Principiile de guvernare ale omului de stat Ion Antonescu (7 septembrie 1940) (V)

664 0

În domeniul Justiției, el a dispus să se pună „un văl pentru responsabilitățile politice, morale, istorice”. Nu dorește să facă „răzbunare”, ci judecată dreaptă, după legi. Va repune justiția în locul ei în cadrul Statului. Dacă România s-a prăbușit, faptul a fost posibil și pentru că cetățenii au pierdut cu totul încrederea „în rolul pe care era necesar să-l aibă Justiția”. Oamenii și-au pus și își pun speranța de Dreptate în Justiție. Dacă nici justiția nu le face oamenilor dreptate, statul slăbește căci nu se mai bucură de încrederea cetățenilor săi.

Dă exemplu de justiție nedreaptă procesul lui de bigamie, prin care dușmanii lui au vrut să-l compromită, lui, tocmai lui, zice el, care nu a primit în viața lui „o observație pentru integritatea lui sufletească”. După care, declară miniștrilor că a „plecat de la 10 ani de acasă, fără cămașă pe mine și neprimind niciun consiliu de administrație și neluând de la nimeni niciun ban, trăind cum am putut, dar totdeauna în modul cel mai corect și nu am pierit trăind astfel”. Când învăța la Școala de Război, uneori nu avea bani și se culca „fără să mânc, dar nu mi-a trecut prin gând să vând casa părintească”.

Îndeamnă înalții demnitari să învețe cu toții să trăiască doar prin „mijloacele noastre și să nu ne lăsăm prinși de dorința bogăției, a câștigului, nici prin cărți sau așa-zisa societate”. Prin „cărți”, desigur, Ion Antonescu avea în vedere nu cititul cărților, sau scrierea lor, ci jocul de cărți. Intenționează să reformeze justiția într-un timp scurt, să o pună pe „baze sănătoase”, ca judecătorii să împartă cu adevărat Dreptatea poporului.

Iarăși revine la odiosul regim al fărădelegii patronat de Carol II și Elena Lupescu, informând înalții demnitari că au fost „judecători și chiar prim-miniștri care să spună solemn că regele Carol al II-lea era regele Soare al României”. Încă nu a putut să uite această laudă deșănțată. După cum nu a putut să uite și nu va putea vreodată, când un „dl procuror general Viforeanu, întorcându-se de la locul crimei ce se făcuse, a spus: «S-a făcut dreptate»”. Imediat după acest exemplu, continuă că el nu a făcut „omor decât pentru a apăra statul”.

Exemplul cu respectivul procuror care a declarat cele ce am notat mai sus, iarăși speculez, avea în vedere crimele în masă înfăptuite de regimul carlist în noiembrie 1938 și, mai cu seamă, în luna septembrie 1939, când au fost uciși bestial sute de cetățeni români, nevinovați, din ordinul sceleratului asasin Carol II. Iar afirmația prin care Ion Antonescu declară că a ucis doar în scopul apărării statului, avea în vedere, și nu cred că mă înșel, implicarea sa ca tânăr ofițer în reprimarea revoltelor țărănești din 1907, când a acționat la ordinele superiorilor săi în zona Galați.

De asemenea, cu toate că regele Carol II i-o tot cerea, ca și cei din jurul său, cu 2 zile în urmă a refuzat să tragă „în lumea de pe stradă, ce manifesta”. E ușor să tragi în oameni, să ucizi, dar dacă o faci să-ți asumi „și responsabilitatea gestului”. „Dar nu unul să ordone crima și alții să-și ia răspunderea”, zise Ion Antonescu avându-l în vedere din nou pe Carol II. În trecut, spuse el membrilor guvernului, se trăgea foarte ușor, repede în cei care manifestau. El, Ion Antonescu, deși primise ordine și putea să o facă, n-a vrut să tragă în popor, căci a dorit ca „nici Tronul, nici strada să nu fie pătate cu sânge”. Foloseam forța, trăgeam, „dacă nu puteam altfel” să scap țara de „pacostea în care căzuse”. „Pacostea”, desigur, nu putea fi decât regele-călău Carol II. Solicită membrilor guvernului în drept să-l informeze, să-i pună la dispoziție numele judecătorilor „ce au judecat strâmb, care au judecat la ordin, care au fost chemați de dl. Urdăreanu”. Acești magistrați dorește să fie înlăturați din locurile lor căci nu merită să le mai ocupe, cu toate că el personal nu are „nimic cu acei oameni”. Regretă, totuși, că nu-i poate păstra în sistem pe respectivii domni magistrați. Dacă o face, o face ca să înțeleagă toată lumea că „injustiția se pedepsește”.

Îndepărtând asemenea oameni care au comis abuzuri, nedreptăți, crime, el crede că ajută Statul român „să mai respire”. Repetă cazul procurorului general Viforeanu, zicând cât a fost de „consternat”, când l-a auzit pe individ spunând după ce a venit „de la locul crimei”: „Domnilor, vin de la locul crimei și am constatat că s-a făcut dreptate”. Continuă Ion Antonescu: „Cum s-a făcut dreptate, când ei (cei uciși – n.a.) nu apăruseră în fața niciunui Tribunal?”. Infamia acestui procuror l-a impresionat pe Ion Antonescu, căci, nu-i așa, el, procurorul, cel care întruchipa și reprezenta „în gradul cel mai înalt Justiția” a justificat abuzurile, crimele în masă, doar pentru a-i face pe plac odiosului Carol II. Înțeleagă oricine, măcar din acest exemplu dat de Ion Antonescu – iar exemplele de acest fel au fost cu miile sub regimul carlist (1930-1940) – cât de dramatică și fără șansă de a li se face dreptate a fost soarta acelora care l-au înfruntat pe odiosul degenerat, condamnându-i hoțiile, abuzurile, nedreptățile, trădarea țării, dacă procurorul general al României Unite (la 1939) aproba, justifica întrutotul Măcelurile autorităților.

După care recomandă tuturor „departamentelor” (ministerelor) să pedepsească cu asprime pe toți cei care au comis nedreptăți fie ei din poliție, finanțe sau „chiar ministerul de externe”. Despre ultimul minister afirmă noul prim-ministru, diplomații, ambasadorii, toți funcționarii nu au fost peste hotare „să facă averi și să trimită telegrame – când cu puțin timp înainte, se dau după toți pomii ca să nu se întâlnească cu acest Antonescu”. Au fost diplomați care au furat „argintăria și covoare” de la ambasade, declară el. „Este o rușine” că asemenea indivizi reprezintă statul peste hotare. Conchide cum că funcționarii statului care „au complicat aparatul de Stat și l-au anchilozat vor fi scoși de acolo de unde sunt inutili, dar nu-i vom arunca pe drumuri”. Vor fi create noi „posibilități” pentru ei, zise el, probând încă o dată sentimentele de omenie și înțelegere reale de care era animat.

La Ministerul Muncii, Ion Antonescu afirmă că hoția, „corupția a fost fără pereche”. Acolo, toți funcționarii de la ministru în jos „au speculat banul muncitorului” fără milă. Drept urmare, și el va verifica „fără milă” activitatea „acestor satrapi din trecut”. Roagă pe „dl Ghițescu” să purifice ministerul de acele elemente hoațe. Dacă nu o va face, el, Ion Antonescu, are o memorie imensă, iar dacă venind în inspecție va constata că nu s-a făcut nimic, va acționa el. Roagă demnitarii să schimbe natura relațiilor dintre „cele două caste”, adică poporul, oamenii și funcționarii. „Publicul”, al cărui ban ține casta funcționarilor, era „maltratat” de toți aceștia din urmă. Deci, cei care trăiau pe banii oamenilor îi asupreau, batjocoreau, umileau. Ion Antonescu afirmă că ar fi fost firesc să se petreacă invers. Publicul să „maltrateze” funcționarii dacă nu era servit. El are dreptul să mă mustre, dacă nu-i satisfac necesitățile firești, conchise el.

Impozitele vor fi obiectul unor „preocupări serioase”; vor fi create instituții producătoare care „indirect să îmbogățească visteria”. Țăranului este necesar să-i dăm vite și plug, „să-l învățăm să se hrănească, să-l punem în condiții de viață optime”. Așa va fi eficient în munca sa. Problema vitală a statului este să adune cu impozite „mult mai mici, sume mult mai mari”. Dispune interzicerea automobilelor de către funcționari, în afara miniștrilor și subsecretarilor de stat. Automobilele grele, scumpe se vor vinde, pentru a cumpăra „în loc automobile standard”. Automobilele vor fi date pentru deplasarea funcționarilor în interes de serviciu, nu pentru plăcerile și distracția familiei lor. Dă exemplul generalului Samsonovici, care „folosea pentru sine trei automobile Packard de-ale Ministerului de Război: unul pentru el, unul pentru soție și altul pentru copiii d-sale, și aceasta numai că se ducea câteva ore la Statul Major să fumeze; făcea numai referate – și aceasta timp de 7 ani. I-am zis: «De ce nu pleci de aici?». Mi-a răspuns: «Dacă plec eu, vine altul la fel»”. Consideră că acel răspuns nu-l acoperă de răspundere pe generalul Samsonovici, „în fața istoriei” pentru că nu a făcut absolut nimic pentru înzestrarea, organizarea, modernizarea armatei. „În șapte ani, nu a făcut nimic, eu dacă aș fi stat 3 ani numai, aș fi făcut o altă armată”.

În atâția ani nu s-a făcut nimic serios pentru armată, și asta pentru că „fiecare se gândea numai la sine”. Nu găsește explicație, deși înțelege bine cum unii indivizi au făcut „avere de sute de milioane”, dacă ar fi fost „oameni cinstiți”. Nu înțelege cum au făcut avere unii „afară dacă nu cumva ai o invenție diabolică care-ți aduce bani cu nemiluita”. Și poliția și Siguranța Statului au fost dezorganizate din cauza hoției, corupției, intervențiilor de tot felul. Un stat cu Siguranța și Poliția slabe este „la discreția tuturor furturilor”. Crede că „la discreția tuturor furturilor” a fost și regele Carol II, care el însuși i-a dat lui ordin „să faci această schimbare”. Afirmă acestea, dând amănuntul că orice se petrecea la palatul regal, orice hotăra regele Carol II, servitorii, oamenii săi îl informau imediat.

Știind ce fel de oameni avea regele în jurul său, înțelegând „cât de slab era”, a avut îndrăzneala să-l înlăture de pe tron. A înțeles riscurile pe care le înfrunta, dar el știa că face ceea ce face doar pentru a salva țara. Dacă în acele zile s-ar fi petrecut să moară, fiind ucis din ordinul regelui-dezertor, declară că „eram foarte fericit”.

Spre sfârșitul cuvântului său, unic prin mod de abordare și conținut în analele istoriei noastre, Ion Antonescu abordează, din nou, problema regelui în statul român.

Așa cum a mai spus-o la aceeași întâlnire cu membrii guvernului, care membri nu erau aleși de el, ci ai guvernului precedent (Ion Gigurtu), în viziunea lui Ion Antonescu regele țării este și va continua să rămână un simbol al Națiunii și poporului român. El nu are, nu va avea niciodată dreptul să se amestece în actul de guvernare, în treburile statului român „chiar dacă va fi o capacitate”. Dacă instituția monarhică va mai rămâne, și aici el face trimitere la „furtuna care a răsturnat toate tronurile din Europa”, regele nu va ieși din „cadrul pe care l-am hotărât”. Nu putem reveni la mentalitatea veche, din antichitate și evul mediu, după care regele era și este „o ființă providențială pe pământ, că este reprezentantul lui Dumnezeu, de care este inspirat”.

Dă două exemple prin care ilustrează o asemenea concepție, mentalitate – „împăratul care declara aceasta ce a făcut din Germania, în 1914” (îl avea în vedere pe Wilhelm II (1888-1918)), și „regele nostru” Carol II care a dus România la catastrofa din 1940. Repetă că regele „nu iscălește” decât decretul de numire al prim-ministrului. Prim-ministrul, în viitor, va avea totdeauna „depline puteri”. Aceste puteri depline, reamintește Ion Antonescu membrilor guvernului, nu înseamnă putere absolută, ci putere responsabilă în cel mai înalt grad față de marile interese ale statului și Națiunii. Putere deplină care va fi exercitată de către toți cei aflați în structurile de stat. În conducerea statului se produc greșeli, dar greșelile nu este cazul să fie ocolite, ci pedepsite. Mai lesne îi este Națiunii să demită un prim ministru „și să aleagă un altul, decât să dea jos un rege”. Iarăși îl dă exemplu pe Carol II, căruia când a revenit în 1930, i-a propus mai întâi să intre în regență „ca astfel să-și spele păcatele trecutului”, iar când „Mihai va ajunge major, Mihai putea să abdice în favoarea părintelui”.

Crede că dacă Carol II proceda astfel „nu ar fi adus atâtea nenorociri Țării, cum este acuzat astăzi”. Înscăunându-se rege, Carol II a pus armata, funcționarii statului să-i jure credință, Jurământ care „i-a făcut pe toți sperjuri”, căci cu toți juraseră înainte credință altui rege. Așa s-a așezat statul român „pe baze imorale”, iar când Armata calcă un jurământ legal „nu putem spera să ajungem la o soartă mai bună decât aceea pe care o trăim azi”, conchide Ion Antonescu, făcând încă o dată trimitere la catastrofa națională din vara și toamna acelui an.

Declară că toate cele spuse de el înaintea guvernului, dacă nu respectă „anumite forme”, se explică prin faptul că nu a avut „nimic cugetat și pregătit”. Acceptă de la domnii miniștri observații, dar susține că nu va tolera cu niciun chip „recalcitranții”. Cine va fi recalcitrant îl va considera „trădător și trădătorii merg la zid”. Aceleași cuvinte, repetă el, i le-a spus lui Carol II, cum că „tâlharii să fie puși la zid – aspect care-l supărase peste măsură”. Desigur că regele Carol II era teribil de înfuriat de zisele lui Ion Antonescu, căci el însuși era în capul tâlharilor, Marele Tâlhar al Țării. Dă, apoi, o definiție personală, sui-generis, noțiunii de tâlhar, declarând că prin tâlhar el înțelege „cel ce nu-și face slujba și nu se supune în chip desăvârșit”. Încheie cuvântul său zicând că „munca este necesar să fie răsplătită”, cu toate că, în opinia sa, „răsplata cea mai bună este conștiința că ți-ai făcut datoria”. Cine sabotează statul nemulțumit că „nu mai ia sute de mii de lei”, cum lua sub Carol II, acela va fi destituit imediat. Conchide că ar fi foarte fericit dacă domnii miniștri ar veni la el „într-o săptămână… cu maldăre de destituiri, căci eu îmi iau răspunderea în fața istoriei să deparazitez statul”.

Termină istoricul său cuvânt invitând membrii guvernului să meargă la depunerea jurământului „conform Decretului-Lege nr. 3067 din 6 septembrie 1940”.

Așadar, cuvântul lui Ion Antonescu către guvernul României, din 7 septembrie 1940, a fost unul atipic, nemaiîntâlnit în viața politică românească. Ion Antonescu a făcut o pledoarie integrală pentru muncă, cinste, responsabilitate, toleranță, pentru nevoia de dreptate socială, pentru competență și dăruire a celor care se aflau în slujba statului român. Toate acestea, rar întâlnite sau deloc întâlnite în actul guvernamental, de conducere în deceniul fărădelegii. Am în vedere, desigur, nefasta, catastrofala guvernare despotică a lui Carol II – Elena Lupescu. Aducerea la putere a lui Ion Antonescu a salvat statul român de la prăbușire totală, de la disoluție. Redresarea acestuia, în condițiile unei catastrofe naționale, ce se afla încă în desfășurare, a însemnat impunerea strictă a legii și cinstei în administrație.

Grupările politice principale ale Țării au refuzat să-l ajute pe general în situația critică de atunci, refuzând să participe la guvernare. „Tehnicienii” de mâna a III-a, pe care P.N.L. și P.N.Ț. i-au pus la dispoziția prim-ministrului Ion Antonescu, l-au determinat să aducă la guvernare Mișcarea Legionară. Astfel că pe 14 septembrie 1940, se formează guvernul Ion Antonescu – Horia Sima, în care generalul a păstrat cele mai importante portofolii, cele de forță, pentru sine și generali de încredere din Armată, între care numim pe Constantin Pantazi, Gh. Dobre, Gh. Jienescu ș.a. Horia Sima, din 14 septembrie 1940, devenise vicepremier. Guvernarea aceasta bicefală (septembrie 1940 – ianuarie 1941) nu va rezista provocărilor realității istorice, iar Mișcarea Legionară condusă de Horia Sima va dovedi că este total străină de marile deziderate pe care le impusese Corneliu Zelea Codreanu.

Fragment din capitolul IV al lucrării prof. dr. Gică Manole, Ion Antonescu. Omul de Stat

Citiți și:
Raport nazist din 1940 pentru colonizarea României. Un proiect care iată a revenit în actualitate sub patronajul Uniunii Europene
«Sunt fericit să cobor și să mă așez, cu un minut mai devreme, alături de martirii și luptătorii noștri de peste veacuri» (3)

yogaesoteric
23 ianuarie 2022