Prin graţie dumnezeiască, Suprema Beatitudine poate fi trăită instantaneu de oricine

 

Oameni care au trăit spontan stări de extaz dumnezeiesc • Translaţii în strălucitorul tărâm al Conştiinţei Supreme • Porţi deschise spre o altă viaţă în care credem mereu şi mereu în Minuni

Relatările directe ale unor persoane care au trăit experienţa Supremei Beatitudini pun în evidenţă faptul că această trăire se poate produce în două feluri: fie în mod spontan, fie prin inducere.

Experienţa Supremei Beatitudini de tip spontan este aceea care pur şi simplu apare, fără ca cel care o trăieşte să se fi pregătit pentru ea prin practici spirituale deosebite. Poate să survină în orice moment, indiferent de vârsta, profesia sau credinţa celui în cauză.

Experienţa indusă a Supremei Beatitudini apare ca rezultat al efortului, al practicării unor metode cu caracter ezoteric şi este rodul oricărui tip de cale spirituală autentică, susţinută prin nu contează ce mijloace specifice acesteia. Cu alte cuvinte, experienţa indusă este o recompensă, iar cea spontană un „dar” făcut fiinţei umane.

Experienţa de tip spontan nu presupune aderarea fiinţei respective la vreun sistem spiritual anume, nici existenţa unor trepte succesive de realizare a ei şi nu poate fi nici prezentată drept metodă de atingere a iluminării. Ar putea părea nedrept pentru aceia care şi-au consacrat întreaga viaţă urmărind să ajungă pe treapta cea mai de sus a evoluţiei spirituale ca altcineva, care fără a fi depus niciun efort, cel puţin în această încarnare (viaţa actuală), pentru eliminarea tendinţelor joase sau de purificare, să fie translatat în strălucitorul tărâm al Conştiinţei Supreme şi să fie binecuvântat ca sfânt.

Nedrept pare, însă, numai pentru raţiunea umană obişnuită. Graţia lui Dumnezeu este total liberă şi spontană, iar acela care ajunge să o primească poate doar să se deschidă în faţa ei, plin de recunoştinţă.

Prezentăm în continuare câteva relatări ale experienţelor spontane de extaz trăite de oameni obişnuiţi din lumea de astăzi. Ele vin să ne dezvăluie realitatea nebănuit de frumoasă în care trăim şi pe care, datorită opacităţii noastre spirituale, nu o vedem. Această graţie dumnezeiască ne este dată pentru a crede mereu şi mereu în MINUNI. Aceste relatări pot fi, pentru cel însufleţit de dorul de Adevăr, porţi deschise spre o altă viaţă: aceea dăruită prin eforturi şi iubire MINUNII SUPREME care ne împlineşte prin graţie şi miracol neîncetat.

„Nu mă simţeam în stare să comunic cuiva cele petrecute”

Într-o zi de toamnă, Wendy Rose-Neill lucra în grădina ei din Buckinghamshire. Cu toate că este de profesie psihiatru şi redactor la o publicaţie medicală, manifestând deplin capacitatea de a comunica, Wendy a putut relata cu foarte mare dificultate cele trăite.

„Grădinăritul a fost întotdeauna o activitate odihnitoare, iar eu în aceea zi eram într-o dispoziţie contemplativă. Îmi amintesc că treptat am devenit cât se poate de conştientă de tot ceea ce mă înconjura: cântecul păsărilor, foşnetul frunzelor, adierea vântului care îmi mângâia pielea, mireasma ierbii şi a florilor. Am simţit o nevoie bruscă de a mă aşeza în iarbă, cu faţa în jos şi în timp ce mă aşezam, mă simţeam străbătută de un fluid energetic, ca şi cum aş fi devenit parte din pământul de sub mine. Senzaţia de separare faţă de tot ceea ce mă înconjura începuse să se estompeze. În chip straniu, eram împletită cu pământul, într-o unitate totală, ca şi cum aş fi fost alcătuită din el şi el din mine. Am devenit conştientă de firele de iarbă care îmi atingeau faţa sau îmi răsăreau printre degete; mă simţeam copleşită de o forţă ce parcă pătrundea în cea mai intimă parte a fiinţei mele.

Era ca şi cum aş fi venit la viaţă în acea clipă, ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn adânc şi îndelungat şi mă aflam acum în lumea adevărată. Îmi amintesc că am simţit cum un văl îmi era ridicat de pe ochi şi cum mă puteam focaliza asupra a tot ceea ce mă înconjura, cu toate că încă eram aşezată cu capul în iarbă. Mi-am dat seama că eram învăluită de o tainică energie a iubirii şi că totul, însufleţit sau neînsufleţit, este ţinut laolaltă, cu o forţă atotputernică, de un fel de conştiinţă greu de descris în cuvinte.

Deşi nu cred că totul a putut dura mai mult de câteva minute, mie mi s-a părut nesfârşit, ca şi cum aş fi rămas suspendată într-o eternă stare de înţelegere. Când am revenit la starea obişnuită am rămas nemişcată şi liniştită în iarbă, urmărind să aprofundez cele trăite şi încă uluită că totul fusese aievea. Îmi amintesc că în acele clipe extraordinare am fost pătrunsă de un sentiment profund de bucurie şi pace interioară. Nu mă simţeam câtuşi de puţin în stare să comunic cuiva cele petrecute şi nici nu m-am străduit să fac aşa ceva. Câteva luni mai târziu, însă, am trăit ceva asemănător, în împrejurări diferite.

Era primăvara, din nou într-o zi însorită şi călduroasă, conduceam maşina pe un drum liniştit de ţară, nu prea departe de casă. Drumul cobora într-o pantă lină pe o distanţă cam de o jumătate de milă, cât să pot vedea în zare clădirea unui conac ivindu-se printre vârfurile copacilor. Din nou m-am simţit cuprinsă brusc de un fascicul de forţă uluitoare ce mă înconjura, îmi amintesc cum străfulgerarea puternică a luminii copacilor şi a câmpului se desfăşura în timp ce conduceam. Totul s-a terminat când am ajuns la intersecţia de la capătul drumului de ţară, unde era nevoie să o iau la dreapta. Ultima jumătate de milă, sau cam aşa ceva, am parcurs-o în condiţii normale, doar că aveam acelaşi sentiment de pace interioară ca data trecută.

Cele două experienţe trăite de mine mi-au apărut drept revelaţii uimitoare, iar eu mă simţeam atunci pusă în acord cu o vibraţie misterioasă, de care până atunci nu fusesem conştientă. Citisem relatările altora despre experienţe asemănătoare, dar nu am împărtăşit nimănui ceea ce trăisem eu. De-a lungul anilor, experienţa trăită a revenit sub diferite forme, mobilizându-mi întreaga fiinţă într-un chip extraordinar. Câteodată ea durează mai multe ore sau chiar zile în şir, timp în care constat că potenţialul meu energetic este foarte mare. Mă simt totodată în contact apropiat cu ceilalţi şi cu tot ce mă înconjoară, iar gândurile mele sunt cât se poate de focalizate. În general, experienţele trăite au avut rolul de a-mi îmbogăţi viaţa, dându-i sens şi continuitate, ceea ce m-a ajutat să trec peste o perioadă de criză, în cane mi se părea că totul se prăbuşeşte în jurul meu. Ele m-au îmbogăţit cu un profund sentiment de uimire şi mister şi mi-au deschis o nouă viziune despre pământ şi universul în care trăim, umplându-mă de un tot mai adânc respect faţă de toate formele de viaţă.”

„Pluteam pe spate într-un fluviu de pace pe sub poduri de linişte”

Cunoscutul scriitor Arthur Koestler relatează în cartea sa Scriitura invizibilă experienţele avute ca prizonier într-o celulă, în timpul războiului civil din Spania. Elementul declanşator al experienţei sale iluminatorii l-a constituit ceea ce autorul considera ca fiind o reconfirmare a teoriei lui Euclid, potrivit căreia numărul numerelor prime este infinit. Koestler crede că a ajuns la acest adevăr scrijelind anumite semne pe zidul celulei, cu ajutorul unei bucăţi de sârmă.

Iată cum descrie el starea sa de extaz dumnezeiesc:
„Semnificaţia acestei intuiţii m-a luat pe sus, asemenea unui val. Verbalizarea intuiţiei fusese de natură să nască valuri, aceasta resorbindu-se însă îndată, lăsând în locul ei doar o esenţă fără cuvinte, un iz de eternitate, o vibraţie uşoară a săgeţii în albastrul cerului. Probabil că am rămas acolo vreme de câteva minute, cuprins de transă, fiind conştient dincolo de cuvinte că «totul este perfect – perfect», până când am început să simt cum o uşoară dezordine mentală mă deranjează – evenimente lipsite de importanţă perturbau liniştea desăvârşită a momentului.

Mi-a venit atunci în minte sursa acelei uşoare indispoziţii: mă aflam, fără îndoială, în închisoare şi aş fi putut fi executat. Drept răspuns, am fost cuprins de un sentiment care s-ar fi tradus în cuvinte: «Şi ce dacă? Doar atât ? Nu există ceva mai important care să te îngrijoreze?». Răspunsul a venit atât de spontan şi amuzant, încât mica indispoziţie ce se infiltrase în mintea mea nu conta mai mult decât pierderea unui nasture de la guler. Apoi am simţit cum plutesc pe spate într-un fluviu de pace, pe sub poduri de linişte. Apele izvorau de nicăieri şi se revărsau nu se ştie unde. În cele din urmă, râul şi cu mine nu mai eram. Eu-l limitat încetase să mai existe.

Când spun că «Eu-l încetase să mai existe» mă refer la o experienţă concretă, dar atât de incomunicabilă pe cale verbală ca şi trăirile generate de un concert de pian, trăiri care sunt totuşi reale. De fapt, aceste stări sunt mai reale decât tot ceea ce trăisem înainte – aveam pentru prima oară sentimentul că vălul căzuse şi că puteam fi în contact cu «realitatea cea adevărată», cu ordinea ascunsă a a ceea ce există, cu radiografia ţesăturii întregii lumi, de obicei ascunsă sub straturi de evenimente lipsite de importanţă.”

„Aceste experienţe”, adaugă Koestler, „mi-au oferit din plin certitudinea că există într-adevăr o ordine superioară a realităţii, aceasta singură dând un sens întregii noastre existenţe.”

Articol preluat din Revista Yoga Magazin nr. 7.

Citiţi şi:

SAMADHI – Starea supraconştientă de extaz dumnezeiesc

Despre trezirea spirituală – interviu cu Eckhart Tolle (1)

Un interviu cu marele yoghin Gopi Krishna despre starea de iluminare spirituală (I)



 

yogaesoteric
17 decembrie 2019