Principiile de guvernare ale omului de stat Ion Antonescu (7 septembrie 1940) (II)

Citiți prima parte a articolului

Scrisoarea lui Ion Antonescu, trimisă în primele ore ale zilei de 6 septembrie 1940 către regele Carol II, era un avertisment, un ultim avertisment adresat acestuia prin care îi punea în vedere să abdice. În caz contrar, „răspunderi grave” vor reveni regelui. În spatele cererii sale, scria Ion Antonescu, e „Armata și Țara”. De asemenea, generalul Ion Antonescu îl informa pe Carol II că toate eforturile sale de a forma un guvern din „oameni cu adevărat patrioți și pricepuți” au eșuat. „Toți cer abdicarea Majestății Tale”, suna ultimatumul elegant și deferent adresat regelui-dezertor.

Odată cu amănuntele acestea, privitoare la noaptea de 5 spre 6 septembrie 1940, revenim la cuvântul lui Ion Antonescu din ziua de 7 septembrie 1940, adresate guvernului, dar nu unui guvern format de el, ci același pe care îl prezidase omul de afaceri Ion Gigurtu (iulie 1940 – 4 septembrie 1940) și pe care îl preluase fără nicio modificare. Din lipsă de timp, desigur.

„Deplinele puteri” pe care el, Ion Antonescu, le primise de la regele Carol II, nu sunt doar ale lui, nu doar el le va folosi. Spuse demnitarilor că această putere se împarte, de la el „până jos”, la toate eșaloanele de putere din stat, pe „cale ierarhică”. Afirmă că prim-ministrul indică celor din subordine „principiile directoare de conducere”. El dispune, ordonă, iar subordonații pe cale ierarhică execută. Îndeamnă subordonații să-și asume răspunderea unei acțiuni „de la cel mic la cel mare”, căci sunteți nu slugi oarbe, ci în „serviciu real”. Declară că, deși are „depline puteri”, nu le va folosi abuziv, discreționar. El nu se crede infailibil, atotștiutor. Nu este și nu va fi un dictator odios care conduce după bunul plac, al său, sau al altcuiva. Le pune în vedere înalților demnitari că el, Ion Antonescu, și ei, cu toții, sunt „servitorii credincioși ai Națiunii”.

Nu dorește să apară în fața mulțimii. Nu dorește cu niciun chip laude și popularitate, adulația mulțimii. Nu dorește un cult al său și nici semnele fizice ale egoismului de sine. Refuză, și îi îndeamnă pe demnitari să facă la fel, să fie fotografiați mereu „cu șefi sau subșefi”. El a venit în fruntea guvernului pentru „muncă”, invitând membrii încă fostului guvern Ion Gigurtu să se pună „serios pe muncă”. Să nu se ocupe cu poze și alte „paiațerii inutile”. Demnitarii, de la prim-ministru la ultimul funcționar, au obligația „să se poarte bine cu Națiunea, nu ca până acum, să bruscheze lumea, și aceasta pentru că deținea o parte din autoritate, închipuindu-și că îi este permis orice”.

Națiunea vă asigură confortul, bogăția, privilegiile puterii, zice el. Să vă purtați în consecință cu oamenii, îndeosebi „cu cei mici”, cu omenie și dragoste. Până azi, demnitarii s-au purtat cu slugărnicie cu cei de sus și cu „brutalitate cu cei mici”. Se vedea limpede când un conducător, dacă avea în stânga sa „un țăran se purta rău cu el și cum, imediat apoi observa în dreapta lui un individ de sus, se pleca până la pământ”. Roagă pe miniștri în asemenea mod să înțeleagă „deplinele puteri”.

„Puterea pleacă dinspre mine spre voi, după cum sunteți structurați pe diferite niveluri. Puterea mea v-o dau vouă ca să o folosiți pentru îndreptarea relei guvernări din vremea regelui Carol II. Toată puterea pe care o dețin și pe care am primit-o de la cel în drept să mi-o confere eu o voi folosi doar în apărarea și impunerea marilor interese ale statului român. La fel și voi, miniștrii, unde sunteți să depuneți muncă multă în folosul Națiunii, nu al vostru.

Noi vom guverna nu pentru noi și clicile noastre politice, ci în folosul statului și Națiunii. Dacă statul a fost adus pe marginea prăpastiei de către regimul lui Carol II, faptul se explică că ei au guvernat pentru ei și interesele lor, pentru familiile și clicile lor. Nu au guvernat pentru popor și Națiune, ci au furat cu legile în mână, făcând din România o țară la dispoziția banditismului politic.

Așadar, guvernul, funcționarii, șeful guvernului însuși, toți, de la cel mai mărunt slujbaș la rege, suntem în serviciul Națiunii.”

Spusele acestea din urmă, ca și încă altele câteva zeci și sute, probează înalta concepție privind rosturile omului de stat în viziunea lui Ion Antonescu. Lesne se poate deduce că pentru el Statul și Națiunea se întrepătrundeau, formau un tot armonios. Statul nu-și justifică existența doar prin el și pentru el însuși, ci ființează la parametrii înalți în măsura în care apără, impune și îndeplinește dezideratele mari ale Națiunii. O asemenea viziune nu-i fascistă, nici dictatorială, ca să nu mai spunem rasistă, ci în acord cu necesitățile unui popor: muncă, Lege, bunăstare, răspundere, abnegație, loialitate, jertfă, cinste, omenie, răsplată pe măsura faptelor.

În concepția lui Ion Antonescu, instituțiile de bază ale statului român au fost și erau Școala, Biserica, Familia, Armata, Administrația. Toate aceste componente de bază, puterea lor de rezistență dau forță unui stat. Guvernanții ce au în primire statul este necesar să întărească și să dezvolte aceste componente de bază. Dintre instituțiile pe care le-a enumerat așază în primul plan familia. Familia are de gând s-o sprijine cu toate mijloacele pentru „a o readuce în căminuri, căci astăzi familia a ieșit din căminuri”. Soțul s-a îndepărtat de cămin. La fel și femeia, „a ieșit din cămin, se duce la cinematograf, face intrigi și chiar spionaj”.

Pe femeile spion, zice Antonescu, față de care a avut o răbdare „de martir”, le va scoate fără reținere „în fața Națiunii”. Cunoaște niște femei „din înalta societate care veneau să mă spioneze”. Nu dă numele acestora, dar dă de înțeles celor de față că respectivele femei erau trimise de Rege. Le-a primit, a vorbit cu ele, a spus „exact ceea ce gândesc, căci eu voiam să se știe că generalul Antonescu nu cedează” [90]. Dă amănuntul că atunci când era „la Bistrița (Gorj) mi s-a pus să fac o declarație că renunț la politică și am spus că nu cedez și că eu voi învinge”.

Precizez că din 10 iulie 1940 până pe 2 septembrie 1940, Ion Antonescu a avut domiciliu forțat la mănăstirea din nordul Olteniei, Bistrița. Desigur, cel care l-a trimis a fost regele Carol II. Din cele de mai sus înțelegem că Ion Antonescu era nemulțumit că femeia se emancipase, „ieșise din căminuri”, spuse el, iar bărbatul de asemenea, contribuind la destructurarea, slăbirea familiei tradiționale.

În toți cei 4 ani de guvernare, Ion Antonescu a dispus luarea de măsuri de sprijinire a familiilor cu mulți copii, a văduvelor, orfanilor și invalizilor de război. Femeia-mamă, pentru Ion Antonescu, s-a aflat la temelia Națiunii, iar rostul ei social-istoric și cultural în timpul care va veni va continua să rămână crucial. De aici critica sa îndreptată contra femeilor „libere” ce-și abandonau rosturile.

Citiți partea a treia a articolului

Fragment din capitolul IV al lucrării prof. dr. Gică Manole, Ion Antonescu. Omul de Stat

Citiți și:
Ultima scrisoare a Mareșalului Ion Antonescu către soția sa Maria
Prof. univ. dr. Ion Coja: O vorbă proastă, ce este prea des repetată: «Românii au trădat ușor!» Oare este aşa?

yogaesoteric
13 ianuarie 2022