaţii în care, prin intermediul mass media se crează un curent de opinie defavorabil MISA şi se fac imixtiuni în actul de justitiţie.

Suspect este şi faptul că acest rechizitoriu este „lansat pe piaţă” tocmai acum. Adică doar la câteva zile după ce, în cadrul conferinţei OSCE desfăşurate la Bucureşti, reprezentantul MISA, Mihai Stoian a reuşit să prezinte în faţa a 600 de oficiali din 56 de ţări abuzurile la care a fost şi este supusă şcoala de yoga. Gabriela Ambăruş, preşedinta MISA nu a mai apucat să ia cuvântul, deşi era înscrisă pe listă. I s-a pus pumnul în gură pe motiv de lipsă de timp – cei prezenţi fiind martori la o discriminare realizată „în direct” chiar în cadrul unei conferinţe pentru combaterea discriminării.

Un colaj grosolan plin de greşeli şi încropit în grabă

Să vedem ce conţine acest faimos rechizitoriu. Ceea ce ne atrage atenţia în primul rând este modul în care este el construit. Am avut răbdarea să îl parcurgem pe tot, ceea ce se pare că procurorii nu au reuşit, pentru că altfel ar fi avut ocazia să observe şi să corecteze unele greşeli evidente.

Cea mai gravă dintre ele spune multe despre profesionalismul cu care ştiu procurorii români să facă o anchetă. Liana Hangan apare pe lista învinuiţilor de două ori: şi la punctul 17 si la punctul 32. O să fie oare ea judecată de două ori pentru aceleaşi acuzaţii, doar pentru ca procurorilor să le iasă un număr cât mai mare de învinuiţi?

Dacă procurorii nu sunt în stare să scrie corect unele nume (spre exemplu fac referire la Agatta (!!!) în loc de Agama, numesc siteul www.yogaestoeric.net – www.yogaisoteric.net), cum mai poate avea cineva încredere că documentarea anchetei lor a fost făcută temeinic şi într-un mod profesionist?

Pe lângă acestea, rechizitoriul este plin şi de alte greşeli de ortografie, litere lipsă sau părţi scrise cu fonturi şi aliniate diferite semn că au fost alăturate grosolan din surse diverse. Ca să nu mai vorbim de informaţii care se reiau cuvânt cu cuvânt în mod nejustificat şi fac să crească numărul de pagini sau chiar de declaraţii ale unor martori copiate la indigo. Au fost oare toate aceste sute de pagini puse cap la cap în grabă pentru a încropi un document ce trebuia scos rapid „pe piaţă”? Ce i-a făcut pe procurori să se grăbească atât de tare încât să nu apuce să facă ultimele verificări şi corecturi? 

MISA acuzată de ultraj contra bunelor moravuri pentru că PRESA a difuzat imagini de la o petrecere privată

În loc să sancţioneze mass media pentru că a prezentat în mod ilegal şi repetat imagini dintr-un cadru privat, fără a proteja identitatea persoanelor, rechizitoriul îi acuză tot pe Gregorian Bivolaru şi MISA de „încălcarea bunelor moravuri”. Este vorba despre secvenţe de la petrecerea privată organizată în 2002 pentru sărbătoarea Maha Shiva Ratri care a coincis, în acel an, cu ziua de naştere a lui Gregorian Bivolaru. O petrecere privată la care a fost prezentat un program artistic în care apăreau şi persoane nud, aşa cum există o multitudine de spectacole jucate pe scenele teatrelor din România. Numai că, în cazul acestora din urmă, nimeni nu se scandalizează, şi nici nu le prezintă pe un ton ofensat şi tendenţios drept pornografie sau orgie sexuală. Este vorba despre spectacole la care oricine poate cumpăra bilete, deci, deschise publicului larg. Vă dăm câteva exemple recente, din cele tot mai numeroase care apar pe scenele teatrelor din România.(imaginea de mai jos este dintr-un astfel de spectacol)

Pe 4 iunie 2006, în cadrul Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, actorii unei trupe au jucat complet nuzi în faţa a 200 de spectatori. Presa a relatat despre acest eveniment cu tonuri elogioase la adresa originalităţii actorilor, considerând nuditatea o manifestare artistică la modă. Actorul Beto Lourdes declara la Realitatea TV: „Muncim mult la acest spectacol şi este absolut necesar să fim goi, pentru a transmite ceea ce vrem şi e chiar confortabil şi absolut normal pentru noi.” Spectacolul a fost gândit a fi interactiv, iar de mai multe ori, actorii s-au pierdut în mulţime.”

Spectacolul „Viaţa cu un idiot” în regia lui Andryi Zholdak a fost prezentat de Evenimentul zilei drept „unul dintre cele mai bune spectacole montate vreodată la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiu”. „Este pentru prima dată în România când actorii fac şi joc de teatru, şi joc de film”, spune directorul teatrului sibian, Constantin Chiriac. „S-a filmat la Ocna Sibiului, pe ger, în pielea goală.” „La avanpremieră, câţiva spectatori şocaţi au părăsit sala înainte de final. Premiera însă, cu un public mai avizat, a fost un succes deplin, ridicând criticii de la Bucureşti în picioare. Spectacolul are scene violente sau de nuditate, însă totul este realizat cu mare artă” se arată în Evenimentul zilei. Victor Erofeev, autorul povestirii care a stat la baza scenariului declară: „Textul se bazează pe un şoc estetic, iar Zholdak a făcut un spectacol nud. E important să dezbraci omul nu numai fizic, ci şi intelectual. Zholdak face dragoste cu ideile, iar imaginile sunt orgasmul lui. Toate spectacolele lui Zholdak sunt de fapt un pasional act sexual„. A fost aceasta considerată o orgie? Nu. Din contră, jurnaliştii iau în derâdere incultura şi lipsa de simţ artistic a celor care nu au gustat spectacolul.

Despre spectacolul „Purificare” de Sarah Kane, în montarea lui Andrei Şerban de la Teatrul Naţional Lucian Blaga din Cluj-Napoca se spune: „Montarea lui Şerban e un spectacol care ilustrează axiomele lui Artaud. E teatru al cruzimii, teatrul în care actor şi spectator sunt împinşi împreună să ajungă la limite. E nuditate, sânge, transpiraţie, sex brutal, ţipete, durere, supradoze, ambiguitate sexuală, urină, şobolani.” conform http://www.dacialiterara.ro/2-2007/O-Cantec.html).

Manifestarea din martie 2002 a fost o petrecere privată, iar manifestările artistice din cadrul ei  nu au conţinut nimic din toate acestea – nimic şocant, brutal sau violent. Actorii au exprimat în mod artistic, inclusiv prin intermediul unor trupuri nude sau seminude ideile pe care dorea să le transmită. Cineva a filmat în mod ilegal şi a dat apoi imaginile presei, care le-a prezentat într-un amestec din care nu se mai înţelegea nimic, alături de alte imagini, trucate. Se vorbeşte acum despre un mandat, deşi la acea vreme nu exista nici o bază care să justifice eliberarea unui astfel de mandat. Aceasta arată că filmările au fost realizate ilegal de autorităţi şi apoi puse tot în mod ilegal la dispoziţia presei. După ce au fost prezentate în mod obsesiv pe mai multe posturi de televiziune alături de comentarii care induceau în mintea privitorului indignare şi dezgust s-a spus că ele lezează bunele moravuri. Le propunem oamenilor de presă se facă un experiment – să procedeze la fel cu imagini din spectacolele de teatru menţionate mai sus.

Iată cu ce limbaj descria Jurnalul Naţional în octombrie 2004 petrecerea privată de la Sala Polivalentă, făcând referire doar la scenele în care apărea nuditate, deşi manifestările artistice au durat ore în şir şi au conţinut mult mai multe momente în care actorii nu erau nicidecum nuzi: „pe lungimea şi lărgimea ecranului, erau prezente organe genitale”, „se agitau caraghios si destul de scârbavnic împotriva duduilor care se zvârcoleau pe duşumea”.

Iată acum cum a luat presa apărarea spectacolului lui Mihai Mănuţiu „Iubirea Fedrei” atunci când un consilier local din Arad a vrut să blocheze premiera: „Fostul primar al Aradului, Cristian Moisescu, actualul preşedinte al Comisiei de Cultură a Consiliului Municipal Arad, a vrut să suspende un spectacol-eveniment pus în scenă de Mihai Maniuţiu pe motiv că textul „Iubirea Fedrei”, de Sarah Kane, abundă în expresii licenţioase si în scene cu obscenităţi şi nuditate. Sămânţa de scandal a pornit de la faptul că doua actriţe joacă câteva clipe dintr-o scenă complet dezbrăcate” scria Ziua. „


Paradoxul, în acest caz, e că, în montarea celebrului regizor, piesa Sarei Kane „Iubirea Fedrei” e departe de a fi atât de şocantă pe cât ar fi lăsat textul să se bănuiască şi încă şi mai puţin dacă ne gândim la versiunile ei scenice care le-au ridicat părul măciucă spectatorilor britanici”.

„Oamenii se dezbracă din totdeauna şi pentru totdeauna. De vreo sută de ani, o fac şi în public, iar de vreo 50 de ani e „la modă” nuditatea dinaintea unei adunări colective botezate „public”. În România, e ceva mai recentă: Alexander Hausvater a răsturnat teatrul românesc, în anii ’90, exaltând nuditatea în spectacolul „Au pus cătuşe florilor”. Silviu Purcărete şi-a dezbrăcat Danaidele. Mihai Măniuţiu e un apologet al goliciunii scenice, în spectacole resuscitînd ritualuri (pre)creştine. Şi nimic nu e mai convenţional pe scena românească de azi decît corpul descoperit” scrie Iulia Popovici într-un articol intitulat „Să ne dezbrăcăm pe scenă: cîtă ruşine, cîtă dramă… ” pe siteul www.liternet.ro.

Ce opinie credeţi că şi-ar forma publicul dacă s-ar scrie despre „Danaidele” lui Silviu Purcărete sau despre „Am pus cătuşe florilor” aşa cum s-a scris despre manifestările artistice din 2002: „dezmăţ în masă”, „piesă de teatru pornografică”, „scene care-ţi fac părul măciucă”, „bâlci” sau „pantomimă grotescă”? Şi cine comite în acest caz ultrajul contra bunelor moravuri? Actorii din MISA în cadrul unei petreceri private la care publicul avea peste 18 ani? Presa care a demonizat şi a făcut publice în mod obsesiv doar imaginile nud, dar nu se exprimă la fel în cazul unor manifestări artistice în care apar oameni nuzi? Sau toate teatrele din România în frunte cu regizorii şi actorii lor care apelează la nuditate şi sexualitate?

Dacă n-ai secte, îţi fabrici! E comandă de la UE

În capitolul doi al rechizitoriului ni se prezintă preţ de patru pagini „reglementările internaţionale privitoare la secte şi Noile Mişcări Religioase”, cu toate că  MISA nu poate fi inclusă în nici una din aceste categorii. Şi nu o spunem noi, ci un raport oficial realizat de un expert în domeniu, Karl Erik Nylund, recunoscut pentru atitudinea lui critică la adresa sectelor nocive. Acesta arată foarte clar că „MISA nu este o sectă”. MISA nu poate fi nici o „nouă mişcare religioasă” întrucât modul în care Yoga este predată şi practicată este conform cu tradiţiile yoghine milenare şi nicidecum ceva nou.  

MISA este alăturată în mod nejustificat unor grupări nocive. Iarăşi procurorii au făcut în mod voit abstracţie de raportul expertului Karl Erik Nylund şi de concluziile sociologilor de la Institutul de sondaje de opinie SKOP-Research care arată că: „Grupări religioase radicale, ca de exemplu mişcarea Guyana din anii ’70, mişcarea Heaven’s Gate din anii ’90 sau David Koresh din Waco SUA, sunt exemple de grupuri care impuneau o disciplină strictă membrilor lor. Cuvântul conducătorului era lege pentru ceilalţi până la moarte. Şcoala de yoga MISA NU ESTE o astfel de grupare”.

Nu ştim după ce logică au plasat procurorii MISA, lângă grupări care au comis violenţe inimaginabile, atentate, sinucideri colective, violuri, omoruri. Singurul argument pe care îl aduc procurorii, dar care nu prea stă în picioare este legat de rubrica Cruciada împotriva spiritualităţii de pe siteul yogaesoteric. Raţionamentul lor le dovedeşte reaua credinţă. În această rubrică nu s-a scris niciodată despre grupările criminale enumerate de ei. Şi, cu atât mai puţin, nu s-au „criticat vehement, după cum spun procurorii, acţiunile de tragere la răspundere penală a liderilor unora dintre sectele sus arătate, pentru activităţi ilegale, respectiv înşelăciune, „spălarea creierelor” adepţilor, trafic de droguri şi arme, spionaj, omoruri, violuri, atentate teroriste, încălcarea drepturilor de autor, spălare de bani, trafic de persoane, ţinerea adepţilor sectelor în stare de sclavie (servitute), pornografie infantilă, activităţi de crimă organizată, încălcarea legislaţiei privind regimul construcţiilor, condiţiile de muncă, etc.”

Cu o astfel de afirmaţie procurorii încearcă să creeze impresia că MISA aprobă şi chiar ia apărarea unor astfel de acţiuni. În realitate, la rubrica Cruciada modernă împotriva spiritualităţii sunt dezvăluite abuzurile – similare cu cele realizate de autorităţile române în alte ţări împotriva unor şcoli spirituale: Falung Gong, Yoga Assissi, Himavanti sunt exemplele cele mai cutremurătoare. Despre abuzurile uluitoare comise împotriva unor astfel de şcoli spirituale vorbesc şi organizaţii mondiale pentru apărarea drepturilor omului. Astfel de şcoli spirituale nu au ripostat niciodată în vreun fel violent, nu au comis omoruri sau violuri, în schimb li s-au aruncat în cârcă o mulţime de acuzaţii nedovedite şi au fost plasate în mod nejustificat, ca şi MISA, pe lista sectelor periculoase. A amesteca lucrurile punând în aceeaşi oală, fără nici un fel de discernământ, şcoli spirituale şi secte nocive este un comportament aberant. Avem de-a face iarăşi cu o interpretare rău-voitoare şi o încercare nereuşită de a demonstra că MISA reprezintă un pericol social.

Uimitor este şi faptul că rechizitoriul invocă o serie de directive ale UE care cer statelor din estul Europei să identifice secte cu orice preţ. La pagina 8, punctul 1 aliniatul c este invocată Recomandarea 1412/1999  care are la bază un raport realizat de nimeni altul decât masonul Adrian Năstase – unul dintre artizanii din umbră ai „Operaţiunii Christ”. În raportul lui Năstase din 1997 apar TOATE acuzaţiile puse în cârca MISA de presă şi de procurori până acum: „rele tratamente, abuz sexual, lipsire ilegală de libertate, sclavie, încurajarea unor comportamente violente şi propagarea ideilor rasiste, evaziune fiscală, spălare de bani, trafic de arme şi droguri, încălcări ale legislaţiei muncii, practicarea ilegală a medicinii, etc.”

Este vreuna din toate acestea pe care să nu o fi regăsit-o printre minciunile scrise sau spuse până acum despre MISA?  NU. Pentru că acesta este scheletul pe care s-au construit acţiunile împotriva MISA. Evenimentele de până acum se încadrează pas cu pas în acest plan. S-a pornit de la lista de acuzaţii de mai sus. Prin intermediul mass media s-a încercat convingerea opiniei publice că ele sunt reale. În baza lor MISA a primit eticheta de sectă. S-a tras apoi concluzia că, în sfârşit, România are secta multă dorită de UE şi apoi s-a trecut la aplicarea ultimei etape din plan: declanşarea unor proceduri penale.

Iată ce prevăd reglementările UE aşa cum apar ele în rechizitoriu:

1.    

exprimarea îngrijorării cu privire la activitatea sectelor – aceasta s-a realizat în presă, la televizor şi chiar în Parlamentul României;

2.    

culegerea de informaţii şi aducerea lor la cunoştinţa publicului larg – aceasta s-a realizat prin interceptări ilegale de convorbiri telefonice, prin filmarea fără mandat a unor acţiuni;

3.    

acordarea unei importanţe deosebite aspectelor care privesc minorii, aspectelor sexuale, îndemnurilor la abandon şcolar, îndoctrinării prin “spălarea creierului” – sunt binecunoscute abuzurile asupra Mădălinei Dumitru şi „vânătoarea de minore” care a urmat;

4.    

declanşarea unor
proceduri penale şi civile
– exact etapa în care ne aflăm.

Asupra acuzaţiilor de antisemitism, extremism şi a celorlalte aspecte din rechizitoriu vom reveni. Spaţiul nu ne permite să le detaliem aici. Dorim să mai subliniem doar un aspect: din raportul procurorilor lipsesc sistematic şi simptomatic câteva informaţii cheie:

– Faptul că MISA este recunoscută de autoritatea internaţională în materie de yoga – Federaţia Internaţională de Yoga – din care face parte ca membru cu drepturi depline;

– Faptul că Gregorian Bivolaru a fost ales  membru pe viaţă al Consiliului Mondial Yoga, forul de conducere al Federaţiei Internaţionale de Yoga;

– Faptul că justiţia unui stat membru UE – Suedia i-a acordat azil politic lui Gregorian Bivolaru din cauză că acesta „riscă să fie persecutat în România şi nu i se va face un proces corect din punct de vedere juridic”;

– Rapoartele şi studiile realizate de experţii occidentali care atestă că MISA nu este o sectă;

– Punctele de vedere ale unor oficiali europeni care au demascat abuzurile împotriva MISA;

– Referirile la abuzurile comise de autorităţi făcute în repetate rânduri de organizaţii pentru apărarea drepturilor omului.

 

(VA URMA)

 

Despre nuditate ca formă de exprimare artistică:

Să ne dezbrăcăm pe scenă: cîtă ruşine, cîtă dramă… (I) de Iulia Popovici, http://atelier.liternet.ro/arhiva/4503/Iulia-Popovici/Sa-ne-dezbracam-pe-scena-cita-rusine-cita-drama…-I.html

yogaesoteric

20 iunie 2007