Prezentarea meditațiilor din cadrul TABEREI SPIRITUALE YOGHINE DE VACANŢĂ® – Costineşti 2011 (01-10 august)

O stare de consacrare către Dumnezeu, în mod total şi necondiţionat, a fructelor tuturor acţiunilor benefic integrate ce vor fi realizate de către noi în această Tabără spirituală yoghină de vacanţă®

 

Fiinţa umană se poate apropia şi poate intra în comuniune spirituală profundă cu Dumnezeu Tatăl în orice moment, prin orice fel de acţiune benefică pe care ea o face, indiferent de natura acesteia, dacă atunci fiinţa umană respectivă consacră în mod integral şi necondiţionat lui Dumnezeu Tatăl acţiunea respectivă (care este la modul fundamental bună), precum şi toate fructele ei.

Pentru realizarea consacrării către Dumnezeu Tatăl este înainte de toate necesar ca fiinţa umană să aibă o intensă stare lăuntrică de deschidere spirituală şi umilinţă. Această atitudine spirituală este de fapt o cheie fundamentală în întreaga practică spirituală de ordin lăuntric. În momentul oferirii fructelor unei acţiuni lui Dumnezeu, atunci când Dumnezeu primeşte această ofrandă, ce urmează ulterior să fie fructificată prin acţiune, practic acea acţiune nu mai este înfăptuită de fiinţa umană în cauză, pentru că de fapt adevăratul făptuitor este atunci chiar Dumnezeu, căruia fiinţa umană care realizează consacrarea i-a oferit în totalitate şi în mod necondiţionat orice fel de rezultate. În situaţia în care fiinţa umană consacră lui Dumnezeu şi atunci când consacrarea ofrandelor acţiunilor ei este primită de către Dumnezeu, fiinţa ajunge să fie ghidată, inspirată şi susţinută în mod direct de către Dumnezeu Tatăl. Într-o astfel de situaţie, ea se deschide faţă de eternitatea şi infinitatea lui Dumnezeu şi atunci ea poate să trăiască, într-o anumită măsură, o stare profundă de comuniune spirituală cu Dumnezeu. Menţinând aproape în fiecare clipă starea de consacrare a fructelor acţiunilor noastre lui Dumnezeu şi urmărind apoi să fim cât mai atenţi la răspunsul lăuntric afirmativ, manifestat sub forma unei stări de comuniune intimă, tainică cu fiinţa infinită a lui Dumnezeu, fiecare putem să trăim, chiar în clipa prezentă, starea de nemurire spirituală. În această ipostază, fiinţa noastră este capabilă să simtă în mod inefabil că Dumnezeu o îmbrăţişează şi că, în acelaşi timp, ea este capabilă să se deschidă la rândul ei şi să-L îmbrăţişeze plină de dragoste pe Dumnezeu Tatăl, chiar în propriul ei univers lăuntric, acum dilatat şi perceput în dimensiunea sa infinită de Microcosmos. Devenim în felul acesta părtaşi la starea de nemurire spirituală, la starea de eternitate pe care Dumnezeu ne-o transfuzează direct, imediat după realizarea consacrării, atunci când el ne oferă răspunsul său afirmativ pentru realizarea acelei acţiuni. În această situaţie, noi putem să simţim după ce am realizat consacrarea că Dumnezeu se manifestă în şi prin noi, şi astfel noi Îi putem simţi direct, chiar în fiinţa noastră, inspiraţia, forţa, graţia, puterea şi, ceea ce este cel mai important din punct de vedere practic, noi vom fi absolviţi atunci de efectele acţiunii respective, ale cărei consecinţe ar fi trebuit altfel să ni le asumăm ca urmare a acţiunii realizate, în condiţiile în care nu am fi făcut consacrarea.

Pentru a putea realiza cât mai bine consacrarea către Dumnezeu, trebuie să facem să apară în noi o stare de sinceritate totală, pentru că atunci când nu avem nicio făţărnicie şi niciun fel de ascunziş, putem cu adevărat să simţim răspunsul real care vine de la Dumnezeu. Această sinceritate se referă la atitudinea lăuntrică în care noi realizăm că nu avem cum să ascundem în inima noastră ceva faţă de Dumnezeu. Este vorba de o atitudine interioară, care adesea este numită sinceritate cu propria fiinţă. De fapt este chiar sinceritatea noastră în raport cu Dumnezeu, care este perceput ca prezenţă vie în chiar universul nostru lăuntric. Tocmai de aceea, având această stare, Îi vom putea dărui lui Dumnezeu din inimă ceea ce vom realiza ca acţiune, şi astfel să Îi solicităm totodată în mod direct ghidarea, îndrumarea, pentru a avea astfel răspunsul just la ceea ce urmează să realizăm sau nu. Prin consacrarea către Dumnezeu, noi nu facem altceva decât să oferim, plini de sinceritate, ca dar lui Dumnezeu, fructele care rezultă în urma realizării acelei acţiuni. Prin această stare sinceră pe care noi o manifestăm, oferindu-I plini de iubire lui Dumnezeu rezultatele acţiunilor noastre, noi vom simţi lăuntric o stare inefabilă de comuniune cu ceva care ne depăşeşte ca dimensiuni şi subtilitate. Ea se va manifesta ca o încărcare cu un flux subtil extatic, transcendent, generator de fericire şi bucurie interioară, care întotdeauna se manifestă în fiinţa noastră de sus în jos. De regulă, acest răspuns inefabil îl simţim ca venind de undeva de deasupra creştetului capului, inundându ne fiinţa şi făcându-ne astfel să intrăm aproape instantaneu într o stare de conştiinţă superioară plină de fericire, stare de vibraţie care este mult superioară stărilor din viaţa de zi cu zi.

În lumina revelaţiilor făcute de profesorul yoga Gregorian Bivolaru, consacrarea a fructelor unei acţiuni lui Dumnezeu Tatăl are pentru cei iniţiaţi trei imense avantaje:

Avantajul nr. 1: Consacrarea fructelor ne permite în momentul primirii răspunsului să ne dăm seama cu anticipaţie dacă ceea ce urmează să facem este, în conformitate cu conştiinţa tainică a lui Dumnezeu, bun sau rău, şi în felul acesta ne permite să evităm cu anticipaţie răul de care noi nu ne dădeam seama că ar putea să apară ca o consecinţă a acţiunii noastre. În cazul în care răspunsul este afirmativ, aceasta ne dezvăluie totodată, de fiecare dată, tainele binelui lui Dumnezeu. În felul acesta, noi învăţăm câte ceva cu privire la tainele binelui lui Dumnezeu din fiecare consacrare a roadelor la care răspunsul primit de noi este afirmativ.

Avantajul nr. 2: Atunci când răspunsul la consacrarea pe care tocmai am realizat-o este pozitiv, afirmativ, aceasta arată că respectiva acţiune care urmează să fie făptuită este, fără îndoială, bună în faţa lui Dumnezeu Tatăl. În acel caz, acţiunea bună pe care urmează să o realizăm nu implică niciodată după aceea apariţia unui „lanţ” bun care ne înlănţuie totuşi să ne întoarcem în mod obligatoriu pentru a primi fructele pe care acea acţiune le implică, indiferent dacă noi vrem sau nu aceasta, cum ar fi în cazul roadelor bune ale acţiunii noastre care nu este detaşată. În felul acesta, noi nu mai suntem deloc înlănţuiţi din cauza legii cauzei şi a efectului, sau altfel  spus, datorită Legii karma-ei. Acest aspect iniţiatic are o valoare imensă mai ales pentru aceia care îşi dau seama de importanţa sa uriaşă. Tocmai de aceea se poate afirma că în realitate consacrarea fructelor lui Dumnezeu Tatăl este fără îndoială o modalitate spirituală şi religioasă esenţială. Deşi simplă în aparenţă şi la îndemâna oricui, indiferent de religia pe care o are, consacrarea fructelor acţiunilor noastre lui Dumnezeu este şi va rămâne totodată, mai ales pentru cei care o înţeleg şi o pun aproape fără încetare în practică, o esenţială revelaţie planetară.

Avantajul nr. 3: Acest avantaj este cel mai important şi el poate fi descoperit numai şi numai de către aceia care au gramul de practică necesară în această direcţie. Tocmai de aceea, se poate spune că poţi deveni maestru în arta consacrării spirituale numai prin exersarea ei perseverentă. Aceasta este valabil numai şi numai în situaţia în care la consacrarea respectivă primim la final un răspuns afirmativ, care ne dezvăluie totodată că acţiunea noastră este fără îndoială bună, în conformitate cu Voia cea tainică a lui Dumnezeu. Atunci când primim un răspuns afirmativ la consacrarea noastră, în care fructele i-au fost dăruite în mod necondiţionat lui Dumnezeu, în cadrul acţiunii care este după aceea făcută prin fiinţa noastră de către Dumnezeu, noi trăim astfel în mod tainic de fiecare dată (atunci când facem o anumită acţiune sau faptă cu consacrare) condiţia inefabilă, misterioasă a unui eliberat spiritual în viaţă (jivanmukta). Prin urmare, în cazul unei acţiuni sau fapte ce este realizată cu consacrarea fructelor sau roadelor către Dumnezeu, Cel Care acţionează în şi prin fiinţa noastră într-un mod enigmatic este Dumnezeu Tatăl.

În lumina acestei revelaţii, ne putem da seama că atunci când se realizează prin fiinţa noastră o acţiune sau faptă cu consacrarea fructelor, noi devenim totodată atunci martorii uimiţi şi detaşaţi a tot ceea ce Dumnezeu realizează clipă de clipă în şi prin fiinţa noastră. În felul acesta se poate spune că în cazul oricărei acţiuni sau fapte care este realizată cu consacrarea fructelor, noi putem învăţa de fiecare dată extraordinar de mult din tot şi toate cele pe care Dumnezeu le realizează în şi prin fiinţa noastră atunci când El acţionează în şi prin noi, pentru a împlini acea acţiune sau faptă ale cărei roade îi aparţin doar Lui. În lumina acestor revelaţii, ne putem da seama cu uşurinţă că atunci când avem dubii cu privire la cât de bună poate să fie pentru noi o anumită acţiune, putem să ne clarificăm în prealabil, cu ajutorul lui Dumnezeu, realizând în prealabil consacrarea fructelor acelei acţiuni lui Dumnezeu Tatăl. Apoi, în funcţie de răspunsul care apare, noi ne putem da seama dacă respectiva acţiune pe care deocamdată o intenţionăm este sau nu bună şi din punctul tainic de vedere a lui Dumnezeu Tatăl.
 
 

Starea de comuniune profundă cu Izvorul cel tainic al Vieţii spirituale

 

„Viaţa noastră spirituală începe odată cu momentul în care descoperim că întreaga realitate a acţiunilor noastre rezidă de fapt în gândirea premergătoare care le produce”.

La modul esenţial, ceea ce deosebeşte viaţa spirituală de viaţa obişnuită, comună, pe care o trăiesc cei mai mulţi oameni, este în realitate trezirea capacităţii reflexive a conştiinţei sau, altfel spus, puterea tainică, inefabil transformatoare, a conştientizării. Pentru fiinţa umană care a atins un anumit grad de maturitate lăuntrică, viaţa spirituală se prezintă ca fiind o ipostază superioară a vieţii, în care începe să fie revelat sensul tainic, precum şi rostul esenţial al existenţei umane.

Viaţa spirituală a omului nu trebuie să fie înţeleasă ca fiind un „compartiment” separat al vieţii în general, pentru că în realitate viaţa spirituală nu este nicidecum o parte separată a vieţii ori vreun aspect particular al ei, aşa cum au cel mai adesea tendinţa să o considere marea majoritate a oamenilor şi mai ales unii intelectuali lipsiţi de profunzime, ce sunt tentaţi să dezvolte fel de fel de speculaţii sterile asupra vieţii. Viaţa spirituală este în realitate chiar esenţa vieţii însăşi. Atunci când o fiinţa umană afirmă că ea nu poate înţelege ce este viaţa spirituală, ea este în realitate departe de esenţa vieţii însăşi şi aceasta îi generează o stare apăsătoare şi o acută lipsă de înţelegere profundă.

Descoperirea existenţei vieţii spirituale este cel mai adesea rezultatul traversării unei perioade de criză existenţială, în care preocupările general umane, obişnuinţele şi rutina vieţii de zi cu zi sunt recunoscute ca fiind principalele condiţii limitatoare ale existenţei umane. Depăşirea unei astfel de perioade de criză existenţială poate fi realizată prin descoperirea credinţei în Dumnezeu, care este în realitate starea esenţială şi totodată calea care face posibilă existenţa unei reale vieţi spirituale. În realitate, viaţa spirituală nu poate exista fără o credinţă fermă, intensă şi tenace în Dumnezeu.

Viaţa spirituală a omului trebuie să fie hrănită în mod constant şi continuu prin intermediul învăţăturilor spirituale autentice, prin intermediul trărilor spirituale transformatoare, prin intermediul cunoaşterii profunde de sine, prin intermediul practicii spirituale şi al meditaţiei profunde. În decursul timpului, atât scrierile pline de înţelepciune ale umanităţii, cât şi multe dintre fiinţele umane cu un înalt grad de realizare spirituală au indicat faptul că viaţa spirituală a omului are un anumit „izvor”, tainic, profund, armonizator şi integrator, care înglobează şi care hrăneşte totodată cu o lumina spirituală vie întreaga existenţă a celui în care ea s-a trezit. Acest Izvor tainic al vieţii spirituale catalizează în mod tainic toate transformările şi toate trăririle celui în viaţa căruia spiritualitatea a devenit o preocupare preponderentă. Acest Izvor tainic al vieţii spirituale este, în eternitate, Însuşi Dumnezeu Tatăl.

Apariţia şi manifestarea vieţii spirituale într-o fiinţă umană indică trecerea la o condiţie existenţială superioară. Viaţa spirituală este o realitate vie, dinamică, ce se manifestă ca un flux subtil transformator tainic, care conferă fiinţei umane o intensă stare de însufleţire interioară. Atunci când o fiinţă umană începe să aibă o reală viaţă spirituală, ea se angrenează pe un drum iniţiatic ce implică parcurgerea unor etape esenţiale sau, altfel spus, a unor stadii evolutive ale vieţii spirituale.

În decursul timpului, scrierile tradiţionale autentice, pline de înţelepciune, ale umanităţii au urmărit să ofere celor dornici de cunoaştere indicii esenţiale cu privire la modalităţile în care aspirantul spiritual poate fructifica în sens transformator avantajele pe care i le oferă existenţa unei vieţi spirituale. Din perspectiva experienţei individuale pe care o conferă diferitele etape ale transformării interioare, tradiţia spirituală descrie existenţa a trei stadii distincte de transformare, care jalonează etapele vieţii spirituale ale celui care aspiră să se contopească cu Izvorul cel tainic ale vieţii spirituale, care este în eternitate Dumnezeu Tatăl.

Prima etapă a vieţii spirituale o reprezintă deschiderea fiinţei faţă de o viaţă pură, elevată şi armonioasă. În cadrul sistemului milenar yoga parcurgerea acestei prime etape se realizează prin intermediul cunoaşterii şi apoi al punerii în practică a principiilor morale şi etice (yama şi niyama). Această primă etapă a vieţii spirituale reprezintă etapa necesară de purificare a fiinţei care aspiră la starea de sfinţenie şi de îndumnezeire. Din punct de vedere practic, aceasta este etapa în care aspirantul spiritual pune în practică diferitele metode de purificare a trupului, a simţurilor sale şi a minţii, în care el urmăreşte totodată eliminarea pasiunilor inferioare, dobândirea controlului asupra feluritelor impulsuri instinctuale din fiinţă, disciplinarea şi ordonarea superioară a obiectivelor şi a activităţilor vieţii sale. În această primă etapă aspirantul spiritual îşi purifică profund fiinţa, renunţând treptat la preocupările inutile şi haotice, orientându-se ferm către spiritualitate. În această primă etapă, Izvorul cel tainic al vieţii spirituale este intuit de către aspirant ca fiind o misterioasă chemare tainică pe care Dumnezeu i-o adresează şi pe care el urmăreşte să o desluşească într-un mod cât mai clar, dincolo de fluctuaţiile şi valurile, cel mai adesea tulburi, ale conştiinţei sale individuale, care acum traversează etapa purificării spirituale.

Cea de-a doua etapă majoră a vieţii spirituale este viaţa spirituală iluminatoare, etapă în care în fiinţa aspirantului încep să apară trăirile spirituale superioare, autentice, care îi revelează, în felurite forme, existenţa Izvorului cel tainic al vieţii spirituale. În această fază superioară, Suprema energie divină (Duhul Sfânt sau, altfel spus, Maha Shakti) îi oferă aspirantului felurite daruri spirituale, sub forma unor revelaţii, a unor viziuni superioare, intuitive, a trezirii accesului conştient la dimensiunea supramentală, a trărilor spirituale înalte, elevate şi mai ales a stărilor iluminatorii şi profund transformatoare. În această etapă, se trezeşte şi se amplifică deschiderea faţă de conştientizarea amplă şi profundă a manifestărilor Graţiei Divine, precum şi faţă de feluritele manifestări miraculoase ale lui Dumnezeu în viaţa spirituală a aspirantului. Realitatea tainică a Izvorului cel tainic al vieţii spirituale este, în această etapă, nu doar intuită, ci ea este percepută sub forma unor revelaţii fundamentale, multe dintre ele cutremurătoare, cu privire la viaţă şi sub forma unor trăiri spirituale iluminatorii esenţiale. În tradiţia spirituală, această a doua etapă majoră a vieţii spirituale mai este cunoscută ca fiind etapa trăirilor spirituale iluminatorii.

Cea de-a treia etapă este etapa desăvârşirii vieţii spirituale. Din perspectiva transformării spirituale care survine atunci, ea reprezintă etapa integratoare sau, altfel spus, etapa de unificare extatică a fiinţei aspirantului spiritual cu Izvorul cel tainic al vieţii spirituale, care este în eternitate Dumnezeu Tatăl. În această etapă este revelat misterul cel profund al credinţei ferme în Dumnezeu şi totodată atunci fiinţa umană are acces la revărsări extraordinare ale Graţiei Divine, care îi conferă starea de sfinţenie şi îndumnezeire. Această etapă spirituală unificatoare face să apară starea de contopire extatică şi de unitate misterioasă între partea pe care o reprezintă fiinţa individuală a aspirantului spiritual şi Întregul Divin, Totalitatea, ce este tocmai fiinţa infinită şi misterioasă a lui Dumnezeu. Această etapă ultimă a vieţii spirituale este etapa integratoare şi unificatoare a perfecţiunii spirituale şi a comuniunii extatice cu Izvorul cel tainic al vieţii spirituale.

 

Starea divină de compasiune profundă care ne transformă

 

„Compasiunea presupune să trezeşti în tine starea de omenie. Această stare ne permite apoi să simţim în mod tainic, empatic ceea ce trăieşte celălalt. Este important să ne dăm seama că atunci când nu iubim, de fapt aceasta ne face să murim cu anticipaţie. Fiinţa care nu iubeşte este o fiinţă închistată, plină de egoism şi aceasta o face să aibă o imensă lipsă pe care chiar dacă ea o maschează, această lipsă totuşi există, iar sufletul acelei fiinţe este mort.“ (profesor yoga Gregorian Bivolaru)

Starea profundă de compasiune divină este expresia Graţiei şi Iubirii lui Dumnezeu manifestată în întregul Macrocosmos pentru toţi cei care merită, datorită aspiraţiei, trăirilor sau acţiunilor lor. Compasiunea sau infinita milă dumnezeiască se manifestă prin intermediul Marii Puteri Cosmice Tara. Pentru a manifesta o stare profundă de compasiune este nevoie în primul rând să putem fi bune relee ale compasiunii dumnezeieşti, stare pe care Dumnezeu o manifestă în permanenţă faţă de noi.

Compasiunea manifestată de către fiinţa umană este o expresie a Graţiei şi compasiunii infinite a lui Dumnezeum aşa cum a scris Jakob Lorber în lucrarea sa „Casa Domnului”: „Iubirea şi compasiunea omului pentru fraţii săi nu sunt altceva decât iubirea şi compasiunea lui Dumnezeu, o mică scânteie din focul iubirii Sale nesfârşite şi infinit de sacre… Iubirea omului este iubirea lui Dumnezeu  dinlăuntrul său, iar compasiunea sa este compasiunea lui Dumnezeu dinlăuntrul omului.” Aspiraţia noastră de a deveni relee divine prin care să se manifeste compasiunea lui Dumnezeu se va împlini cu condiţia ca noi să ne transcendem egoul. Faptul că un om nu poate manifesta compasiune arată că în cazul lui este vorba de o stare accentuată de egoism. Atunci când manifestăm, la unison cu fiinţa infinită a lui Dumnzeu, o stare de compasiune pentru cineva anume, ajungem să simţim fără excepţie o stare intensă de iubire, o stare de înălţare şi o gigantică susţinere spirituală divină, care vine de la Dumnezeu, prin noi, pentru acea fiinţă. De fiecare dată când manifestăm în mod exemplar şi detaşat o stare de compasiune, putem sesiza în noi o stare de diminuare până la dizolvare a egoului şi totodată resimţim o stare de sfinţire, de purificare. În acest mod, starea divină de compasiune ne transformă profund fiinţa. Atunci când cel faţă de care manifestăm compasiune merită, Dumnezeu revarsă prin noi Graţia Sa şi atunci noi beneficiem deopotrivă de această revărsare de Graţie în propria noastră fiinţă.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea cu privire la compasiune: „Puterea milosteniei, a compasiunii, nu rezidă atât în faptul de a da mult sau puţin, cât în faptul de a nu da mai puţin decât poţi. Numai acea milostenie este adevărată, care este oferită cu bucurie. Este imposibil să ajungi la porţile Împărăţiei Cerurilor fără a da dovadă de milostenie şi de compasiune. Aşa cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa se va purta şi Dumnezeu cu noi. Când ni se dă prilejul să manifestăm compasiune faţă de alţii înseamnă că s-a revărsat compasiunea lui Dumnezeu faţă de noi.”
Starea divină de compasiune se amplifică în noi atunci când o trăim profund şi cât mai des, iar aceasta este totodată una dintre modalităţile sublime de a împărtăşi adevărate miracole trăite atât în lăuntrul fiinţei noastre, cât şi în afara ei. Manifestarea în propriul nostru univers lăuntric a stării de compasiune este de fapt un mod sublim şi înălţător de a ne transforma şi de a simţi în acelaşi timp în mod intim, în universul nostru lăuntric, energia subtilă sublimă, cu o frecvenţă de vibraţie care nu se modifică niciodată, a Atributului Dumnezeiesc al Compasiunii Divine.

  

Evocare şi comuniune spirituală telepatică cu marele yoghin Swami Shivananda

 

Cu privire la Swami Shivananda, Mircea Eliade afirma: „Swami Shivananda a practicat medicina timp de zece ani. La treizeci şi cinci de ani, i-au murit soţia şi copilul. Atunci a lăsat totul şi a pornit pe jos, dormind la marginea drumurilor, cerşind din poartă în poartă, din Singapore până în în Himalaya. A fost bolnav doi ani de reumatism şi de malarie, dar s-a vindecat prin practicile yoga. Acum este fericit, căci pentru el nu mai există nici durere, nici despărţire, nici moarte, pentru că dualismul este aparent şi pentru că singura realitate este Brahman-Atman, sufletul, unul şi acelaşi în om ca şi în Univers.”

Swami Shivananda Sarasvati s-a născut pe 8 septembrie 1887 în satul Pattamadai situat pe malurile râului Tamraparni, în sudul Indiei. Pe atunci, cel care avea să devină Shivananda se numea Kuppuswami. De foarte tânăr era o fiinţă extrem de introvertită şi umilă, manifestând o iubire plină de compasiune faţă de toate creaturile vii, oameni sau animale. Copilul era renumit pentru inteligenţa sa. Datorită unei memorii excelente, el era cel mai bun elev al liceului Rajah.

Devenit medic la vârsta de 25 de ani, începe să practice la spitalul din Tiruchi, unde înfiinţează un ziar medical cu sprijinul financiar al mamei sale. În 1913 pleacă la Singapore, practicând profesia de medic cu o conştiinciozitate, un devotament şi o dăruire care îl fac să fie remarcat. De o mare generozitate, nu ezita să îi consulte pe cei defavorizaţi de soartă fără a le cere bani. Într-o zi, un ascet i-a oferit o carte: „Jiva Brahma-Aiykam” de Sri Swami Satchitananda. Atunci s-a trezit în el un mare interes pentru spiritualitate. A descoperit operele ce conţineau învăţăturile lui Shankaracharya, Swami Rama Tirtha, a descoperit modelul divin Iisus Hristos şi Biblia, precum şi cărţile lui Swami Vivekananda şi învăţăturile lui Sri Ramakrishna. Treptat, viaţa lui devine din ce în ce mai disciplinată, se roagă şi practică yoga fără a-şi abandona profesia de medic, care face din el un om bogat şi generos.

La 35 de ani îi mor soţia şi copilul, fapt care-l determină să renunţe la viaţa în societate pentru a se consacra practicii spirituale, căutării fericirii supreme, a iubirii absolute, eliberată de suferinţă. În 1923, el părăseşte Malayezia şi se întoarce în India, la Madras. Lăsându-şi bagajele la un prieten, începe un lung pelerinaj, care-l va conduce în cele din urmă la Rishikesh, pe 8 mai 1924. Acolo, la adăpostul munţilor Himalaya, îl întâlneşte pe malul Gangelui pe cel care avea să devină Ghidul său spiritual: Sri Swami Visvananda Sarasvati.

Devenit sannyasin, doctorul Kuppuswami se va numi Swami Shivananda. Trăieşte retras într-o colibă şi practică tehnici yoga peste 12 ore în fiecare zi, abordând diferite forme de yoga. Deşi făcuse legământul renunţării, a continuat să îi ajute pe cei ce sufereau fizic şi să le aline durerea. Pentru a se putea ocupa cu mai multă grijă de cei în suferinţă, a creat un ashram pe malul drept al Gangelui. Ashramul se va numi „Societatea Viaţa Divină“, societate care va deveni din ce în ce mai cunoscută atât în India, cât şi peste tot în lume. El îşi împarte timpul între redactarea unei opere literare şi spirituale importante (mai mult de două sute de titluri) şi organizarea unui centru de medicină ayurvedică. El spunea: „Puterea mentalului uman este nelimitată. Forţa sa de focalizare este foarte mare, dar mai mare este capacitatea sa de a-şi concentra eforturile asupra unui singur aspect. Sunteţi în această lume pentru a vă concentra mentalul asupra lui Dumnezeu, în loc de a vă dispersa atenţia asupra obiectelor exterioare. Aceasta este misiunea voastră cea mai importantă şi pe care o uitaţi din cauza iluziei (maya).” Swami Shivananda a părăsit planul fizic intrând în mahasamadhi pe 14 iulie 1963 la Rishikesh, la nord de Delhi, lucrarea lui fiind continuată de Swami Chidananda.

Swami Shivananda a urmărit întreaga sa viaţă să dăruiască cât mai multă învăţătură spirituală tuturor celor din jurul său, pentru a reuşi astfel să înlăture întunericul ignoranţei spirituale. El spunea: „Frumuseţea vieţii divine constă în simplitatea şi aplicabilitatea ei în viaţa de zi cu zi a omului obişnuit. Nu contează dacă te duci la biserică, la moschee sau templu pentru a-ţi spune rugăciunile, deoarece toate rugăciunile sincere sunt auzite de Divin.” Cu alt prilej, Swami Shivananda afirma: „Cel care caută Adevărul fără a fi ghidat de o fiinţă care L-a realizat deja în propria fiinţă, poate fi înşelat de capriciile propriei sale minţi. O persoană care păşeşte pe drumul spiritual este supusă la mai multe încercări, înainte de a ajunge la capătul călătoriei. Ea este de obicei tentată să-şi domolească eforturile la jumătatea drumului. Multe sunt capcanele, dar acela care munceşte din greu, neîntrerupt, atinge sigur ţelul suprem al vieţii: universalizarea fiinţei, cunoaşterea şi beatitudinea.”

În alt loc el relatează: „Realizarea Sinelui este o experienţă transcendentală. Putem înainta pe calea spirituală doar învestind încredere absolută în vorbele înţelepţilor care au realizat adevărul şi care au atins cunoaşterea Sinelui.” Aceste cuvinte sunt scrise de Shivananda în legătură cu propria sa căutare a unui Ghid spiritual. Putem intui astfel natura credinţei sale. Nu este în niciun fel credinţa unui ignorant. Cunoştea toate învăţăturile despre Sinele Divin, Atman, care sunt consemnate în Upanişade. Totuşi, recunoştea pe deplin necesitatea unui Ghid spiritual. Ştia că, până când aspirantul acordă încredere absolută învăţăturilor unui Ghid spiritual, egoul nu poate fi stăpânit. Scriind despre propria sa experienţă în privinţa căutării unui Ghid spiritual, el a afirmat că pentru atingerea ţelului spiritual suprem, relaţia Ghid spiritual-aspirant este indispensabilă.

 

Starea extatică de plenitudine care este declanşată în fiinţa noastră de abandonarea totală în iubirea divină

În întreaga manifestare, totul este energie. Energia fundamentală a lui Dumnezeu este energia iubirii. La ora actuală, este evident pentru fiecare dintre noi că energia cea tainică a iubirii care provine de la Dumnezeu Tatăl nu a avut, nu are şi nu va avea niciodată limite şi nici frontiere. Fie că ne dăm sau nu seama de aceasta, iubirea ne face să devenim tangenţi cu infinitul, pentru că ea provine de la Dumnezeu, care este infinit. În cazul în care iubirea este trăită intens, plenar şi profund, ea ne inundă întreaga fiinţă şi face să apară o minunată stare de exaltare amoroasă, inefabile stări de transă benefică sau poate chiar să declanşeze apariţia unor stări enigmatice şi copleşitoare de extaz.

Iubirea, fie că este împărtăşită sau nu, fie că este trăită sau nu în reciprocitate, catalizează declanşarea în universul nostru lăuntric a celor mai frumoase şi profunde trăiri, care ne colorează într-un mod paradiziac existenţa. Mai ales atunci când energia iubirii nu este amestecată cu unele energii inferioare, grosiere din fiinţă, ea declanşează în Microcosmosul nostru lăuntric trăiri magice, sublime, divine, de neuitat. Atunci când iubirea este intensă, profundă şi copleşitoare, fiind împărtăşită la unison, datorită stării de reciprocitate dintre cei doi iubiţi, ea le permite acestora să intre într-o stare în care sacrul li se dezvăluie şi li se revelează în profan. Dacă atunci cei doi iubiţi păstrează nealterată puritatea şi abnegaţia frenetică a începuturilor, această stare de revelare a sacrului în profan prin intermediul iubirii lor se păstrează aproape nealterată. Graţie acestei trăiri complexe şi ample, cei doi iubiţi îl descoperă, uluiţi, pe Dumnezeu în întreaga manifestare. Chiar dacă nu ştiau până atunci că Dumnezeu este iubire şi că iubirea provine de la Dumnezeu, ei ajung să intuiască aceasta.

În cazul acelora care cunosc taina transfigurării şi care fuzionează amoros cu continenţă, această stare de revelare a sacrului în profan este continuă şi chiar devine din ce în ce mai amplă şi intensă. În loc să dispară, ea se accentuează pe zi ce trece şi îi conduce la stări de extaz divin. În astfel de stări de extaz divin, cei doi iubiţi trăiesc la unison o expansiune beatifică în nemărginire. Atunci ei simt că Dumnezeu îi îmbrăţişează şi totodată descoperă cu uimire că fiinţa lor dilatată în nemărginire îmbrăţişează, într-o stare de preafericire, Totul cel misterios în care ei există neîncetat. În astfel de clipe unice, ei trăiesc stări de îndumnezeire şi descoperă cu încântare că ei sunt îmbrăţişaţi de Dumnezeu, şi totodată Dumnezeu există în esenţa ultimă a fiinţelor lor contopite şi unificate în aceeaşi unică fiinţă. În astfel de stări, ei chiar trăiesc în universul lor lăuntric trezirea stării androginale glorioase.

Dacă sunt atenţi şi menţin condiţiile care au declanşat această stare de graţie, ei pot păstra această stare nealterată şi astfel iubirea îi înalţă într-un tainic paradis, care se dezvăluie ca existând în universul lor lăuntric.
Condiţia esenţială a apariţiei stărilor de extaz amoros este o stare de reciprocitate exemplară şi dăruirea frenetică, necondiţionată, a fiecăruia către celălalt. Această stare se menţine şi chiar se intensifică dacă cei doi iubiţi aspiră să trăiască o existenţă care este închinată exaltării, intensificării şi aprofundării iubirii, care se revarsă în valuri în fiinţa lor, de la Dumnezeu. Apariţia acestei stări este însă condiţionată de trăirea unei iubiri fără măsură şi de o stare deplină de reciprocitate. Iubiţii care ajung să trăiască în felul acesta îşi dau seama că numai o astfel de viaţă merită să fie trăită.

Ceea ce împiedică fiinţa umană să trăiască această stare copleşitoare paradiziacă este egoismul şi amestecul stărilor grosiere inferioare, care au tendinţa să se infiltreze într-un mod insidios în stările sublime, paradiziace pe care energia misterioasă a iubirii le declanşează în universul nostru lăuntric.

Atunci când iubim fără măsură şi transfigurăm fiinţa iubită, atunci când fuzionăm amoros şi trăim plenar şi profund starea de continenţă sexuală®, în astfel de momente privilegiate, extatice, ne simţim spontan cuprinşi de exaltare şi descoperim tainicele noastre legături permanente cu acest gigantic ocean de iubire infinită în care existăm şi care ne îmbrăţişează neîncetat.

În astfel de momente paradiziace, magice, energia copleşitoare a iubirii ne face să ne deschidem inimile şi, în acele clipe, în fiinţa noastră se revelează eternitatea. În astfel de momente iluminatorii descoperim cu uimire şi încântare atât faptul că suntem părţi în care se oglindeşte Totul, cât şi bucuria tainică de a îmbrăţişa Totul, în simultaneitate. Atunci descoperim că suntem nu numai părţi ale acestui Tot, ci suntem într-un mod tainic una cu Totul însuşi, participând la freamătul divin al acestui gigantic ocean de iubire, care este totodată copleşitor,  unic şi indivizibil. Inundaţi fiind de energia copleşitoare şi misterioasă a acestei iubiri oceanice, relaţiile noastre interumane bazate pe iubire se transfigurează şi, adăpându-ne din ea întocmai ca dintr-un caliciu sacru, savurăm, plini de nesaţ, nectarul cel misterios al iubirii divine, care ne inspiră şi ne extaziază.

 Evocare şi comuniune spirituală cu marele yoghin Lahiri Mahasaya „Aminteşte-ţi neîncetat că tu nu aparţii nimănui şi că nimeni nu îţi aparţine. Gândeşte-te că, într-o zi, va trebui să părăseşti totul în această lume. Fă, aşadar, cunoştinţă cu Dumnezeu chiar acum.” – Lahiri Mahasaya

Până la vârsta de 33 de ani, marele kriya-yoghin Lahiri Mahasaya a părut să fie un om ca oricare altul. Shyama Charan Lahiri, al cărui nume iniţiatic este Mahasaya, care în traducere înseamnă „spirit mare”, s-a născut la 30 septembrie 1828, într-o familie de brahmani, într-un sătuc în apropiere de Bengal. În 1846, Lahiri s-a căsătorit cu Srimati Kashi Moni, care i-a născut mai târziu doi fii şi două fiice. La vârsta de 21 de ani a devenit contabil în administraţia militară engleză. La 33 de ani, Lahiri Mahasaya şi-a întâlnit Ghidul spiritual, nemuritorul Babaji – yoghinul care trăieşte de secole în munţii Himalaya, păstrându-şi aparenţa unui tânăr de 16 ani. Acesta l-a iniţiat în cunoaşterea spirituală a căii KRIYA YOGA. Cuvântul „KRIYA” derivă din radicalul verbal sanscrit KRI – „a face”, „a acţiona”, „a reacţiona”. Astfel, KRIYA YOGA înseamnă „comuniunea cu Infinitul – Dumnezeu prin intermediul acţiunilor (şi ritualurilor) spirituale specifice.” Un yoghin care urmează această practică se eliberează gradat din lanţul universal al cauzalităţii. Babaji a oferit lumii ştiinţa spirituală Kriya Yoga prin intermediul discipolului său Lahiri Mahasaya, mărturisindu-i că este aceeaşi ştiinţă pe care, cu multe mii de ani în urmă, Krishna i-a oferit-o lui Arjuna şi care, mai târziu, a fost cunoscută de Patanjali, de Sfântul Ioan şi mulţi alţi înţelepţi. În celebra lucrare „Autobiografia unui yoghin”, Paramahansa Yogananda redă relatarea lui Lahiri Mahasaya despre iniţierea spirituală pe care i-a oferit-o marele Babaji. Acesta i-a revelat, printre altele, care este menirea sa spirituală: aceea de a arăta lumii întregi că practica spirituală poate fi eficientă şi dacă aspirantul nu trăieşte în solitudine, că spiritualitatea şi viaţa socială sau familială nu sunt incompatibile. Iată cuvintele lui Babaji:
„Sfinţit încă dinainte de naştere prin nenumărate vieţi petrecute în meditaţie solitară, acum tu trebuie să trăieşti printre oameni. Faptul că nu m-ai întâlnit decât după ce te-ai căsătorit şi ai devenit un funcţionar modest are un sens profund. Trebuie să abandonezi ideea de a te alătura grupului nostru misterios din Himalaya. Viaţa ta se va derula printre oameni şi va constitui exemplul unui yoghin – cap de familie ideal. Cei care poartă grija unei familii şi a unor responsabilităţi zilnice se vor simţi încurajaţi de exemplul tău, deoarece ai aceleaşi obligaţii ca şi ei.
Trebuie să-i faci să înţeleagă că ţelul suprem al yoghinilor nu este inaccesibil celor care au legături familiale. Chiar în lume fiind, un yoghin care-şi îndeplineşte conştiincios îndatoririle, într-un scop dezinteresat, avansează cu siguranţă pe calea iluminării. De acum înainte, nimic nu te obligă să părăseşti lumea, pentru că tu ai rupt deja, în interiorul tău, toate ataşamentele KARMA-ice. Chiar dacă nu eşti al lumii, trebuie să trăieşti în ea. Mai ai încă mulţi ani în care trebuie să-ţi îndeplineşti conştiincios obligaţiile familiale, civice şi spirituale. O dulce speranţă divină va reînsufleţi, de acum înainte, inimile pustiite ale oamenilor. Viaţa ta echilibrată îi va ajuta să înţeleagă că eliberarea depinde de renunţările interioare şi nu de cele exterioare.”
Srimati Kashi Moni, soţia lui Lahiri Mahasaya, povestea la un moment dat: „Au trecut ani de zile până să înţeleg natura divină a soţului meu. Într-o noapte, am avut un vis. Îngeri planau graţios deasupra capului meu. Spectacolul era atât de real, încât m-am trezit brusc. Toată camera era scăldată într-o lumină orbitoare. Soţul meu, aşezat în postura lotusului, levita în mijlocul camerei, înconjurat de îngeri care îl adorau, cu mâinile împreunate într-un gest de nobilă invocare. Uluită peste măsură, credeam că încă visez. Femeie, a spus atunci Lahiri Mahasaya, acum eşti foarte trează. Uită pentru totdeauna somnul sufletului tău.“
Deşi ducea şi o viaţă de familie, Lahiri Mahasaya s-a impus ca un mare înţelept. Treptat au început să sosească aspiranţi din toate colţurile Indiei pentru a primi iniţierea spirituală pe care o dăruia Lahiri Mahasaya, în calitate de Ghid spiritual.
Spre marea uimire a vizitatorilor, Lahiri Mahasaya manifesta semne supranaturale din punct de vedere fiziologic: absenţa respiraţiei, a somnului, oprirea totală a pulsului şi a bătăilor inimii. Nu clipea ore întregi, o aură profundă de pace înconjurându-l. Nimeni nu pleca fără ca spiritul său să se înalţe la vederea Ghidului spiritual: fiecare percepea astfel că a primit binecuvântarea unui adevărat sfânt. Mahasaya îi onora pe toţi. El iniţia în KRIYA YOGA oameni aparţinând tuturor religiilor. Printre aspiranţii avansaţi pe care el îi îndruma erau nu numai hinduşi, ci şi creştini şi musulmani. Principalul discipol al lui Mahasaya a fost Sri Yukteswar care, la rândul lui, a transmis mai departe ştiinţa KRIYA YOGA. Aceasta a fost transmisă în Occident în special de către discipolul cel mai important al lui Sri Yukteswar, şi anume Paramahansa Yogananda. Opera fundamentală a lui Yogananda este „Autobiografia unui yoghin”, despre care Ghidul său spiritual, Sri Yukteshwar, i-a mărturisit că fusese prezisă de Lahiri Mahasaya în următoarele cuvinte: „La cincizeci de ani după moartea mea, viaţa mea va fi descrisă într-o carte, datorită interesului profund trezit de yoga în Occident. Acest mesaj yoghin va face înconjurul globului şi va ajuta la întemeierea unei fraternităţi umane născute din percepţia directă a Tatălui Unic.”
Lahiri Mahasaya a murit în 1895, iar cartea în care este descrisă viaţa lui, „Autobiografia unui yoghin”, a fost terminată în 1945. 
 Starea intensă şi pregnantă de încredere în sine, ce permite manifestarea
unei stări sublime de spontaneitate euforică Încrederea în sine este definită ca fiind un sentiment binefăcător de siguranţă, determinat de cunoaşterea posibilităţilor şi valorii propriei persoane care, datorită proceselor de rezonanţă ocultă® cu energiile subtile, binefăcătoare din Macrocosmos pe care le determină în Microcosmosul fiinţei umane, poate genera îndrăzneală, forţă, inspiraţie, decizie şi reuşită în acţiune.
Viaţa fiecărei fiinţe umane presupune existenţa încrederii în sine. În cazul fiinţelor umane care reuşesc să şi-o trezească, încrederea în sine este şi rămâne una dintre posibilităţile divine foarte importante ale omului.
Marii yoghini şi înţelepţi afirmă că în realitate focarul tainic de manifestare al energiei subtile a încrederii în sine fie este trezit într-o anumită măsură în universul lăuntric al fiinţei umane (ceea ce va face ca respectiva fiinţă să simtă din plin că are încredere în sine), fie se află în stare latentă (iar atunci fiinţa în cauză nu are deloc încredere în sine, pentru că respectivul focar tainic nu a fost deocamdată dinamizat şi tocmai de aceea energia subtilă specifică ce apare prin dinamizarea armonioasă a acestui focar nu este captată în Microcosmosul fiinţei).

Secretul fundamental al încrederii în sine este şi rămâne acesta:
„Credeţi cu o tărie de nezdruncinat în realitatea şi în prezenţa tainică, misterioasă a lui Dumnezeu Tatăl, care este totodată Omnipotentă, Omniprezentă şi Omniscientă. Imploraţi-L apoi pe Dumnezeu Tatăl să manifeste plenar prezenţa Sa tainică în universul vostru lăuntric. Veţi simţi, atunci când veţi cere cu umilinţă şi credinţă, că această energie subtilă a încrederii în sine ce provine de la Dumnezeu Tatăl se revarsă la scurt timp după aceea în fiinţa voastră prin centrul subtil fundamental de forţă Sahasrara şi imediat după aceea veţi descoperi că aveţi o încredere imensă, de nezdruncinat în sine, care este în realitate un dar ce vă este oferit de către Dumnezeu Tatăl. Veţi vedea apoi ca prin minune că energia încrederii în sine se trezeşte şi se amplifică atunci când tot ceea ce realizaţi este bun şi divin integrat. Pentru ca încrederea în sine să crească nu uitaţi să îl iubiţi pe Dumnezeu.“ (Gregorian Bivolaru, „Aforisme şi cugetări despre viaţă”)
Atunci când în universul lăuntric al unei fiinţe umane se trezeşte din plin punctul focar al încrederii în sine, fiinţa umană în cauză se simte în mod spontan capabilă să reuşească cu uşurinţă aproape orice acţiune divin integrată şi binefăcătoare şi astfel atinge cu uşurinţă succesul.
Starea intensă şi pregnantă de încredere în sine ne permite să fim cu adevărat noi înşine şi să ne manifestăm liber şi spontan, aşa cum suntem cu adevărat. Starea de spontaneitate este de fapt o expresie a libertăţii interioare şi a autenticităţii. Trăirea în momentul prezent ne conferă o stare de prezenţă care ne face să fim spontani. O fiinţă spontană este liberă în manifestare, ea nu acţionează şi nu se comportă conform unui şablon sau tipar predefinit. Fiind prezentă în aici şi acum, ea simte care este necesitatea şi cerinţa momentului prezent şi va acţiona ca atare, în armonie cu legile universale şi având o încredere deplină în Dumnezeu şi în sine.
Spontaneitatea nu poate fi învăţată, ea pur şi simplu este o calitate a fiinţei libere, căci ea izvorăşte din însăşi esenţa cea mai profundă a fiinţei. Spontaneitatea înseamnă a nu face niciun efort, a nu te ataşa de ceva, dar şi a nu respinge nimic. Este calitatea de A FI, pur şi simplu. Spontaneitatea este o caracteristică a manifestării naturii noastre reale, pentru că ea izvorăşte din profunzimea fiinţei, din esenţa ei care este Sinele Suprem ATMAN.
Aşadar, încrederea uriaşă în sine, care provine din contactul cu Sinele nostru Divin, ATMAN, ne permite să manifestăm o stare de spontaneitate sublimă, euforică, expresie a manifestării tainice în universul nostru lăuntric a energiei subtile, sublime, distincte a atributului dumnezeiesc al Spontaneităţii Divine.  Evocare şi comuniune spirituală cu marele yoghin Sri Yuktesvar Sri Yukteswar s-a născut la Serampore, în anul 1855. Ghidul său spiritual a fost Lahiri Mahasaya, care l-a iniţiat, în 1884, în KRIYA YOGA. Cele mai multe informaţii pe care le avem despre Sri Yukteswar apar în cartea principalului său discipol, Paramahansa Yogananda, „Autobiografia unui yoghin” Acesta îl prezintă ca fiind un JNANAVATAR sau „încarnare a înţelepciunii divine“. În 1894, în timp ce se afla la sărbătoarea Kumbha Mela, Yukteshwar l-a întâlnit pe MAHAVATARA Babaji, Ghidul spiritual al lui Lahiri Masaya, care i-a cerut să scrie o carte despre asemănările şi corespondenţele dintre hinduism şi creştinism. Aşa a luat naştere principala lucrare a sa, „Kaivalya darshanam” (Ştiinţa sacră), care aduce şi o serie de clarificări astrologice cu privire la structura Universului şi epocile spirituale (YUGA). Paramahansa Yogananda l-a întâlnit pe Sri Yukteswar când acesta avea 55 de ani. Yogananda îşi descrie astfel Ghidul spiritual: „Înalt şi foarte drept, era sprinten şi viguros ca un tânăr. Ochii lui închişi la culoare, mari şi frumoşi, străluceau de înţelepciune. Părul, uşor ondulat, îi îndulcea faţa nobilă şi puternică. În el, forţa fuziona armonios cu graţia.”
„Viaţa lui Sri Yukteswar, relatează Paramahansa Yogananda, se desfăşura în armonie deplină cu Voinţa Divină. Pe deplin fuzionat cu Dumnezeu, el nu mai era influenţat de forţele schimbătoare ale iluziei cosmice (maya). El nu arăta un respect slugarnic oamenilor puternici sau bogaţi, după cum nu-i dispreţuia pe cei săraci sau inculţi. Ar fi ascultat cu mult respect adevărul din gura unui copil, ignorând părerea unui învăţat încrezut. Fiecare cuvânt al lui era cizelat cu dalta înţelepciunii. Îşi cântărea gândurile în balanţa discernământului înainte de a le rosti. Esenţa adevărului izvora din fiinţa sa ca o emanaţie parfumată a sufletului. În preajma lui te aflai în faţa unei manifestări vii a lui Dumnezeu. Sri Yukteswar nu avea nimic din aerul confuz al unui vizionar lunatic. Picioarele sale erau ancorate ferm pe pământ, deşi spiritul său era în permanentă fuziune cu Dumnezeu. El admira oamenii practici. Obişnuia să spună: «Sfinţenia nu înseamnă stupiditate. Percepţiile divine nu conduc la incapacitate. A practica virtutea înseamnă a dezvolta o inteligenţă profundă.»
Dat fiind comportamentul foarte puţin spectaculos al lui Sri Yukteswar, doar un număr mic dintre contemporanii săi l-au recunoscut ca pe un sfânt. Alţii doar vorbesc despre miracole fără să fie în stare să le producă. El făcea rareori aluzie la legile divine, dar le utiliza în secret la voinţă. «Un om adevărat nu face miracole decât dacă are o aprobare interioară, explica el. Dumnezeu nu vrea ca misterele Creaţiei să se vulgarizeze.» Atât în viaţă, cât şi dincolo de ea, Sri Yukteswar şi-a continuat misiunea de salvator al sufletelor.” (fragmente din lucrarea „Autobiografia unui yoghin”) Paramahansa Yogananda relatează o mulţime de episoade ale vieţii sale de aspirant alături de Sri Yukteshwar, conturând imaginea unui yoghin remarcabil, deopotrivă înţelept şi plin de umor, manifestându-se cu spontaneitate şi modestie. De exemplu, este impresionant modul în care, după ce i-a acordat lui Yogananda graţia unei excepţionale stări de SAMADHI, Sri Yukteswar l-a invitat pe acesta să măture împreună cu el  curtea. Una dintre cele mai remarcabile relatări a lui Yogananda se referă la manifestarea lui Sri Yukteswar în planul fizic, după aşa-zisa sa moarte. El a revenit pentru a-i revela lui Yogananda şi, prin intermediul său, lumii întregi, secretele lumii astrale şi ale lumii cauzale. El a descris amănunţit o lume astrală elevată, HIRANYA LOKA, unde el însuşi a renăscut ca Ghid spiritual salvator. Ultimele lui cuvinte în această sublimă întâlnire dintre aspirant şi Ghidul său spiritual au reprezentat o promisiune celestă pentru Yogananda şi pentru toate fiinţele pline de aspiraţie spirituală:
„Totdeauna când, fiind profund cufundat în NIRVIKALPA SAMADHI, tu ai să mă chemi, voi fi lângă tine, în carne şi oase, întocmai precum astăzi!”
„Spune-le tuturor că acela care, prin intrarea sa în starea de NIRVIKALPA SAMADHI se va convinge că acest Pământ este visul lui Dumnezeu, va fi admis în paradisul din HIRANYA LOKA, care el însuşi este ţesut din vise şi mă va regăsi acolo, fiind reînviat, într un corp care este întrutotul asemănător cu cel terestru. Yogananda, spune-le tuturor!”  Starea spontană de extaz care apare în universul nostru lăuntric prin conştientizarea armoniei depline care există în întregul Macrocosmos Starea de extaz este o stare inefabilă, proprie comuniunii sufletului uman cu, cu existenţa infinită, cu perfecţiunea divină. Cuvântul extaz provine din grecescul ekstasis şi se poate traduce prin „acţiunea de a fi în afara individualităţii“ sau „încântare“. Extazul este o stare elevat mentală, intens şi sublim afectivă caracterizată printr-o trăire beatifică, oceanică, prin sentimente paradiziace inexprimabile, inefabile, de bucurie şi fericire ce ne expansionează într-o stare de fericire extraordinară. În timpul experimentării stării de extaz, individualitatea egoistă, condiţionată şi limitată este înlocuită de Conştiinţa Cosmică Divină în care toate diferenţele se dizolvă.
În tradiţiile spirituale autentice ale omenirii, sunt menţionate numeroase modalităţi de a atinge starea de extaz. „Declanşatorii” sau „catalizatorii” ce pot trezi sau induce în fiinţa umană sentimentele extatice includ, printre altele, şi starea de conştientizare a armoniei depline care există în întregul Macrocosmos.
Armonia uluitoare pe care sufletul şi spiritul o pot contempla în întregul Macrocosmos, în toate cele 3 Universuri (fizic, astral şi cauzal) se datorează raporturilor dintre elementele componente ale acestui Întreg care este Macrocosmosul, raporturi care exprimă concordanţa, acordul, coeziunea şi coerenţa tuturor acestor părţi constituente. La baza tuturor proporţiilor armonioase care se pot observa şi percepe într-un mod inefabil de către sufletul unei fiinţe sensibile în propriul univers lăuntric precum şi în întregul Univers se află un misterios număr, pe care înţelepţii din Antichitate l-au numit Numărul de Aur. Acesta este în realitate expresia manifestării sferei tainice de forţă a Marii Puteri Cosmice a Iubirii, Frumuseţii, Armoniei şi Binelui Divin, TRIPURA SUNDARI.

Atunci când fiinţa umană este scufundată într-o stare amplă, intensă şi profundă de încântare şi admiraţie, fiind totodată animată de un sentiment profund de transfigurare, în faţa uimitoarei armonii a Macrocosmosului, ea poate să trăiască spontan stări de extaz. Întregul Macrocosmos ni se dezvăluie atunci plin de o îmbătătoare frumuseţe, pe care o descoperim în armoniile sale, ce se dezvăluie privirii noastre atente, pure şi transfiguratoare.
Astfel de stări specifice de extaz sunt trăite ca nişte sui generis „ieşiri”  aproape complete undeva, într-un spaţiu tainic şi fără limite care se află în afara noastră. Ele sunt caracterizate de o stare de transcendere a personalităţii şi fac să apară ulterior un fel de beţie lucidă, sublimă în care conştiinţa lumii sensibile este aproape complet abolită. Atunci când apar astfel de stări specifice de extaz, ele permit printre altele să fie atinsă o tainică stare de comuniune cu supranaturalul.
Senzaţiile fizice asociate în general acestor stări de extaz sunt sentimente neobişnuite de înălţare, senzaţia de diminuare a greutăţii (însoţită uneori chiar de apariţia levitaţiei) sau viziunea unei lumini extraordinar de intense. În astfel de stări de extaz divin, fiinţa experimentează sentimente profunde de pace lăuntrică, euforică, de linişte misterioasă şi de încântare plină de savoare. Astfel de stări specifice de extaz ce se declanşează în mod spontan, fac cu putinţă intrarea în stare de comuniune mistică, sublimă cu Divinitatea, cu Dumnezeu Tatăl.
În cazul fiinţei umane ce are revelaţia stării de armonie depline care există în întregul Macrocosmos, ea poate intra apoi cu uşurinţă în stări de fericire divină, paradiziacă, fără obiect. Atunci, fiinţei umane nu-i mai rămâne decât să trăiască acea fericire şi să se lase extaziat de ea, să o primească în universul ei lăuntric, savurând-o cu nesaţ.   Evocare şi comuniune spirituală cu marele yoghin tibetan Milarepa Milarepa este un mare yoghin tibetan care a trăit în secolele XI-XII d. H. Este o figură foarte populară şi foarte iubită de tibetani, iar povestea vieţii sale este prezentată în cea mai îndrăgită carte tibetană. Milarepa este celebru atât datorită ascezei extrem de severe pe care a urmat-o pentru a atinge desăvârşirea spirituală, cât şi datorită numeroaselor imnuri spirituale pe care le-a compus. „Sunt un yoghin care cântă de bucurie şi care nu doreşte o bucurie mai mare ca aceasta”, spunea Milarepa despre el însuşi. În iconografia tibetană el este întotdeauna reprezentat cu o mână adusă la ureche, într-un gest care sugerează ascultarea plină de atenţie a vocii tainice a Divinului, care îi inspira imnurile.

Numele lui Milarepa înseamnă „Mila, cel îmbrăcat în bumbac” şi se datorează îmbrăcăminţii extrem de simple pe care el o purta în perioada ascezei sale spirituale. Realizările spirituale extrem de înalte pe care Milarepa le-a atins în cursul vieţii sale trezesc admiraţia mai ales datorită faptului că în tinereţe el a practicat magia neagră (un lucru de altfel comun în Tibet în perioada în care a trăit Milarepa, şi care a avut ulterior consecinţe pentru întregul popor tibetan). Revoltat de nedreptăţile suferite de familia sa şi convins de mamă, el s-a răzbunat folosindu-se de magia neagră şi a declanşat o serie de evenimente dezastruoase care au culminat cu omorârea a 35 de fiinţe umane, odată cu distrugerea locuinţei rudelor sale şi a recoltelor. Realizând într-un final că toate acestea sunt nişte fapte grave, care vor fi urmate de consecinţe cumplite şi binemeritate, căindu-se sincer pentru aceste crime şi nenorociri pe care le-a provocat, Milarepa a hotărât să caute un Ghid spiritual autentic. În autobiografia sa, Milarepa relatează că era animat deopotrivă de dorinţa de a fi iniţiat în practica yoga, care îi putea asigura compensarea acţiunilor sale greşite şi arderea KARMA-ei corespunzătoare, cât şi de aspiraţia de a realiza Adevărul Ultim.
Ghidul spiritual al lui Milarepa a fost Marpa, numit şi ca Marpa Traducătorul, un mare yoghin şi eliberat spiritual, cunoscut sub acest nume deoarece a tradus o serie de tratate yoghine în limba tibetană. Iată cum relatează Milarepa emoţia întâlnirii Ghidului său spiritual: „Auzind numele lui Marpa Traducătorul, mintea mea a fost pătrunsă de un inexprimabil sentiment de încântare şi un fior mi-a străbătut întregul trup, mişcându-mi fiecare fir de păr, în timp ce ochii îmi erau scăldaţi în lacrimi; atât de puternic era sentimentul de credinţă ce se năştea în mine.”
Nu întâmplător, din cauza faptelor sale, Milarepa a trebuit să treacă o mulţime de probe şi încercări pentru a primi iniţierea de la Ghidul său spiritual. Relatarea vieţii lui Milarepa descrie în detaliu această perioadă extrem de dificilă, în care el era aparent supus capriciilor lui Marpa, într-un mod care îi depăşea înţelegerea şi îl aducea la limita puterilor. Marpa l-a pus să construiască şi apoi să dărâme, rând pe rând, patru case şi se purta cu el cu asprime sau, din contră, îl ignora. Într-o cumplită stare de disperare, ajutat fiind şi de soţia înduioşată a lui Marpa, Milarepa a ajuns la un moment dat chiar să-i ceară, ca şi cum ar fi fost trimis de Marpa însuşi, iniţierea unui discipol avansat al lui Marpa. Cu toate acestea, practica lui ce a urmat acestei iniţieri nu a avut niciun rezultat. Dincolo de aparenţe, este demnă de admiraţie forţa spirituală a Ghidului spiritual al lui Milarepa, care l-a ajutat pe acesta să compenseze într-un interval de timp atât de scurt faptele cumplite de magie neagră pe care le comisese anterior.
În cele din urmă, Marpa i-a acordat lui Milarepa iniţierea dorită, asistându-l pe acesta într-un TAPAS de 11 luni de meditaţie într-o peşteră zidită, aşa cum se obişnuia în Tibet. Prima stare de SAMADHI pe care a trăit-o a durat şapte zile şi a fost declanşată, aparent paradoxal, de suferinţa datorată pierderii mamei sale. Aplicând învăţăturile oferite de Ghidul său spirituale, el a reuşit să transceandă starea de suferinţă şi să fie propulsat într-o stare de SAMADHI. Ulterior, el s-a retras în sihăstrie, trăind în diferite peşteri. Ani de zile, a urmat o asceză severă, practicând meditaţia şi diferite tehnici yoghine. Marpa l-a iniţiat în tehnica TUMO, ştiinţa generării focului vital interior, o practică yoghină secretă care l-a ajutat să suporte cu uşurinţă frigul în iernile aspre tibetane, fără să poarte niciun fel de îmbrăcăminte, cu excepţia pânzei de bumbac din jurul şoldurilor. A petrecut mulţi ani în solitudine şi meditaţie. Alături de asceza extraordinară şi TAPAS-urile realizate de Milarepa, el s-a mai remarcat şi prin starea excepţională de devoţiune faţă de Ghidul său spiritual. Iată versurile unui imn de adorare dedicat Ghidului spiritual:„Stăpâne, din Sfera solară a Graţiei tale,
Luminoasele Raze de Lumină au strălucit,
Iar Lotusul Inimii mele şi-a deschis atât de larg petalele,
Încât Inima mea savurează mireasma inefabilă a Cunoaşterii divine,
Pentru care îţi voi fi mereu recunoscător
Şi te voi adora cu constantă iubire.
Binecuvântează-mi eforturile spirituale
Spre binele tuturor fiinţelor,
Şi iartă orice poticnire a vorbelor mele.”
După ce a atins suprema eliberare spirituală, Milarepa a renunţat la izolare şi a început să îi îndrume pe alţi aspiranţi spirituali, având un număr foarte mare de discipoli. El a părăsit această lume intrând în MAHASAMADHI, moment care a fost însoţit de nenumărate fenomene supranaturale excepţionale.
Versurile următoare redau binecuvântarea oferită de marele yoghin tibetan Milarepa:
„Fie ca toţi cei care mi-au zărit chipul şi mi-au auzit vocea,
Şi toţi care mi-au cunoscut povestea şi au purtat-o în inima lor,
Şi toţi cei care mi-au auzit doar numele şi povestea, 
Să mă întâlnească în Tărâmul Fericirii!”
   Starea superioară de îndrăzneală manifestată în sfera spirituală

Motto: „Cea mai mare îndrăzneală este să ieşi din convenţii şi deprinderi.”

Îndrăzneala este atitudinea şi conduita adecvată, care este totodată o mărturie a unei mari energii vitale, psihice, mentale şi spirituale, care îngăduie unei fiinţe umane să înfrunte cu uşurinţă primejdia. Termenul acesta defineşte mai ales o virtute care comportă un anumit risc. Noţiunea de îndrăzneală, ca şi cele de cutezanţă, curaj, temeritate, vitejie exprimă de asemenea o atitudine lăuntrică ce evidenţiază izbânda spiritului altruist asupra instinctului de conservare, şi care conduce la depăşirea limitărilor şi uneori chiar la jertfa de sine. 
Mulţi au auzit, cunosc şi pot da destule exemple de fiinţe umane care au manifestat sau manifestă în decursul vieţii lor calităţi cum ar fi: curajul, eroismul, vitejia, îndrăzneala sau temeritatea. Mai puţini însă bănuiesc măcar că, dincolo de personificările literare, dramatice sau cinematografice şi de faptele concrete din lumea fizică în care trăim, aceste calităţi reprezintă, de fapt, manifestarea în Microcosmosul fiinţei umane, prin procesul inefabil al rezonanţei oculte®, a virtuţii divine a curajului fără margini, care este caracteristică realităţii nevăzute, dar nu mai puţin adevărate, a giganticei sfere de forţă a marii puteri cosmice CHINNAMASTA.
Îndrăzneala nu este o calitate manifestată doar în raport cu acţiunile concrete materiale, ci are un rol aparte şi în practica spirituală, unde ne poate ajuta să ne depăşim limitele, experimentând noi moduri de a exista şi de a trăi, de a explora domeniul fascinant al sufletului şi spiritului. Întotdeauna, pentru a reuşi să realizăm ceva valoros, pentru a reuşi să ne împlinim aspiraţiile, să ne atingem idealurile, este necesar să dăm dovadă, mai ales la început, de o mare îndrăzneală.
„Chiar dacă nu este posibil să închei imediat o acţiune benefică, valoroasă, este foarte important să o începi. Chiar dacă nu vei reuşi să te transformi imediat pe tine însuţi, este foarte important să începi chiar acum să faci aceasta.[…] Dificultatea de a reuşi, atunci când urmează să începem ceva bun, ar trebui să fie pentru noi totodată o provocare de a îndrăzni să ne mobilizăm ca să începem. A îndrăzni să ne mobilizăm pentru a începe ceva bun este cu mult mai important decât ne putem da seama, atunci când deocamdată nu am început să manifestăm o intenţie clară şi fermă în acea direcţie. Este evident că atunci respectiva intenţie trebuie să fie benefică. Dacă nu vom începe să manifestăm o intenţie benefică, clară şi fermă, nu vom putea să fim niciodată siguri că avem multe şanse să reuşim ceea ce ne-am propus. Orice început bun, minunat, este mister şi magie pentru acela care îşi dă seama de aceasta.” (profesor yoga Gregorian Bivolaru)
Curajul, îndrăzneala, temeritatea, ba chiar impunerea în forţă triumfătoare, în faţa aspectelor rele, demoniace, satanice sau perverse ale fiinţei constituie obiectul a numeroase cugetări şi scrieri ale unor sfinţi, filosofi, scriitori, mari mistici. Astfel, Evangheliile şi Părinţii bisericii amintesc adesea că neînfricarea, îndrăzneala şi elanul impetuos sunt instrumente indispensabile pentru dobândirea comorilor divine: „Împărăţia Cerurilor să ştiţi că se ia cu năvală (adică, cu un curaj nestăvilit şi cu un elan plin de ardoare), iar cei ce dau astfel năvală o dobândesc.” (Matei 11, 12)

Iată în continuare câteva aforisme despre îndrăzneală:
„Trebuie să îndrăzneşti totul, ca să câştigi totul.” – Honoré de Balzac
„În împrejurări critice, îndrăzneala preţuieşte foarte mult.” – Syrius
„Ce nu pot realiza oamenii îndrăzneţi?” – Harshadeva
„Şi Dumnezeu ajută o îndrăzneală justificată.” – Menander
„Norocul ajută pe cei îndrăzneţi.” – Virgiliu
„Îndrăzneala este o forţă extraordinară a sufletului, îl ridică mai presus de tulburările, de răvăşirea şi de emoţiile pe care vederea unor mari pericole le-ar putea stârni în el.” – La Rochefoucauld
„Îndrăzneala creşte odată cu experienţa.” – Pliniu cel Tânăr
„Stăruinţa este întotdeauna mama îndrăznelii.” – Shakespeare
„Să îndrăzneşti să fii tu însuţi.” – André Gide
„Îţi trebuie o mare cutezanţă ca să îndrăzneşti să fii tu însuţi.” – Eugène Delacroix
„Prima îndrăzneală necesară este aceea de a crede în tine.” – Mircea Sântimbreanu
„Trebuie să fii foarte îndrăzneţ! Fără îndrăzneală, fără o foarte mare îndrăzneală, nu există frumuseţe.” – Eugène Delacroix
„Îndrăzneala în iubire face minuni, ca şi curajul în război.” – Sofia Nădejde
„Viaţa este presărată cu provocări transformatoare pentru fiecare dintre noi. Se poate spune că în realitate nu există an, nu există lună, nu există săptămână care să nu ne pună pe fiecare dintre noi faţă în faţă cu o anumită provocare, mai mică sau mai mare, ce poate fi profund transformatoare, în măsura în care îndrăznim să ne-o asumăm. Este foarte important ca, de fiecare dată, să facem faţă – aşa cum se cuvine – unor astfel de provocări transformatoare, pentru că, în felul acesta, devine întotdeauna cu putinţă să realizăm salturi spirituale imense prin intermediul lor. Pentru a reuşi aceasta, ne este de un real folos curajul, spiritul de aventură, deschiderea interioară, aspiraţia de a ne depăşi limitările şi perseverenţa.” – profesor yoga Gregorian Bivolaru

  Evocare spirituală în AKASHA şi meditaţie asupra Momentului Divin al Schimbării la faţă a lui Iisus AKASHA – memoria cosmică universală despre care vorbeşte tradiţia yoghină – este o dimensiune misterioasă a manifestării în care se află memorate sau impregnate absolut toate evenimentele şi momentele Manifestării, absolut tot ceea ce s-a petrecut vreodată în Macrocosmos. Prin anumite procedee yoghine specifice, prin intermediul centrului de forţă VISHUDDHA CHAKRA, yoghinul avansat se poate proiecta la voinţă în AKASHA pentru a asista la orice moment din istorie doreşte. Atunci când evocăm în AKASHA un anumit eveniment, putem să ne proiectăm în acea dimensiune spaţio-temporală misterioasă şi să asistăm ca martori la evenimentul respectiv ca şi cum am fi prezenţi atunci când el s-a produs, cu oricât de mult timp în urmă. Momentul crucial al transfigurării sau „schimbării la faţă” din viaţa lui Iisus Hristos – momentul în care, practic, Iisus îşi asumă complet şi plenar misiunea sa spirituală, poate fi şi el evocat în AKASHA.  Iată cum descrie Biblia acest eveniment.
Biblia ortodoxă, Evanghelia după Matei, Capitolul 17
1. Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. 
2. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca Soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina. 
3. Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El. 
4. Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.” 
5. Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L.” 
6. Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. 
7. Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”.
8. Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. 
9. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi.” 

În „Marea Evanghelia a lui Ioan”, volumul 5, descrierea detaliată a momentului schimbării la faţă este redată de către Iisus însuşi:
Capitolul 234,  Schimbarea la faţă a Domnului pe muntele Tabor
8. După aceea, i-am chemat pe cei trei ucenici la Mine şi am pornit la drum. Pe o parte a muntelui se putea urca cu uşurinţă şi în câteva ore am ajuns pe vârful cel mai înalt. Totuşi, acest munte era atât de înalt încât chiar şi căţărătorii experimentaţi aveau nevoie de douăsprezece-treisprezece ore ca să urce până acolo, aşadar şi această ascensiune a noastră a fost tot un fel de miracol.
9. Acum ne aflam pe piscul cel mai înalt, de pe care se putea vedea aproape întreaga Galilee, Iudeea şi Palestina şi o parte din adevărata mare. Când, fiind profund transfiguraţi din cauza măreţei şi minunatei privelişti, ucenicii îmi mulţumeau din tot sufletul pentru această nemaipomenită desfătare, Eu atunci, prin Graţia Tatălui Meu Ceresc, M-am transformat la faţă, astfel încât chipul meu strălucea asemenea soarelui, iar veşmintele Mele deveniseră de un alb luminos, ca zăpada proaspăt căzută, luminată de soare. Cei trei ucenici au rămas încremeniţi şi abia mai puteau vorbi de uluire.
10. Petru, după ce cu greu a reuşit să-şi revină din uluire, a zis: „Doamne, suntem aici deja în Împărăţia Tatălui Ceresc sau numai în paradis? Mi se pare chiar că aud voci foarte diafane de îngeri în jurul meu!”
11. Eu am spus: „Nici în Împărăţia Tatălui Ceresc şi nici în paradis, ci pur şi simplu, în mod natural, aici pe pământ! Dar pentru că avem atât Împărăţia Tatălui Ceresc, cât şi paradisul în noi înşine, prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu, iar acesta cuprinde tot ce e adevărat şi bun, suntem într-adevăr acum, simultan, atât în Împărăţia Tatălui Ceresc şi în paradis, cât şi pe pământ. Aceasta este şi ceea ce v-a transfigurat sufletele, iar pentru că aţi fost transfiguraţi în sufletele voastre înaintea Mea, am fost şi Eu transfigurat la exterior în faţa ochilor voştri, pentru ca să realizaţi cu adevărat că, deşi vă aflaţi pe pământ, sunteţi simultan şi în paradis, şi în Împărăţia Tatălui Ceresc, fiind în interiorul vostru plini de adevăr spiritual şi de credinţă, şi – de aceea – plini de bine şi de iubire; căci adevărata Împărăţie a Tatălui Ceresc şi adevăratul paradis înseamnă să credeţi în Mine şi să faceţi cum v-am învăţat, să Mă iubiţi prin faptele voastre din toată inima şi veţi avea astfel adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu în voi înşivă, fără ca să mai fi nevoie să ajungeţi undeva, în infinitatea Creaţiei, la o astfel de împărăţie. O dată ce ea este în voi, atunci ea este şi pretutindeni, în întreaga infinitate; şi oriunde vă veţi afla în spaţiu – aici pe acest pământ, pe lună sau pe una dintre numeroasele stele, care sunt tot corpuri cereşti –, veţi fi astfel înconjuraţi de fraţii voştri preafericiţi, chiar dacă nu îi veţi putea vedea cu ochii voştri carnali, din cauza trupului vostru.”
În Evanghelii, Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos este situată într-un moment decisiv, cel în care Iisus, recunoscut de ucenicii săi ca Mesia, le dezvăluie felul în care se va împlini lucrarea sa: preamărirea sa va fi o înviere, după trecerea prin suferinţa şi moartea sa ispăşitoare pentru întreaga umanitate. Iisus urma să fie batjocorit, bătut, răstignit, ceea ce putea trezi îndoiala ucenicilor în dumnezeirea lui. De aceea, prevestind patimile pe care urma să le trăiască, El a spus că le primeşte de bună voie, pentru mântuirea lumii. Abia apoi s-a arătat în strălucirea sa divină, pe muntele Tabor, în faţa lui Petru, Iacob şi Ioan. Dumnezeu L-a învăluit pe Iisus în slavă dumnezeiască, El apărându-le apoi ucenicilor cu faţa transfigurată.
În acel moment al „Schimbării la faţă”, ucenicii L-au văzut pentru prima dată în adevărata sa înfăţişare, de fiinţă care este una cu Dumnezeu, căci strălucea ca Soarele, dar şi de Om, căci purta un veşmânt. Înfăţişarea Lui umană era aşa de pătrunsă de dumnezeire, încât veşmântul şi trupul străluceau pline de Lumină.
În concepţia creştină, norul de slavă care îi învăluise pe cei trei profeţi divini şi pe Apostoli era manifestarea Duhului Sfânt, puterea lui Dumnezeu Tatăl. Din nor, glasul Tatălui a repetat cuvintele rostite la Botezul lui Hristos „Acesta este Fiul Meu cel iubit”.
Din perspectiva tradiţiei yoghine, Sinele Suprem (ATMAN) corespunde conştiinţei cristice, atingerii condiţiei de Fiu al lui Dumnezeu şi este centrul etern, nenăscut şi nemuritor al conştiinţei individuale. Lumina divină (JYOTIS) emanată de Sinele Suprem (ATMAN) coboară în manifestare. ATMAN este izvorul oricărei lumini manifestate, care nu este decât reflexul, oglindirea Luminii Supreme. Această Lumină şi totodată Cunoaştere divină învăluie şi cuprinde toate lucrurile, în simultaneitate, în sânul veşniciei sau altfel spus al Eternului Prezent.
Slava feţei lui Hristos este, din această perspectivă, manifestarea plenară a Luminii divine necreate a Sinelui Suprem ATMAN. Ea evocă pierduta stare paradisiacă a omului şi îl îndeamnă, totodată, la restaurarea naturii sale divine esenţiale. Aşa cum Lumina dumnezeiască s-a făcut cunoscută Apostolilor pe muntele Tabor, ea s-a făcut cunoscută tuturor sfinţilor şi misticilor şi se face cunoscută, până la urmă tuturor acelora care o caută cu dăruire şi credinţă.
Schimbrea la faţă a lui Iisus pe Tabor reaminteşte tuturor oamenilor posibilitatea lor de transfigurare şi de îndumnezeire, cu tot cu trup.
  Starea de altruism divin Altruismul reprezintă o stare şi totodată o atitudine spirituală esenţială, care se întemeiază pe absenţa egoismului. Starea de altruism se bazează pe o profundă centrare în sine, care permite fiinţei umane să îşi depăşească feluritele tendinţe egoiste şi să manifeste o intensă stare de compasiune şi înţelegere discriminativă a nevoilor reale ale celorlalţi. Cel care manifestă în mod real starea de altruism realizează cu detaşare şi iubire acţiuni lipsite de interes personal, egoist. În general, starea de altruism este motivată de dorinţa sinceră de a face bine şi de convingerea interioară că acţiunea motivată astfel va aduce o transformare binefăcătoare, în care binele triumfă împotriva întunericului egoismului. Atunci când toate acţiunile care sunt motivate de altruism sunt realizate într-o stare de perfectă de integrare spirituală, ce rezultă în urma realizării consecvente a consacrării integrale şi necondiţionate către Dumnezeu Tatăl a fructelor acelor acţiunii şi a acceptării acestora de către Dumnezeu, fiinţa trăieşte o stare de altruism divin.
Starea de altruism divin este baza acţiunii voluntare şi prefigurează starea spirituală a unui veritabil aspirant spiritual, care pune cu succes în practică sistemul milenar KARMA YOGA. Starea de altruism divin este totodată fructul stării de generozitate şi se poate manifesta pe unul sau mai multe planuri simultan. Fiind opusul egoimului, altruismul oferă fiinţei umane posiblitatea de a se autdepăşi prin dăruire şi de a se situa dincolo de limitările penibile pe care tinde să le impună adeseori egoul. Prin intermediul stării de altruism, fiinţa umană poate avea acces la stări inefabile de expansiune a conştiinţei.
Altruismul conferă totodată sentimentul stenic al lipsei de constrângere şi generează o intensă trăire a stării de libertate interioară. Fiinţa în care se trezeşte şi apoi se manifestă starea reală de altruism nu mai urmăreşte prin acţiunile sale, care decurg în mod spontan din această stare superioară, vreun câştig personal. Astfel, fiinţa umană care este în mod real altruistă reuşeşte să acţioneze cu discernământ şi fără a mai avea nicio motivaţie egoistă.
Uneori însă, altruismul veritabil poate fi confundat cu o atitudine formal altruistă, care în realitate este o formă mascată a unui mecanism defensiv al egoului, şi care este motivat de anumite interese ascunse sau porniri subconştiente, generate de către ego. În acest caz, interesul egoist este mascat de o atitudine superficială şi formală de aparentă dărnicie, însă, de fapt, acest fals-altruism reflectă în realitate dorinţa insidioasă a egoului de măsurare a efectelor gestului pseudo-altruist. O astfel de stare falsă trădează existenţa unui interes meschin, al falsului altruist. În realitate, starea de altruism divin este o stare spirituală superioară, în care nicio motivaţie egoistă nu mai subzistă în conştiinţă. A fi altruist înseamnă a te dedica în totalitate, cu iubire şi înţelepciune, lui Dumnezeu şi a acţiona astfel în mod divin integrat, la unison cu voinţa Lui, în folosul celorlalţi. Starea de altruism divin modelează în mod binefăcător mintea fiinţei umane altruiste, astfel încât ea începe să gândească binefăcător mai mereu şi, gradat, ajunge să îi ajute şi pe ceilalţi să o facă, fiind motivată de o profundă şi pură iubire. Starea de altruism divin înseamnă totodată să oferi iubire şi atenţie celorlalţi. Atenţia pe care o oferă fiinţa altruistă implică o constantă susţinere psiho-emoţională, mentală şi spirituală şi presupune totodată adoptarea unui comportament care oferă beneficii materiale, emoţionale, mentale şi spirituale celorlalţi. Întotodeauna, starea de altruism divin este esenţială creşterii, dezvoltării şi transformării celorlalte fiinţe umane.
Starea de altruism divin, manifestată într-un mod perfect, necesită trezirea, dinamizarea şi amplificarea discernământului spiritual, cu ajutorul căruia fiinţa umană altruistă este capabilă totodată să perceapă în mod corect diferenţa dintre nevoile reale ale unei fiinţe, dorinţele amăgitoare ale acelei fiinţe (faţă de care ea intenţionează să se manifeste în mod altruist) şi propriile proiecţii.
Fiinţa umană care manifestă un altruism divin consacră întotdeauna fructele acţiunilor sale lui Dumnezeu Tatăl şi apoi realizează exact acele acţiuni pe care Dumnzeu Tatăl intenţionează şi vrea să le manifeste prin intermediul ei, pentru a impulsiona şi ajuta una sau mai multe fiinţe umane. Tocmai de aceea, putem vorbi despre altruism divin integrat mai ales în cazul fiinţelor umane care trăiesc o stare profundă de comuniune cu Dumnezeu, în intenţii, voinţă şi acţiune. Acesta este modelelul oferit de fiinţele spirituale excepţionale care se manifestă ca Ghizi spirituali şi ale căror acţiuni sunt caracterizate întodeauna de un exemplar altruism divin. În toate acţiunile lor, asemenea fiinţe spirituale excepţionale răspund nevoilor reale ale fiinţelor umane pe care le îndrumă şi nu pretenţiilor sau dorinţelor egoiste ale acestora, oferindu-le cu o iubire divină nesfârşită tocmai ghidarea spirituală care le este necesară.

Evocare şi comuniune spirituală cu marele înţelept şi eliberat Abhinavagupta 
Abhinavagupta a fost cel mai de seamă înţelept şi eliberat spiritual al şivaismului din Caşmir, care a condus această şcoală spirituală la o extremă înflorire. El a fost şi unul dintre cele mai mari spirite cărora India le-a dat naştere vreodată. Aptitudinile sale variate cuprindeau diferite domenii ale cunoaşterii cum ar fi filosofia, estetica, poetica, teoria muzicală, gramatica sanscrită, toate şcolile şi textele tantrismului şi, ca o încununare a cunoaşterii, domeniul misticii profunde. El însuşi a atins treptele cele mai înalte ale experienţei mistice, pe care a exprimat-o într-un limbaj clar şi poetic.
Despre viaţa sa cunoaştem câteva elemente: s-a născut în jurul anului 950 d. H., anul morţii sale fiind plasat între 1015 şi 1025.  Se spune că la sfârşitul vieţii sale pe acest Pământ, Abhinavagupta a intrat într-o peşteră (cunoscută astăzi sub numele de peştera lui BHAIRAVA) împreună cu 1.200 de discipoli, în timp ce recita poemul său devoţional, „Bhairava-stava“. Ei au dispărut din planul fizic, tradiţia afirmând că ei au translatat în lumea spirituală.

În ceea ce priveşte originea lui, ştim că provenea dintr-o familie de importanţi învăţaţi care s-au stabilit în secolul al VIII-lea în Caşmir, pe malurile râului Vitasta (azi Srinagar). Abhinavagupta a omagiat minunatele calităţi ale acestui ţinut, asemănându-l cu SHIVA însuşi, slăvind frumuseţea naturii şi atmosfera spirituală a acestor locuri („Tantraloka” XXXVII, 40-41). Tatăl său se numea Narasimhagupta, numele mamei lui Abhinavagupta fiind Vimalakala.
Naşterea lui Abhinavagupta a fost una miraculoasă, el fiind numit  YOGINIBHU („fiul unei YOGINI”, adică fiul unei femei care a atins realizarea spirituală prin practica yoga). În şivaismul caşmirian şi în special în tradiţia KAULA, se considera că progenitura unor părinţi ferm stabiliţi în starea de SAMADHI,  „în divina esenţă a lui BHAIRAVA” în momentul concepţiei, va fi înzestrat cu puteri intelectuale şi spirituale excepţionale. Un astfel de copil era considerat un receptacol al cunoaşterii divine care, „chiar în uterul matern are forma lui SHIVA”.
Moartea timpurie a mamei sale i-a influenţat în mod hotărâtor cursul vieţii. Ca urmare a pierderii mamei sale, de care era foarte ataşat, pe când avea doar 2 ani, Abhnavagupta a devenit mult mai detaşat faţă de lume, dedicându-se studiului spiritual. Tatăl său i-a fost primul profesor, iniţiindu-l în gramatica sanscrită, precum şi în studiul logicii. Ca urmare, s-a orientat cu plăcere spre studiul literaturii şi „a fost dintr-o dată cuprins de dăruire faţă de Divin, ca de o beţie extatică”.
Încă din tinereţea sa, Abhinavagupta a manifestat toate semnele unui geniu. Învăţa extrem de repede şi manifesta o mare uşurinţă în înţelegerea profundă chiar şi a celor mai dificile concepte filosofice. Discursul său era cumpătat şi elegant. Pătrunderea sa intelectuală şi spirituală erau dublate de o mare umilinţă, ceea ce îi determina pe profesorii săi să îi împărtăşească toată cunoaşterea lor. De timpuriu a trăit comuniunea cu Dumnezeu, ceea ce l-a făcut să uite de tot ceea ce este lumesc. Unica sa activitate, pe lângă studiul său, consta în slujirea învăţătorilor săi. El menţionează o lungă listă de Ghizi spirituali cu care a studiat diferite domenii ale cunoaşterii. Cei mai importanţi profesori ai săi în studiul TANTRA-elor, al diferitelor şcoli filosofice, al poeticii şi dramaturgiei au fost Vamanatha, Bhutiraja, Bhutirajatanaya şi Lakshmanagupta, fiul lui Utpaladeva, precum şi Induraja şi Bhatta Tota. Astfel, el a fost iniţiat şi a practicat metodele a trei mari şcoli spirituale şivaite, KRAMA, TRIKA şi KAULA, contribuind totodată în mod substanţial la dezvoltarea lor.
El îl menţionează întotdeauna, cu un mare respect şi recunoştinţă, pe Ghidul său spiritual Shambhunatha, cel care l-a iniţiat în tradiţia KAULA şi căruia îi datorează suprema iluminare. După ce a dobândit desăvârşirea spirituală, în jurul său au început spontan să se adune aspiranţii, la început chiar membrii familiei sale. Abhinavagupta este descris de discipolii săi mai ales în mijlocul unei adunări spirituale, înconjurat de SIDDHA şi YOGINI (bărbaţi şi femei cu un înalt nivel spiritual), realizând cu o mână MUDRA cunoaşterii, iar cu cealaltă cântând la VINA, în timp ce discipolii săi îşi notau învăţăturile. Încă din timpul vieţii, fiinţele spirituale ale acelei epoci au recunoscut în Abhinavagupta o manifestare a lui SHIVA, el fiind considerat liderul de necontestat al tuturor şcolilor şivaite. El este descris de contemporanii săi ca având toate semnele unui Ghid spiritual desăvârşit: manifesta o devoţiune profundă faţă de SHIVA (Dumnezeu); deţinea controlul perfect asupra tuturor MANTRA-elor, MANTRA-SIDDHI; deţinea controlul asupra tuturor elementelor (TATTVA); era capabil să îndeplinească orice dorinţă; cunoaştea perfect toate Scripturile tantrice; el împărtăşea aspiranţilor starea lui SHIVA, adică îndumnezeirea, eliberându-i de orice impuritate şi condiţionare.
Abhinavagupta mărturiseşte despre el însuşi că „a interpretat prin profundă concentrare şi prin propria sa inteligenţă (buddhi), multe scrieri vechi, extrăgând esenţa acestora” („Tantraloka“ XXXVII. 82). El a studiat toate curentele spirituale ale timpului său, dar mai cu seamă tradiţiile tantrice, pe care le-a integrat într-o sinteză extraordinară. Chiar dacă opera sa se bazează pe TANTRA-e, ea poartă totuşi marca originalităţii lui, a stării sale de dăruire totală faţă de esenţa supremă, şi este impregnată de o vie trăire mistică.
Opera sa cuprinde aproximativ 60 de scrieri, dintre care unele extrem de dificile şi de voluminoase. Cititorul este condus prin hăţişul dens al învăţăturilor tantrice şi al ritualurilor acestora cu o claritate spirituală ce discerne întotdeauna realul de ireal. Ceea ce este chiar mai important, el a perfecţionat toate căile şi metodele vieţii mistice, pe care le cunoştea din proprie experienţă. Expunerea sa nu este niciodată subiectivă şi totuşi, chiar din descrierea aparent impersonală a unor stări mistice transpare intensitatea trăirilor proprii. Dintre operele lui amintim aici pe cea mai importantă şi totodată cea mai voluminoasă: „Lumina Tantra-elor” („Tantraloka”), în care realizează o extraordinară sinteză în 37 de capitole a căilor eliberatoare tantrice, o adevărată summa ce integrează metafizica, mistica şi ritualul.
Opera lui Abhinavagupta cuprinde şi lucrări de teorie literară, de estetică şi de dramaturgie. Cele mai importante lucrări din acest domeniu sunt „Abhinava Bharati” şi „Dhvanyaloka Locana”. Până astăzi, opera sa a rămas unică şi constituie cea mai înaltă expresie a esteticii indiene. Dintre lucrările importante scrise de Abhinavagupta mai menţionăm cele două comentarii la „Ishvarapratyabhijna Karika” („Versurile despre recunoaşterea lui Dumnezeu”) a lui Utpaladeva: „Ishvarapratyabhijna Vimarshini” şi „Ishvarapratyabhijna Vivritivimarshini”. Ambele lucrări fundamentează în detaliu şi argumentativ învăţătura despre „recunoaşterea lui Dumnezeu” (PRATYABHIJNA). În conformitate cu doctrina non-dualistă a şcolii PRATYABHIJNA, eliberarea spirituală a omului constă în a redeveni conştient de adevărata sa identitate, care este însuşi SHIVA (Dumnezeu).

 

Starea spontană și detașată de generozitate

Motto: „Generozitatea deschide porţile, egoismul le închide.”

„Atunci când debordaţi de fericire, radiaţi în afara voastră cu putere această stare şi împărtăşiţi cu entuziasm şi generozitate  totul cu cei  care merită să primească acest dar, fără  a uita  să le oferiţi totodată  cât mai multă iubire din oceanul cel misterios al iubirii lui Dumnezeu Tatăl.” – profesor  yoga Gregorian Bivolaru

„Mâna care oferă trandafiri rămâne după aceea parfumată de mirosul trandafirilor. Fiinţa umană care iubeşte este totodată într-un anume fel parfumată de iubirea pe care o dăruieşte cu generozitate prin fiinţa sa. Tocmai de aceea, se spune că atunci când dăruim iubire, primim totodată şi noi în fiinţa noastră o mare parte din iubirea pe care o dăruim.” – profesor  yoga Gregorian Bivolaru
Dicționarul explicativ al limbii române definește lapidar generozitatea, această calitate divină pusă la rang de frunte de toate căile spirituale autentice, ca fiind „calitatea de a fi generos”, „mărinimie”, „dărnicie”, iar termenul „generos”, ca adjectiv atribuit oamenilor și manifestărilor lor este definit prin „care este gata să ajute în mod dezinteresat pe alții”, „mărinimos”, „darnic”, „însuflețit de sentimente alese, de idei progresiste” sau „darnic”, „altruist”, „ales”, „mărinimos”, „nobil”.
Generozitatea este, prin urmare, în strânsă legătură cu capacitatea ființei umane de a dărui. Marii yoghini, asemenea sfinților creștini, arată că dăruirea se poate manifesta pe diferite planuri și se poate referi fie la aspecte materiale (a oferi ajutor altor ființe umane, cât și a da ceea ce le este necesar acestora, precum mâncare, obiecte, haine, bani etc), cât și la aspecte de natură emoţională (a oferi sprijin, încurajare, a oferi iubire etc.), intelectuală (a oferi cunoaștere) sau de natură spirituală. Dintre toate acestea, darurile spirituale sunt considerate a fi cele mai de preț.  De exemplu, faimosul tratat tibetan „Preceptele esenţiale ale maeştrilor înţelepciunii. Cărarea supremă a discipolului care aspiră cu adevărat să atingă starea de eliberare spirituală ultimă” enumeră în capitolul 26, intitulat „Cele zece virtuţi ale Doctrinei yoghine a înţelepciunii”, „Faptul că Doctrina yoghină a Înţelepciunii le permite oamenilor să atingă starea de cunoaştere divină [printre altele] prin însuşirea Celor Şase Virtuţi de Neclintit”, dintre care prima și cea mai importantă este generozitatea.
Modelul ideal care ne este oferit în general pentru a ne ajuta să intuim natura stării de generozitate este acela al Soarelui, care își oferă cu dărnicie lumina și căldura absolut tuturor ființelor, fără a face vreun fel de deosebiri între acestea. „Contemplă într-un mod transfigurator lumina stelelor şi urmăreşte să îţi încarci fiinţa cu energia spirituală pe care lumina soarelui o oferă cu generozitate Pământului de milioane de ani.” – profesor yoga Gregorian Bivolaru
Într-adevăr, influxul subtil astral al Soarelui este caracterizat, printre alte calități, și de mărinimie și generozitate, iar ființele umane care rezonează din plin cu energiile tainice specifice Soarelui vor manifesta cu ușurință starea de generozitate.
O modalitate privilegiată și extrem de eficientă de a ne amplifica generozitatea, pentru a fi capabili să o manifestăm ori de câte ori este divin integrat cu spontaneitate și detașare, este aceea de a pune în practică, cu perseversență și asiduitate, Legea dăruirii oculte.
„Integrarea și aprofundarea în existența noastră de zi cu zi a Legii dăruirii oculte ne permite să descoperim că întotdeauna, fără excepție, ne bucurăm cu mult mai mult și devenim astfel cu mult mai fericiți de tot ceea ce avem bun, frumos și minunat în universul nostru lăuntric, sau în trupul nostru și pe care putem să dăruim cu abnegație, cu generozitate, împărtășind astfel și sporind tot ceea ce dăruim bun, atunci când oferim tuturor acelora care sunt deschiși și care merită să primească ceea ce le este oferit atunci când facem să intre în acțiune Legea dăruirii oculte.” – fragment din conferința „Legea dăruirii oculte” de profesor yoga Gregorian Bivolaru
„Cea mai mare nefericire care se poate abate asupra noastră este aceea de a nu fi niciodată utili nimănui. Cea mai tragică viaţă este aceea care nu serveşte la nimic bun. O viaţă inutilă este o moarte anticipată. Urmăriţi zi de zi să deveniţi din ce în ce mai bogaţi prin intermediul bucuriilor şi al fericirilor pe care le oferiţi cu generozitate celorlalţi. Dacă la un moment dat descoperiţi că lipseşte ceva esenţial în viaţa voastră, daţi-vă neîntârziat seama că nu v-aţi aţintit privirea cât mai sus posibil, către stele, şi nu L-aţi descoperit încă pe Dumnezeu, care aşteaptă răbdător întâlnirea cu voi, ascuns fiind în străfundurile tainice ale propriului vostru suflet. Dacă voi credeţi în divina bunătate, în umila şi sublima bunătate, comoara pe care v-o las este binele pe care nu am avut timp să-l fac, cu toate că am aspirat să-l înfăptuiesc cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru fiecare dintre voi rămâne suficient de mult bine de făcut, pe care puteţi începe chiar de astăzi să-l faceţi. Veţi descoperi în felul acesta, cu o bucurie crescândă, că o mare parte din binele şi fericirea pe care le oferiţi celorlalţi, vi le dăruiţi, în simultaneitate, vouă înşivă. Tot la fel veţi putea face şi cu comoara iubirii fără de măsură. Veţi descoperi neîntârziat că fiecare val de iubire pe care îl dăruiţi celorlalţi este şi rămâne totodată al vostru, în veşnicie.” (profesor yoga Gregorian Bivolaru)  
 Meditaţie asupra stărilor de inspiraţie profundă care apar în noi atunci când ne confruntăm cu fenomene de sincronicitate dumnezeiască
Sincronicitatea (cuvântul provine din termenii greceşti „syn“ – „cu“ şi „cronos“ – „timp“) reprezintă o apariţie simultană a două evenimente care sunt legate între ele prin semnificaţie, dar care într-un mod aparent nu au, totuşi, o cauză unică. Conceptul de sincronicitate a fost teoretizat pentru prima oară în Occident de către marele psiholog Carl Gustav Jung. El a întâlnit numeroase fenomene marcate, în viziunea sa, de coincidenţe profund semnificative, a căror şansă de producere în mod normal prezenta o probabilitate foarte mică, astfel că nu puteau fi explicate prin teoriile cunoscute de el până în acel moment.
Fiinţele umane au observat cum în viaţa lor se produc unele experienţe simple care le pot învăţa şi ajuta pe parcursul călătoriei lor pline de neprevăzut prin labirintul vieţii. Ghizi nebănuiţi şi faruri călăuzitoare pe care le întâlnesc când se aşteaptă mai puţin le oferă, în momentele de graţie, cu blândeţe şi compasiune, ghidări, impulsionări şi încurajări care după aceea le permit să regăsească drumul cel drept. Asemenea experienţe extatice divine, care sunt accesibile tuturor, pot să ajute foarte mult fiinţele umane să îşi transforme în bine destinul. Ele sunt manifestarea nesecatei energii universale a iubirii şi nu implică decât o deschidere cât mai mare în faţa manifestării lor.
Dacă în astfel de momente avem o conştiinţă elevată, vom avea în felul acesta percepţii rafinate şi toate aceste trăiri inefabile vor deveni pentru noi semne importante ale creşterii şi ale transformării noastre spirituale. A trăi cât mai des asemenea momente de plenitudine ne trezeşte fiinţa şi ne umple sufletul de o mare bogăţie. A deveni cât mai conştienţi de mesajul lor şi a le asculta aşa cum trebuie muzica lor secretă creează premisele unei adevărate întâlniri cu Dumnezeu. Acest fenomen constant pe care îl regăsim atât de des în acest gen de experienţe este numit de către cei iniţiaţi „sincronicitate“ pe când cei ignoranţi şi obtuzi îl numesc în mod sec „coincidenţă“.
Aproape toate fenomenele de sincronicitate sunt percepute ca o manifestare a Graţiei lui Dumnezeu Tatăl. Aceste fenomene sunt o hrănitoare mană spirituală, pe care îngerii ce o instrumentează o răspândesc în felul acesta aici pe Pământ pentru a ne trezi şi a ne lumina, prin aceste fascinante mistere, calea. În cazul fenomenelor de sincronicitate, care în anumite situaţii ne apar în viaţă, s-ar putea spune că destinul ne face, la momentul potrivit, unele semne pe nişte căi misterioase, pe care noi nici măcar nu bănuim că există. Ele constituie exemple vii, frapante, chiar bulversante ale manifestării neîncetate a lui Dumnezeu.
„Sincronicitatea este expresia tainică şi uluitoare a Omniprezenţei şi a Omnipotenţei (Atotputerniciei) lui Dumnezeu Tatăl. Totodată, ea ne relevă într-un mod indirect că totul în manifestare este rezonanţă, mai mult sau mai puţin ocultă. Fascinantele şi misterioasele procese de sincronicitate ne ajută să înţelegem că în întreaga manifestare aproape totul are un sens (care nu întotdeauna este clar pentru noi) şi nimic nu este întâmplător. Starea globală pe care o trăim atunci când remarcăm deseori în propria viaţă sau chiar când citim cu atenţie relatarea unor fapte reale care evidenţiază fenomene de sincronicitate este aceea de pătrundere în experienţa polivalentă a misterului copleşitor care face să intuim într-un mod inefabil realitatea lui Dumnezeu Tatăl, care permanent îmbrăţişează fiecare creatură şi întreaga creaţie.“ – profesor yoga Gregorian Bivolaru
Aceste fenomene tainice de sincronicitate pot constitui pentru fiinţa care are sufletul trezit, având o conştiinţă pură şi transparentă pentru manifestările pline de graţie şi de mister ale lui Dumnezeu din viaţa sa, o sursă  inepuizabilă de inspiraţii profunde, care o pot ajuta să facă în mod ferm şi creator alegeri pline de înţelepciune ce o vor conduce la depăşirea obstacolelor de tot felul, la trecerea cu succes a probelor spirituale şi la apropierea tot mai extatică de Dumnezeu Tatăl.
   Starea de inteligenţă supramentală
În cazul fiinţei umane, inteligenţa este cel mai adesea considerată ca fiind o calitate a minţii. În accepţiunea sa generală, acest termen se referă la capacitatea fiinţei umane de a învăţa, de a înţelege, la abilitatea de a face conexiuni creatoare între aspecte diferite, aparent disparate, ale realităţii înconjurătoare, de natură să extragă esenţialul sau să reveleze adevărul. Inteligenţa unei fiinţe umane se poate manifesta în diferite domenii şi în diverse moduri: gândire abstractă, înţelegere, comunicare, raţionament, învăţare, planificare, rezolvarea feluritelor probleme de viaţă.
Inteligenţa este conexă cu capacitatea de a discerne şi de a ordona raporturile dintre diferitele aspecte, entităţi, lucruri, fenomene specifice sferelor de manifestare subtilă astrală, mentală şi cauzală, care ajută fiinţa umană să conceapă şi să-şi reprezinte în mod coerent universul exterior şi totodată să-şi guverneze universul lăuntric.
Din perspectiva tradiţiei milenare yoghine, starea de inteligenţă este strâns legată de activarea centrului de forţă ajna chakra (la nivelul căruia se manifestă chiar starea de genialitate), de dinamizarea lui vishuddha chakra (la acest nivel inteligenţa se manifestă în domeniul comunicării, al creativităţii), a centrului subtil de forţă anahata chakra (la nivelul căruia se poate vorbi de inteligenţa emoţională sau de inteligenţa inimii) sau a lui manipura chakra (unde se poate vorbi de inteligenţa practică, manifestată în viaţa concretă).
În tradiţia spirituală se afirmă că înţelepciunea este îngemănarea dintre inteligenţă şi bun-simţ. Cei înţelepţi sunt înzestraţi cu o putere de pătrundere mentală, cu o inteligenţă, cu o atenţie şi cu o intuiţie care le lipsesc oamenilor obişnuiţi.
Pe o treaptă superioară a  conştiinţei, la nivelul planului supramental, inteligenţa – numită inteligenţă supramentală – capătă valenţe superioare inteligenţei umane obişnuite. Vijnanamaya kosha sau învelişul supramental este supranumit şi „învelişul inteligenţei“. El guvernează procesele discriminative cele mai înalte. Acesta este învelişul conştiinţei individuale, unde se iau deciziile şi de unde sunt iniţiate acţiunile fiinţei umane, pe fundalul unei stări mai mereu proaspete, necondiţionate, de trăire în prezent.
În limba sanscrită, cuvântul „jnana“ înseamnă „înţelepciune“ sau „cunoaştere“. Prefixul „vi“ este o confirmare a intensităţii cunoaşterii care derivă nu numai din experienţe şi amintiri pe care le-am strâns în timpul unei vieţi, ci şi din vieţile trecute. Există un depozit de cunoaştere şi înţelepciune în fiecare dintre noi, pe care le putem experimenta doar la nivelul lui vijnanamaya kosha, prin trezirea căreia fiinţa îşi dinamizează inteligenţa supramentală, capacitatea de a cunoaşte la modul autentic, sau altfel spus capacitatea de a fi un observator lucid şi detaşat faţă de ceea ce se petrece. În această stare omul este capabil să trăiască realitatea şi nu să fantazeze sau să speculeze despre ea.
Inteligenţa umană cea mai puternică, cea mai vastă, cea mai imaginativă, cea mai profundă este în legătură cu vijnanamaya kosha şi ne permite să îmbrăţişăm simultan un câmp foarte vast de idei. Practic, putem spune că inteligenţa supramentală este multidimensională, ea putând cuprinde simultan în câmpul atenţiei mai multe aspecte, spre deosebire de inteligenţa umană obişnuită, care nu se poate focaliza decât asupra unui singur aspect, fenomen sau problemă. 
Pentru fiinţa umană care îşi dinamizează din plin inteligenţa supramentală, ce ţine de învelişul tainic subtil vijnanamaya kosha, nu numai că există întotdeauna soluţii geniale, pline de înţelepciune, dar totodată pentru ea nu mai există probleme.
Atunci când este trezită şi revelată, structura supramentală (vijnanamaya kosha) ne oferă o mulţime de posibilităţi extraordinare, care cel mai adesea sunt nebănuite. Se poate spune că în realitate nu există nicio problemă umană, oricât de complicată ar părea ea, care să nu-şi poată găsi soluţia, ce există deja în universul nostru lăuntric. Pentru fiinţa umană inteligentă, atentă, lucidă, intuitivă, plină de bun-simţ, acest lucru este întotdeauna cu putinţă, deoarece soluţia respectivă se află deja în Microcosmosul său lăuntric.
  Starea de intuiţie supramentală ce se manifestă în sfera tainică a lui Vijnanamaya Kosha
Vijnanamaya kosha sau învelişul supramental este cel de-al patrulea înveliş al fiinţei umane. În limba sanscrită, cuvântul vijnana înseamnă cunoaştere. Vijnanamaya kosha este învelişul cunoaşterii superioare, sediul intelectului, care este un aspect superior minţii obişnuite, discursive (manas). Intelectul superior cunoaşte, decide, judecă şi exercită funcţia discriminatoare între ceea ce este bun sau rău, valoros sau lipsit de valoare, util sau nefolositor. Vijnanamaya kosha este totodată învelişul conştiinţei individuale, iar acţiunile care sunt iniţiate de la acest nivel au drept fundal o stare mai mereu proaspătă, necondiţionată, de trăire în prezent.
Vijnanamaya kosha cuprinde nivelul conştiinţei profunde (citta), prin trezirea căreia fiinţa îşi dinamizează capacitatea de a cunoaşte la modul autentic, sau altfel spus capacitatea de a fi un observator lucid şi detaşat faţă de ceea ce se petrece. În această stare omul este capabil să trăiască realitatea şi nu să fantazeze sau să speculeze despre ea.
De asemenea, la nivelul lui vijnanamaya kosha începe să se trezească procesul cunoaşterii „eului spiritual“. La acest nivel fiinţa urmăreşte să devină conştientă de identitatea sa cu Sinele Suprem (Atman). Accesul la vijnanamaya kosha şi la starea supramentală care îi este asociată apare atunci când agitaţia mentală încetează şi intrăm astfel într-o stare de pace deplină, dublată de luciditate şi vigilenţă. În această linişte interioară, netulburată de gânduri, este activată energia Supramentalului, de o natură mai subtilă decât cea a minţii discursive. Cunoaşterea care apare la nivel supramental ne dezvăluie un tainic câmp de experienţă a conştiinţei, de o bogăţie şi de o vastitate uluitoare. Aceasta este ceea ce la modul obişnuit numim cunoaştere intuitivă. Prin urmare, în starea supramentală devine cu uşurinţă posibil să avem o mulţime de revelaţii şi totodată să avem acces la o stare net superioară de conştiinţă, care la modul general este numită cunoaştere intuitivă.
Adeseori, cunoaşterea intuitivă este în legătură cu ceea ce numim al şaselea simţ şi cu activarea celui de-al treilea ochi, ajna chakra. În cazul cunoaşterii intuitive, percepţiile intelectuale şi emoţiile se armonizează reciproc şi sunt integrate într-un tot unitar, făcând astfel cu putinţă un nou mod de cunoaştere, în care amândouă sunt pe deplin corelate, această situaţie permiţând în mod gradat chiar realizarea de sine. Procedeele yoghine de meditaţie ne conferă mijloace sigure prin care să avem acces în universul nostru lăuntric la starea supramentală şi la cunoaşterea intuitivă.
În concepţia yoghină, intuiţia are două aspecte: intuiţia creatoare sau genială şi intuiţia superioară, orientată către interior. Intuiţia creatoare sau genială aduce supramentalul într-un contact productiv cu lumea exterioară. Ea ne permite să descoperim soluţii creatoare, divin inspirate, pentru toate problemele şi aparentele contradicţii cu care ne confruntăm. Exemple celebre de manifestări ale intuiţiei creatoare geniale sunt: descoperirea de către Newton a legii gravitaţiei, teoria relativităţii a lui Einstein etc.
 Intuiţia superioară sau, cu alte cuvinte, orientată lăuntric este utilizată în vederea cunoaşterii naturii interioare, esenţiale a fiinţei, prin care se manifestă Sinele Suprem, Atman. Ea este nealterată şi ajută fiinţa să-şi găsească drumul, permiţându-i să aibă acces la nivelurile de conştiinţă cele mai elevate.     Starea divină de responsabilitate spirituală
Responsabilitatea constă în asumarea conştientă a răspunderii pentru o anumită acţiune sau o anumită persoană, care în limbaj popular se exprimă prin expresia  „a te pune chezaş pentru ceva sau cineva“. Aceasta implică obligaţia de a răspunde într-un anume fel, fie pentru acţiuni pe care le înfăptuim noi înşine, fie pentru acelea ale altora, pentru care în prealabil ne punem chezaşi. Responsabilitatea implică atât permanenţa conştiinţei de sine în timp, cât şi libertatea pe care atunci când ne-o asumăm şi acţionăm într-un anume mod imediat după aceea devenim responsabili pentru acţiunea pe care am făptuit-o. În aceasta direcţie se poate distinge fie o responsabilitate morală (imputabilitate ce nu priveşte decât propria conştiinţă şi pe Dumnezeu), iar dincolo de aceasta există chiar o responsabilitate juridică ce se referă la întreaga societate. Responsabilitatea juridică cuprinde atât responsabilitatea penală, cât şi responsabilitatea civilă. Recunoaşterea legii fundamentale a cauzalităţii face să se nască în mod necesar în fiinţa umană o atitudine mai responsabilă. Fiind conştient că întotdeauna, fără excepţie, gândurile, judecăţile, vorbele şi acţiunile generează în mod ineluctabil efecte, cel înţelept veghează asupra lor astfel încât să nu facă să apară situaţii rele ori nefaste fie pentru el, fie pentru ceilalţi, fie pentru întreaga lume. A fi pe deplin responsabili implică printre altele să dăm dovadă de curaj şi să trăim astfel încât să ne asumăm consecinţele propriilor acţiuni şi eventuale erori pe care le săvârşim. Este de la sine înţeles că responsabilitatea constă în a ne recunoaşte, de fiecare dată când este cazul, ca fiind autorii acţiunilor noastre, ce a acţionat în mod liber, asumându-ne după aceea toate consecinţele ce sunt previzibile. Dat fiind faptul că este înzestrată cu conştiinţă fiinţa umană este singura care trebuie să răspundă atât pentru alegerile ei (bune sau rele) cât şi pentru judecăţile critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoitoare  pe care le emite. Este impostant să reţinem că nimic nu poate să fie luat în consideraţie ca fiind anterior  manifestării libertăţii de care dispunem înainte de a acţiona. Responsabilitatea face să apară o sui generis solidaritate a fiinţei umane cu acele acţiuni proprii ale căror consecinţe şi-le asumă. Responsabilitatea este ineluctabilă în cazul tuturor acţiunilor (bune sau rele)  a căror înfăptuire fiinţa umană o decide după ce în prealabil a aderat să realizeze acea acţiune (bună sau rea) într-un mod liber. Responsabilitatea nu presupune numai o răspundere de sine individuală, căci ea implică totodată şi o modalitate activă de raportare a sa la acţiunea respectivă prin asumarea unor răspunderi şi chiar a unor riscuri. Responsabilitatea se deosebeşte într-un anume fel de răspundere. Responsabilitatea se referă chiar şi atunci când (deocamdată) nu ne dăm seama, la o auto angajare liber consimţită. Relaţia dintre responsabilitate şi culpabilitate are chiar şi implicaţii morale, criteriul de apreciere al comportamentului uman fiind într-un astfel de caz cel interior şi nu unul exterior. El este fundamentat pe judecăţi de valoare imanente. Atunci când afirmăm că suntem responsabili pentru o anumită acţiune aceasta înseamnă că ne recunoaştem ca fiind autorul ei şi acceptăm totodată consecinţele ce decurg prin săvârşirea acelei acţiuni.
Cele trei condiţii de bază ale responsabilităţii sunt:
a) existenţa unei legi morale sau divine.
b) faptul că suntem în deplinătatea capacităţilor noastre mentale
c) libertatea deplină de a acţiona
Responsabilitatea este situaţia unei fiinţe umane care va răspunde într-un anume mod pentru o anumită faptă  sau acţiune pe care a făptuit-o. Suntem pe deplini responsabili întotdeauna numai pentru acţiunile sau faptele pe care le-am intenţionat şi apoi le-am realizat noi înşine.
În cazul judecăţilor critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoitoare nu trebuie să uităm niciodată că de îndată ce emitem o astfel de judecată (critică, acuzatoare, superficială şi răuvoitoare) devenim  în mod instantaneu responsabili pentru judecata pe care am emis-o. La modul obişnuit vorbind se poate spune că nu vom putea să scăpăm niciodată de responsabilitatea unei anumite judecăţi critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoitoare. Atât timpul cât şi energia pe care implicit am investit-o atunci când am emis o judecată critică, acuzatoare, superficială şi răuvoitoare ne face în felul acesta să devenim responsabili şi atrage la momentul potrivit către noi consecinţele acelei judecăţi.
Atunci când este privită dintr-un anumit punct de vedere responsabilitatea ne apare ca fiind un principiu fundamental potrivit căruia omul  va trebui (până la urmă) să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru toate gândurile, pentru toate judecăţile critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoitoare, pentru toate cuvintele precum şi pentru  toate faptele sale. Toate fiinţele umane sunt direct răspunzătoare în faţa lui Dumnezeu pentru judecăţile lor critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoitoare. Este de la sine înţeles că astfel de judecăţi critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoitoare pe care le emitem generează apoi anumite consecinţe karma-ice, pe care după aceea vom fi obligaţi să le suportăm, la momentul potrivit.  Fiinţa umană nu mai poate beneficia de darurile care i s-ar fi cuvenit şi de harul lui Dumnezeu, atâta vreme cât ea continuă să păcătuiască, sau altfel spus tâta timp cât ea continuă să greşească. Iisus a arătat în termeni foarte clari răspunderea care le revine fiinţelor umane ce au beneficiat de cunoaşterea  Voinţei lui Dumnezeu. Fiecare fiinţă umană va da socoteală înaintea lui Dumnezeu atât pentru faptele sale, cât şi pentru atitudinea adoptată ori pentru judecăţile critice, acuzatoare, superficiale şi  răuvoitoare  ce au fost manifestate fie faţă de alţii, fie faţă de sine însuşi. Aceasta este cu putinţă deoarece aşa cum revelează apostolul : „Noi suntem mădulare unii pentru alţii“ (Efeseni 4, 25).  Chiar şi atunci când (deocamdată) nu-şi dă seama de aceasta, fiecare fiinţă umană este totodată răspunzătoare într-o anumită măsură pentru greşelile sau păcatele fiinţelor umane din jurul ei. Aceasta se petrece dacă ea nu îl avertizează pe cel rău şi nu-i cere sau nu-l impulsionează să-şi transforme în bine viaţa. Iisus a evidenţiat această  responsabilitate colectivă atunci când le-a prezis locuitorilor Horazinului şi Betsaidei că vor avea aceaşi soartă (vezi apostolul Marcu 11, 21 şi apostolul Luca 12, 13). Fiinţele umane care cred cu tărie în Dumnezeu şi după ce au atins starea de puritate nu mai păcătuiesc scapă în felul acesta de orice judecată divină atunci când părăsesc definitiv această lume prin aşa-zisa moarte. Totodată, ele primesc de la Dumnezeu atât forţa divină necesară pentru a nu luneca în ispită, cât şi puterea pentru a lupta cu succes împotriva eventualelor tentaţii sau păcate ce ar putea să apară  la un moment dat în viaţa lor. S-ar putea spune că în felul acesta graţia dumnezeiască şi iertarea vin în ajutorul vinovăţiei omeneşti atunci când este cazul făcând să apară un alibii cu privire la povara răspunderii noastre înaintea lui Dumnezeu.
La modul obişnuit vorbind, nicio fiinţă umană nu poate renunţa la responsabilităţile pe care le implică judecăţile sale critice, acuzatoare, superficiale şi răuvoitoare.
„Chiar şi atunci când (deocamdată) nu ne dăm seama de aceasta, suntem în totalitate responsabili pentru gândurile, intenţiile şi faptele noastre. Nici dacă s-ar refugia pe Lună, nici dacă s-ar scufunda adânc undeva în fundul oceanului, nici dacă s-ar ascunde în cea mai adâncă peşteră ce se află undeva în munţi, oriunde ar încerca să se refugieze în această lume, pentru fiinţa umană nu există niciun ţinut în care să poată scăpa, fie chiar şi pentru un minut, de consecinţele inevitabile ale acţiunilor sale. Trebuie, de asemenea, să nu uităm niciodată că nici măcar în lumea de dincolo (Universul Astral) nu este cu putinţă să scăpăm de consecinţele acţiunilor noastre (ce nu au fost arse sau anihilate).“ – profesor yoga Gregorian Bivolaru
  Starea exemplară de bun-simţ
Bunul-simţ reprezintă acea capacitate superioară prin care fiinţa umană este capabilă de a diferenţia rapid şi spontan binele de rău, dreptatea de nedreptate, ceea ce este adevărat de ceea ce este fals şi de a găsi întotdeauna măsura corectă şi cât mai armonioasă în gândire, vorbire, acţiune şi comportament. Bunul-simţ implică existenţa unei anumite forme de înţelepciune morală practică ce rezultă din experienţa superioară de viaţă şi care este în măsură să orienteaze în mod binefăcător şi armonios fiinţa umană în toate împrejurările. Fiind vorba de un simţ superior, cu rol integrator, bunul-simţ este exercitat în mod asemănător cu orice alt simţ fizic: văz, auz etc. Fiinţa umană cu bun-simţ percepe imediat şi spontan semnificaţia morală şi spirituală a diferitelor împrejurări concrete. Nu întâmplător în folclorul poporului nostru, cei lipsiţi de bun-simţ sunt apreciaţi ca fiind orbi sau surzi din punct de vedere moral. Bunul-simţ este reflexul unei fiinţe cu un anumit grad de evoluţie spirituală, care este totodată înzestrată cu unele calităţi spirituale, şi anume capacitatea empatică, aptitudinea de a fi inimos, trezirea justei percepţii a valorilor autentice şi o structurare fermă şi armonioasă a modului de a fi.
A avea bun-simţ înseamnă totodată a fi plin de compasiune, a avea sufletul trezit, a fi bun, iubitor, capabil de a-i a juta la nevoie pe cei care merită, a fi modest şi în special a fi într-o deplină stare de acord cu esenţa profundă, spirituală a propriei fiinţe. Cel care cu adevărat este plin de bun-simţ are o dinamizare amplă, intensă şi armonioasă a centrului secret de forţă anahata chakra, dinamizare care îl face să resimtă permanent o empatie superioară profundă şi spontană cu tot ceea ce îl înconjoară. O asemenea fiinţă umană înzestrată cu bun-simţ ştie şi simte că „ceea ce ţie nu ţi place, altuia nu trebuie niciodată să-i faci“. Tocmai de aceea, cel înzestrat cu bun-simţ nu-i face altuia ceea ce lui nu i-ar place niciodată să i se facă. O asemenea fiinţă umană este capabilă de o gândire benefică, ce se situează dincolo de orice fel de prejudecăţi dogmatice şi de limitări închistatoare egotice.
Bunul-simţ necesită o gândire benefică profundă, care este totodată spontan activată. Acest gen de gândire benefică se bazează pe empatie, pe care o şi fructifică din plin. Gândirea benefică pe care o implică existenţa bunului-simţ este caracterizată de complexitate şi spontaneitate totodată. Această combinaţie de atribute conferă acestui tip de gândire un fundament intenţional eminamente benefic. Fiind bazată pe o intenţionalitate benefică întotdeauna, gândirea care susţine bunul-simţ se manifestă rapid şi depăşeşte tiparele şi obişnuinţele comportamentale. Gândirea exercitată odată cu bunul-simţ este întotdeauna practică. Ea nu are nimic speculativ, ci este cea mai practică formă de gândire benefică. Tocmai de aceea, ea implică existenţa unei treziri a inteligenţei suficient de puternice. De aici derivă şi caracterul adaptativ al gândirii benefice care rezultă din existenţa stării exemplare de bun simţ. Amplificarea acestei forme de gândire şi de inteligenţă practică, împreună cu creşterea celorlalte atribute şi aspecte ale inteligenţei în general, conduce fiinţa umană către starea de înţelepciune. Ecuaţia „inteligenţă + bun simţ = înţelepciune“ este o condiţie culminantă a experienţei de transformare interioară şi evoluţie spirituală a fiinţei umane.
Starea exemplară de bun-simţ conferă fiinţei umane capacitatea de a vedea feluritele aspecte ale vieţii aşa cum sunt ele în realitate şi, totodată, permite fiinţei umane să realizeze în mod corect şi divin integrat, aşa cum trebuie, acţiunile binefăcătoare care este necesar să fie făcute. Starea exemplară de bun-simţ conferă totodată capacitatea superioară de a deosebi în mod just bine de rău şi de a discrimina ceea ce-i adevărat de ceea ce este fals. Starea de bun-simţ deschide fiinţei umane calea către descoperirea în propriul univers lăuntric a Adevărului Ultim Divin.   Starea spirituală de detaşare care apare în fiinţa noastră prin intermediul unei înţelegeri ample şi profunde
Starea spirituală de detaşare implică declanşarea unui proces tainic o înălţare interioară, urmată de fixarea şi menţinerea în sfera spirituală. O stare intensă şi profundă de detaşare este în strânsă legătură cu o activare corespunzătoare, pregnantă, a centrului suprem de forţă, sahashrara. Detaşarea este opusul ataşamentului sau, altfel spus, al înlănţuirii şi complacerii larvare în iluzie, în efemer. Starea de detaşare face posibilă o distanţare fulgerătoare în lumea spiritului şi ea implică renunţarea la convingerile iluzorii asupra realităţii şi abandonarea în marele ocean misterios al Spiritului Suprem al lui Dumnezeu Tatăl, deschizându-ne lăuntric pentru a putea trăi într-un mod spiritual, intens şi profund tot ceea ce se va manifesta după aceea. La scurt timp după ce începem să trăim în mod plenar şi profund starea de detaşare, realitatea pe care o cunoşteam ca fiind într-un anume fel până atunci începe să se transforme, ca prin farmec, sub ochii noştri, iar noi constatăm că putem renunţa atunci cu uşurinţă, într-un mod voluntar, la viziunea noastră limitatoare anterioară.
Prin intermediul stării de detaşare înţelegem realitatea într-un mod mult mai profund, spiritual, ajungem să o privim din perspectiva supramentalului, iar realitatea ni se revelează atunci ca oferindu-ne o uimitoare libertate spirituală. Acceptarea acelei noi şi misterioase lumi a spiritului reprezintă o stare creatoare, care este în strânsă legătură cu procesul de detaşare deja început. Conştientizăm, mai ales atunci, o sublimă ascensiune în lumea Spiritului, care este, analogic vorbind, întocmai ca o rupere a lanţurilor, ca o îndepărtare a limitărilor, ca o stare sublimă stare de dezamăgire creatoare, manifestată în raport cu iluzia generatoare de suferinţă şi care evidenţiază evadarea noastră spirituală din lumea amăgirilor şi a iluziei în dimensiunea libertăţii spirituale.
Mai ales atunci când învăţăm să facem primii paşi pe calea spirituală, starea de detaşare presupune în realitate un veritabil act de mare curaj. Starea de detaşare ne face să trăim, totodată, o stare de invulnerabilitate şi să recunoaştem starea sublimă de Omniprezenţă divină. Starea spirituală de detaşare ne revelează o orientare spirituală ascendentă, asemănătoare cu o înălţare fulgerătoare, urmată de zborul extatic al spiritului spre înălţimi. Detaşarea ne permite să renunţăm fulgerător la tot ceea ce ne împiedica să-L îmbrăţişăm extatic pe Dumnezeu în transcendenţa Sa absolută.
Starea spirituală de detaşare face să apară foarte repede desprinderea spiritual-triumfătoare de ideile limitatoare care ne înlănţuiau, de toate atitudinile, de toate stratagemele egoului, de toate proiectele constrângătoare ale mentalului inferior. Când starea spirituală de detaşare devine suficient de intensă şi de profundă, putem simţi îmbrăţişarea misterioasă şi plină de iubire a lui Dumnezeu Tatăl. În acele clipe unice, în care totul încremeneşte şi iubirea infinită a lui Dumnezeu Tatăl ne îmbrăţişează plenar, trebuie să ne dăruim Lui, întocmai ca un trapezist care se aruncă în gol sau ca un paraşutist care sare de la o mare înălţime cu paraşuta în spaţiul vast aflat sub el.
În practica yoga, detaşarea este desemnată prin termenul vairagya, care defineşte o stare spirituală elevată ce este caracterizată prin calm profund, linişte lăuntrică, absenţa patimilor şi apariţia unei stări de imparţialitate. Atunci când graţie transformării sale spirituale, yoghinul atinge o astfel de stare profundă şi constantă ce este cunoscută în tradiţia yoghină sub numele de vairagya, el se detaşează şi renunţă în mod spontan la preocupările lumeşti inferioare şi în fiinţa sa se instalează o stare copleşitoare de detaşare faţă de pasiunile înlănţuitoare (raga).
În faimosul tratat „Yoga Sutra“ al lui Patanjali, capitolul 1, sutra 15, starea de detaşare (vairagya) este definită astfel: „Vairagya este trezirea în fiinţa practicantului yoga a unei stări de stăpânire lăuntrică paranormală care îl face să nu mai resimtă starea de sete pentru tot ceea ce este văzut în lumea fizică şi nici pentru ceea ce se revelează în fiinţa sa cu privire la aspectele cereşti (ce se referă la Universul Astral)”.
În yoga, detaşarea este considerată de către Patanjali ca fiind unul dintre cele două elemente esenţiale ale practicii spirituale încununate de succes, celălalt fiind constanţa, perseverenţa (abhyasa). Dar alături de valoarea sa inestimabilă în practica spirituală, detaşarea este un ingredient fundamental al unei vieţi cu adevărat fericite. Aceia care nu sunt încă mai tot timpul fericiţi cu siguranţă nu au reuşit încă să atingă o veritabilă stare de detaşare.
Starea de detaşare poate fi trezită, amplificată şi aprofundată în fiinţa noastră prin anumite modalităţi tradiţionale yoghine, printre care amintim: diferitele procedee spirituale care dinamizează sahasrara, ridicarea energiei kundalini în sahasrara, practica adecvată a sistemului tradiţional Karma Yoga, consacrarea fructelor acţiunilor către Dumnezeu Tatăl, tehnica spirituală secretă a Paratrăznetului, dinamizarea structurii supramentale (vijnanamayakosha), practica amorului cu continenţă însoţit întotdeauna de consacrarea către Dumnezeu şi de sublimarea adecvată a energiilor la nivelul lui sahasrara, meditaţiile de revelarea a Sinelui, meditaţia de revelare a Adevărului Ultim Divin.
Înţelegerea amplă şi profundă care rezultă în urma realizării acestor modalităţi yoghine ne permite ca, într-un mod tainic, să fim şi să rămânem permanent într-o stare superioară de pace profundă, de împlinire, de fericire şi de echilibru, ce va face să se manifeste în fiinţa noastră o stare de detaşare suverană, indiferent de natura evenimentelor cu care ne confruntăm. Deşi în viaţa noastră durerea poate să apară de multe ori, suferinţa care o însoţeşte de regulă este în realitate opţională. Cel care este cu adevărat detaşat nu va suferi şi nu va fi tulburat atunci când se confruntă cu situaţii dureroare, care în realitate nu sunt niciodată întâmplătoare. Altfel spus, orice s-ar petrece, atunci când în urma unei înţelegeri ample şi profunde trezim în fiinţa noastră starea de detaşare, noi ne vom putea menţine conştiinţa trează, deasupra naturii evenimentelor, fiind perfect detaşaţi şi acceptând în totalitate şi în mod înţelept tot ceea ce ne vine de la Dumnezeu. Trezind şi menţinând în fiinţa noastră starea spirituală de detaşare prin intermediul unie înţelegeri ample şi profunde noi triumfăm de fapt în acest fel asupra tuturor dificultăţilor cu ajutorul spiritual pe care Dumnezeu ni-l oferă prin însăşi starea spirituală de detaşare pe care o manifestăm.

 

  (va urma)
  yogaesotericaugust 2011