Principiile de guvernare ale omului de stat Ion Antonescu (7 septembrie 1940) (I)

La o zi după ce regele Carol II a abdicat (6 septembrie 1940, dimineața), sau, după cum era scris în Manifestul dat publicității tot în acea zi, „trecând astăzi fiului meu, pe care știu cât de mult îl iubiți, grelele sarcini ale domniei”, Ion Antonescu întrunește guvernul într-o ședință neobișnuită, în care expune sintetic, ferm și limpede cum înțelege el să guverneze Țara, ce principii va așeza la baza guvernării sale. Avem de a face cu o pledoarie neobișnuită pentru muncă, cinste, legalitate, corectitudine, dăruire și abnegație făcută de un șef de guvern către colaboratorii săi. Toate acestea puse în slujba marilor interese ale statului și poporului român. Nu cred să mai existe în istorie o asemenea profesiune de credință, făcută de un om ce tocmai fusese rugat să primească șefia guvernului, așa cum a făcut-o generalul Ion Antonescu, în dimineața zilei de 7 septembrie 1940.

Să urmărim cu atenție ce anume a spus membrilor guvernului, guvern format încă din miniștrii cabinetului I. Gigurtu, generalul Ion Antonescu, subliniind de la început că la toată întrunirea, în afara sa, altcineva nu a mai vorbit. Cuvântul lui Ion Antonescu a fost axat pe câteva teme majore, sau pe care el le considera de primă importanță: grija față de țărani; raporturile cu Palatul; deplinele puteri; instituțiile statului; decongestionarea statului; chestiunea evreiască; funcționarii; salariile; justiția;alte ministere; prerogativele regale.

Faptul că aduce în fața guvernului, chiar de la prima sa prezență ca prim-ministru, soarta țăranilor arată profunda lui preocupare pentru viața țăranilor, sau „săracii” pământului românesc, cum le-a spus el deseori. Pentru Ion Antonescu țăranii sunt temelia trainică a Țării. Pe ei s-a sprijinit Istoria poporului român. Ei, țăranii, au făcut cât au putut Istoria neamului, ei au muncit pământul, tot ei au murit pentru ca țara să trăiască, să fie liberă și unită. Deci, generalul Ion Antonescu, începând ședința de guvern cu problema țăranilor, dovedește că avea o nemărginită dragoste pentru ei și soarta lor grea.

Începe, așadar, a spune înalților demnitari că departamentele pe care le conduc nu sunt abstracte. Ele au legături intrinseci cu Țara. De acolo, de la țară și țărani, vine prosperitatea voastră, bogăția voastră, zise el. Ei, țăranii, țin pe umerii lor statul în viață, iar ei „mor de foame”, afirmă el sec. Miniștrii este necesar să manifeste grijă față de soarta țărănimii. Să le îmbunătățească viața, să ia măsuri urgente în acest sens. Până va fi gata programul de guvernare, cele ce spune el este necesar să se transforme în „instrucțiuni”. Deocamdată, dă guvernului „directive”. Dorește să fie informat exact cu privire la starea reală de lucruri. Să nu i se ascundă nimic. Ascunderea adevărului privind situația nu o va tolera. Vinovații vor fi pedepsiți. Ideile sale cuprinse în „directive” au caracter general, și vrea să fie duse la îndeplinire cu „cinste”, inteligență și inițiativă. El nu poate ști totul, nu poate oferi soluții la toate chestiunile. Voi și cei de sub voi cunoașteți realitatea și cum se cuvine să fie soluționată o problemă sau alta. Dacă se așteaptă de la el, de la șeful guvernului, soluții pentru orice chestiune, problemele nu se rezolvă, iar cele cu adevărat „esențiale rămân în suferință”. Dă, în acest sens, exemplul Ministerului Sănătății care „nu a putut niciodată să facă o operă reală, deși multe sunt racilele pe care este nevoie să le repare, racile care au distrus aproape Națiunea (sifilis, malarie, alcoolism, lipsă de hrană)”.

Consideră alcoolismul o boală larg răspândită, un grav pericol pentru existența Națiunii. „Țăranul, tot ce câștigă, risipește pe băutură”, zise el. Invită guvernul să i se alăture pentru a lua măsuri în vederea „îngrădirii” „posibilităților de desfrâu ale Națiunii”: „Mă gândesc la ceea ce fac englezii, care nu lasă deschise cârciumile în orele de lucru, ci le lasă deschise fie între orele 11-13, fie între orele 12-14, sau între 7-9 seara, restul timpului cârciumile fiind închise”. Crede că sistemul englez s-ar putea introduce și în România. Faptul, adică limitarea alcoolismului, ar putea duce la crearea unei clase țărănești bogate, clasă de mijloc, și de unde Țara își va extrage elitele, care vor fi „stâlpii de rezistență”ai societății. Are convingerea că degradarea conștiinței naționale („cloroformizarea”, a spus el) s-a petrecut în primul rând prin stricarea moravurilor. Orașul nu a pregătit cum a fost necesar caractere pe măsura evenimentelor. Statul român s-a prăbușit deoarece n-a avut o clasă burgheză capabilă, aceasta fiind viciată de toate bolile comunității.

„Timp de 10 ani, Țara Românească a avut o conducere nefastă”, spuse Ion Antonescu, făcând trimitere la deceniul guvernării discreționare a cuplului Carol II – Elena Lupescu. Această conducere nefastă n-a întâlnit opoziția societății decât rar.Majoritatea structurilor sociale prospere a tăcut cu indiferență la desfrâu, fărădelegi și crime. Nu aveau conștiință civică, nici curajul moral de a se opune abuzurilor. Mare parte din ele au fost complice la fărădelegi și beneficiile aduse de acestea. Iar cei care îi contestau pe „tâlhari”, tinerii studioși, au fost prigoniți și împușcați fără milă.

Recomandă demnitarilor să aibă ochii îndreptați „în jos”, spre baza Națiunii. De acolo vine forța, energiile statului. Iar statul va fi întărit și consolidat dacă grija guvernului față de țărani este reală, constantă, nu declarativă, conchide Ion Antonescu.

Se știe că infamul rege-dezertor și călău, Carol II, pe toată domnia sa, a avut grijă să creeze fel de fel de uniforme, sumedenie de uniforme pentru armată, funcții noi, garda regală, consilieri de stat și ai Coroanei. Faptul acesta, credea Carol II, era suficient ca țara și scutul ei, armata, să fie prospere și apărată.

Chiar din prima zi de guvernare, Ion Antonescu dă dispoziții tuturor celor care purtau uniformele regimului carlist, ca obligatorii, din porunca regelui-hoț Carol II, să le dezbrace, să le arunce, căci nu erau decât „postavele inutile”. Zice că prima lui ceartă cu regele Carol II a fost pe chestia uniformelor, în 1930. Ofițerul are o singură uniformă: uniforma de război. Dacă ofițerilor nu le e rușine să moară în această uniformă pe câmpul de luptă, de ce le-ar fi rușine să o poarte „în casa burgheziei, ale cărei facultăți și calități le cunoaștem cu toții”. Ofițerul are noblețea lui pe care o dau munca de cazarmă, „șapca și casca”.

Încheie această diatribă de o mie de ori justificată de degradarea și rușinea aduse peste armată de „inovațiile” regelui-dezertor, Carol II, prezentând membrilor guvernului cum vede el, Ion Antonescu, raporturile palatului regal cu guvernul și cu el însuși. Cunoaște încă de când și-a început cariera în Armată, de când era tânăr și implicat în „momentele grele” din țară, că în jurul tronului exista o clică, care împărțea beneficii, onoruri celor care n-o meritau deloc. El, „căpitanul”, „maiorul”, „generalul” Antonescu, în timpul războiului, după atâta muncă și luptă, în loc să fie răsplătit pe măsură, „era îndepărtat, ignorat, umilit, se urmărea să fie micșorat ca nu cumva să ridice capul”. De vină era „clica” din jurul tronului. Sub regele Ferdinand, adaugă Ion Antonescu, când dădeam un ordin sau „o dispozițiune”, clica din jurul regelui „trimitea vorbă să se facă altfel”. Atunci existau două state majore. Unul care purta toată răspunderea, „dar nu avea nicio putere, altul care nu are nicio răspundere, dar are toată puterea”. Sub guvernarea lui Carol II, oamenii au fost opriți, împiedicați „să lucreze”, au fost „conduși rău”, iar aceasta „a dus la dezastru”.

Desigur, Ion Antonescu făcea trimitere la oamenii din Armată, și nu la altcineva. În timpul lui Carol II, continuă el, „un ministru nu putea să facă nici cât un portar și, câteodată, nu se pricepea la nimic, cum este cazul lui Urdăreanu, un incapabil, un sforar”. Acești oameni de nimic, dar tari căci îl slugăreau pe rege, acești „sforari” vă „aruncau greșelile în seama dv. domnilor”. Iată cum ticăloșia, hoția, mocirla „se pusese în capul dvs.”. Ceea ce facem noi cei care conducem țara e văzut și judecat de toată țara. Țăranul vede bine ce se face sau nu se face de cei aflați în fruntea țării. El ne judecă, iar judecata lui este una a bunului „simț atavic românesc”.

S-a încheiat cu această epocă rușinoasă. Regele nu mai are dreptul să se amestece „în nicio problemă a statului”, iar dacă vreun ministru sau funcționar al Statului va nesocoti acest ordin, va fi îndepărtat și pedepsit. E nevoie de un Statut al Casei Regale. Zice că îl va realiza el și va impune să fie respectat de toți. A luat măsuri deja ca atribuțiile, „drepturile” pe care le vor avea „aghiotanții regali” să fie precise. Nu vor sta la palatul regal cu anii, ca să aibă timp să „facă clică acolo”. Vor rămâne 3 luni și apoi vor fi înlocuiți, astfel că regele va cunoaște cât mai mulți ofițeri din „Armata lui”. Regele de acum nu are vârsta, afirmă el în cunoștință de cauză, de a înțelege și „cunoaște problemele Statului”. Invită miniștrii ca nimeni dintre ei să „nu spună problemele de stat” regelui. Cel care o va face, încălcând interdicția, indiferent de rang sau poziție, va fi destituit. Adaugă după aceste cuvinte „și motivat în fața Națiunii”.

Reamintește membrilor guvernului că regele Carol II, de ale cărui „păcate multe” știe toată lumea, „s-a amestecat până și în finanțele Țării”, a comis mari fraude „la Banca Națională cu faimoasele fonduri secrete”. Existența unui fond secret uneori se poate justifica, spuse el. În timpul „războiului eu l-am justificat”. Dar pe timp de pace, în Armată, fondurile secrete nu pot fi justificate, în contrast cu generalul Samsonovici, care le justifica.

Când a fost numit la conducerea Statului Major General, fiind precedat de „fostul general Lăzărescu”, a găsit într-un sertar „un tablou secret unde se arătau sumele pe care generalul Glatz, Moruzov ș.a. urmau să le ia fiecare din fondurile secrete”. Respectivul act („tablou”, probabil tabel) se găsește în posesia sa, și nu peste mult timp îl va publica în presă „ca să se vadă în ce hal ajunsese Statul acesta”. Această hoție, imoralitate a ajuns „generalizată” pe vremea regelui Carol II. Și crede că încă mai este întâlnită în toate structurile statului. Dă exemplu de funcționari de stat care primeau „leafă” pe lună 900.000 lei „din diferite comisiuni”. Întreabă membrii guvernului de față, nu retoric, desigur, să-i spună dacă poate fi „o crimă mai mare într-un stat”. Cât de ticălos și imoral, cât de stricat poate fi un funcționar „ca el să încaseze în fiecare lună 900.000 de lei de la diferite consilii?”. Avea în vederea participarea unor funcționari de stat în Consiliile de administrație ale unor societăți economico-financiare, desigur. Repetă că nu poate exista „crimă mai mare” și că va introduce pentru „aceasta pedeapsa cu moartea și voi executa”.

Spune, imediat, indicând fără ezitare vinovații de capitularea statului român și prăbușirea granițelor României Unite în vara anului 1940: „Așa cum ei nu au avut grijă de granițele noastre, nu pot să am milă cu astfel de nemernici”.

Palatul regal, regele țării, spuse Ion Antonescu, nu este decât un „simbol”. Un simbol al statului, al Națiunii, al Țării. Regele nu va mai avea voie niciodată „să se amestece în conducerea Statului”. Face din nou trimitere la fostul rege, Carol II, căruia, în 1933, i-a spus: „Ești pe traiectorie, Majestate, și s-ar putea să te lovească glonțul, vei face greșeli politice și Națiunea te va alunga”. Prin „traiectorie” Ion Antonescu avea în vedere implicarea lui Carol II în afaceri oneroase, cât și în actul de guvernare directă a țării. Remarcăm eufemismul abstract, elegant folosit de proaspătul prim-ministru al României la adresa fărădelegilor lui Carol II și a Camarilei din jurul său.

Nu doar în acel an, continuă el, „dar totdeauna” a rostit „adevăruri grozave” regelui Carol II. S-a ridicat împotriva lozincii, sloganului inventat și folosit de anturajul regelui, „Rege și Națiunea”, zicându-i că întâi este necesar „să fie spusă Națiunea”, apoi regele. După care rostește niște vorbe grele, pline de substanță și adevăr: „Din ea trăim, prin ea venim și respirăm, pentru ea se cuvine să murim”. Avea în vedere, desigur, Națiunea. Rostind aceste vorbe relevatoare pentru convingerile sale, Ion Antonescu închide tema regelui și a atribuțiilor sale, dând deslușiri membrilor guvernului cum este necesar să fie înțeleasă formula „deplinele puteri” cu care a fost investit el, Ion Antonescu, cu câteva zile în urmă de către regele Carol II.

Limpezește de la început sensul, înțelesul termenului „deplinele puteri”. Nu le-a primit, sau „nu le-am luat”, după expresia exactă, din lăcomie de putere. Nu foamea de putere și instinctul bestial de a le folosi, „de a porunci unui popor”, l-au făcut să accepte „deplinele puteri”. El nu era și nu este obsedat de puterea în sine ca putere și de „a da directive în Stat”. Nu are de gând să folosească respectivele puteri într-un mod abuziv. Nu dorește și nu va fi un despot oriental, de care istoria e plină de exemple. A trecut prin mai multe momente de îndoială și ezitare „dacă e bine să dau sau nu lovitura de stat, să taia dânc cu bisturiul ițele acestea cu care era țesut Statul”.

Când vorbea despre „lovitura de stat”, pe care, chipurile, ar fi dat-o, Ion Antonescu avea în vedere faptul că, în noaptea de 5 spre 6 septembrie 1940, l-a forțat printr-un ultimatum justificat de mii de ori pe regele Carol II să abdice de pe tron. În fond, abdicarea lui Carol II, alungarea de pe tron a acestuia, a constituit un act istoric prin care statul român a fost salvat de la disoluție, de la prăbușire totală. Oferă detaliul din acele zile și nopți ce a premers abdicarea regelui Carol, și când el, Ion Antonescu, negocia cu acesta, că a „simțit” că „voi fi păcălit”.

Declară că în noapte de 5 spre 6 septembrie 1940 „am fost pe o muchie de cuțit să fiu omorât la ora 3-4 dimineața, când chestiunea era aproape eșuată”. Cunoscând, însă, bine ce fel de „elemente” îl sprijineau pe Carol II, „am dat această lovitură, trimițându-i scrisoarea prin care i-am cerut să abdice – dându-i timp până la ziuă”.

Ajuns aici nu cred că aș greși dacă aș prezenta cititorului scrisoarea lui Ion Antonescu, adresată lui Carol II, spre dimineața zilei de 6 septembrie 1940, scrisoare trimisă prin omul său de mare încredere, col. Mircea Elefterescu. Precizez că, atunci când Ion Antonescu făcea trimitere la acele ore de dinaintea abdicării lui Carol II, orele 3-4 spre dimineața de 6 septembrie 1940, zicând că a fost foarte aproape să fie omorât, iar alungarea regelui-dezertor să eșueze, el se referea la faptul că doi dintre generalii-slugi, mediocri și infatuați, din jurul acestuia, Paul Teodorescu și Gh. Mihail, au promis că sunt gata să-l împuște pe viitorul mareșal. Paul Teodorescu îi spunea regelui că Țara toată e cu el și că numai Ion Antonescu îl vrea plecat de pe tron. Acești doi generali, pentru a-și păstra privilegiile de care s-au bucurat și se bucurau sub guvernarea despotică a lui Carol II, nu ezitau să provoace un război civil doar ca să-i scape tronul odiosului rege-dezertor.

Citiți a doua parte a articolului

Fragment din capitolul IV al lucrării prof. dr. Gică Manole, Ion Antonescu. Omul de Stat

Citiți și:
„Nici tancurile, nici tunurile, nici presa cea mai abilitată nu se pot lupta cu legendele” (I)
Către români!

 

yogaesoteric
10 ianuarie 2022