Prof. Ilie Bădescu: „Cârtițe fără vedere”

În mod firesc, pe Dumnezeu îl mărturisim ca lumină nesfârșită și chip al iubirii nemărginite, dumnezeiești, căci numai acest fel de iubire primește piroanele, scuiparea, moartea cea de trei zile pentru a ne scoate pe noi oamenii din robia morții eterne.

Despre această vedere a omniprezenței mântuitoare a luminii și iubirii dumnezeiești mărturisește poezia creștină a lui Nichifor Crainic, ca în aceste minunate versuri: „trecură veacuri și cu ele / că treci din nou mi s-a părut / și-ți caut urma luminoasă / în lutul moale s-o sărut”.

Această privire, capabilă să vadă „urma luminoasă” a lui Iisus ce tocmai trecuse prin holde, e privire noosică, privire sfântă și tocmai aceasta se poate estompa, ba se pierde pe măsură ce netrăirea iubirii lui Iisus ne face orbi de Dumnezeu.

O spune Nichifor Crainic însuși: „nedestula mea credință / cârtiță fără vedere / Te tot dibuie-n tăcere”.

Această formă de orbire a lovit omenirea cea fără de credință. Ce metaforă înfricoșătoare a acestei orbiri: „cârtiță fără vedere”!

E suficient să comparăm cele două ipostaze ale lutului ca să înțelegem diferența ontologică. Urma luminoasă a lui Iisus modelează lutul moale în chip de icoană izvodită fără mână omenească.

„Nedestula credință” ne face orbi, „cârtiță fără vedere”, dibuind lutul rece, care rămâne inert, simbol al orbirii și deci al întunericului care doarme în „pământul netocmit și gol”. („La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era netocmit și gol”, Facerea, 1:1-2).

Așa este omul care l-a pierdut pe Iisus Dumnezeul iubirii și al luminii neînserate: „cârtiță fără vedere”.

Cum să credem în cei ce se precipită la cârma popoarelor dacă l-au pierdut pe Dumnezeu? Aceștia sunt orbii veacului și primejdia de moarte a planetei. Orbirea de Dumnezeu este răul mileniului și maladia care a lovit elitele planetare. Dacă acestea nu-și vor recăpăta vederea de Dumnezeu, omenirea își va pierde și bruma de șansă care-i rămâne prin sfinții cei fără de nume de care-i vorbește Dumnezeu prorocului Său, Ilie, îndrumându-l să nu se teamă fiindcă a pus în mijlocul poporului 7 mii de sfinți ai Săi și aceștia vor veghea să nu alunece poporul în rătăcirea cea de pe urmă.

„Și cuvântul Domnului i-a vorbit astfel: «Ce faci tu aici, Ilie?» El a răspuns: «am rămas numai eu singur, și ei caută să-mi ia viața!»” (3 Regi, 19: 14,15). În fața acelui fel de cumplită descurajare care-l vizitează, iată, și pe profetul lui Dumnezeu, există o pavăză. Aceea este necesar să fie căutată în popor, în comuniunea cu sfinții poporului, în poporul cel unit cu Dumnezeu prin sfinții Săi cei neștiuți: „Dar voi lăsa în Israel șapte mii de bărbați, și anume pe toți cei ce nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal și a căror gură nu l-a sărutat.” (3 Regi 19, 18).

În poporul credincios, unit cu Dumnezeu prin sfinții Săi și prin taina Întrupării, să căutăm, așadar, cheia și farul luminător în veacul de întuneric al orbirii de Dumnezeu.

Poporul credincios, unit cu sfinții lui Dumnezeu, este atestatul pleromei și nicio elită nu i se poate substitui.

Șansa elitelor vine de la acest fel de popor confirmând încă o dată veracitatea îndemnului lui Simion Bărnuțiu: „țineți cu poporul ca să nu rătăciți!”

„Cârtițe fără vedere” sunt toți cei ce s-au rupt de popor ponegrindu-l în fel și chip, închipuindu-se în duh demonic, că sunt limbă la cumpăna veacului.

Vai de capul lor de smintiți! „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Matei, 18, 7).

Oare nu smintiți sunt cei ce seamănă vrajbă în popor, cheamă jandarmeriile să-i ridice pe cei ce nu consimt duhului dezbinării și al ponegririi, îndrăznind să fie una cu poporul disprețuit, socotit de „oarba elită” pleavă și spulberare.

Câtă vreme poporul stă în unire cu sfinții săi cei atestați după numele lor, din veac în veac, chiar de Dumnezeu, prin cei chemați să-i adeverească, profeți ori patriarhi, în lume încă este lumină și ochi care vede.

Precum mărturisește peste veac celălalt poet creștin al poporului român, Ioan Alexandru: „pretutindeni exiști tu pământule / dar eu te știu dintr-un anume loc / și timp anume / ars de roți și frământat de lumini”.

Mare bucurie s-a vestit poporului român prin patriarhul său: sfinții cei din veac au transformat veacul în centenar de lumină.

Așa se vede secolul XX la români: timp sfințitor prin sfinții care au transformat celula din temniță în chilie de mânăstire.

Acesta este marele triumf spiritual: martirii din cruntele închisori sunt biruitori în sfinții luminători ai neamului din biserică.

Pleroma bisericii triumfătoare!

Dumnezeu să-l ocrotească pe Patriarhul binevestitor!

Autor: prof. Ilie Bădescu

Citiți și:
Un deceniu de minciuni, aroganțe și matrapazlâcuri
Planul puciștilor

 

yogaesoteric
27 februarie 2025