Protest avocați: Eliminarea obligativității e-factura, abrogare interdicție plăți în numerar, CASS av, abrogare OUG 109/2023 (Hub financiar), abrogare 116/2023 (S.I.I.S.N.), respectarea supremației Constituției

322 0

Către:

Parlamentul României, Senatul României, Camera Deputaților,
Consiliul Superior al Magistraturii,
Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanţe de judecată din România, Ministerul Public,
Curtea Constituțională a României, Guvernul României,
Avocatul Poporului,
Serviciul Român de Informații, Președintele României,
Statul Major al Apărării

Noi, avocați membri ai Baroului București, aflați în protest conform Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Baroului București din 23-28 ianuarie 2024, în calitatea noastră de cetățeni ai României și avocați care potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat avem dreptul și, totodată, obligația de a promova și apăra drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului, susținuți de avocaţi din celelalte Barouri din România și de cetăţenii României, formulăm următoarele

REVENDICĂRI

Adresate autorităților publice din România pentru respectarea democrației constituționale în România și a caracterului de stat democratic, stat de drept, independent și național al României, în care separația puterilor în stat, respectarea Constituției și a supremației sale, ordinea de drept, drepturile și libertățile fundamentale este necesar să fie garantate și respectate:

I. Solicităm Camerei Deputaților:

1. Referitor la Proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.115/2023 privind unele măsuri fiscal bugetare în domeniul cheltuielilor publice, pentru consolidare fiscală, combaterea evaziunii fiscale, pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru prorogarea unor termene (înregistrat la Senat sub nr. L725/2023 și la Camera Deputaților sub nr. PL-x nr. 33/2024), adoptarea de amendamente și votarea proiectului de lege cu aceste amendamente care să vizeze:

a) Eliminarea obligativității e-factura

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 296/2023, la Titlul VII – TVA din Codul fiscal, art. 319 alin. (1) Cod Fiscal care reglementează facturarea prevedea: „În înțelesul prezentului titlu sunt considerate facturi documentele sau mesajele pe suport hârtie ori în format electronic, dacă acestea îndeplinesc condițiile stabilite în prezentul articol.” Această prevedere este identică cu prevederile art. 218 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Prin Legea nr. 296/2023, la art. 319 Cod Fiscal s-a introdus alin. (11) care conține o excepție de la prevederile alin. (1), în sensul că sunt considerate facturi numai facturile care îndeplinesc condițiile prevăzute de OUG nr. 120/2021 privind factura electronică RO e-Factura. Drept urmare, în mod tacit facturile pe suport de hârtie s-au abrogat.

Sistemul instituirii facturării electronice obligatorii pentru toate tranzacțiile efectuate între persoanele impozabile stabilite pe teritoriul României (RO E-factura) nu reprezintă un sistem impus de UE, fiind o măsură derogatorie solicitată de România și aprobată de Consiliul Uniunii Europene, prin Decizia de punere în aplicare (UE) 2023/1553 a Consiliului din 25 iulie 2023 de autorizare a României să introducă o măsură specială de derogare de la articolele 218 și 232 din Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Potrivit preambulului acestei Decizii:

‒ Obligativitatea E-factura este numai pentru români, aspect care rezultă din parag. „(8) Măsura specială nu ar trebui să aducă atingere dreptului clienților de a primi facturi pe suport de hârtie în cazul tranzacțiilor în interiorul Uniunii” ‒ astfel, Guvernul i-a creat mediului economic din România o situație mai grea decât a celor din celelalte țări UE;

‒ România nu este obligată să aplice această derogare obținută la cerere, putând renunța la ea oricând, printr-o simplă notificare a Comisiei Europene (conform parag. 1 și 2 din preambul: inițial a solicitat derogare de la articolele 178, 218 și 232 din Directiva 2006/112/CE pe perioada 1 iulie 2022 și 31 decembrie 2025, ulterior informând Comisia că nu mai este necesară derogarea de la art. 178 și autorizația să fie acordată pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2024 și 31 decembrie 2026, în locul perioadei solicitate inițial);

‒ România a solicitat derogarea susținând numai că facturarea electronică obligatorie pentru tranzacțiile dintre persoane impozabile stabilite în România ar fi benefică în privința combaterii fraudei și a evaziunii fiscale în domeniul taxei pe valoarea adăugată.

Factura electronică (e-factura) a fost reglementată prin OUG nr. 120/2021, fiind introdusă în legislația României ca o opțiune facultativă, însă prin Legea nr. 296/2023 aceasta a devenit obligatorie.

Legea nr. 296/2023 a fost adoptată prin asumarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului, fără să fie pusă în dezbatere publică și înainte de expirarea perioadei de 10 zile în care a fost pusă în consultare publică.

Nu s-a efectuat niciun studiu de impact real asupra mediului de afaceri din România ca urmare a introducerii obligativității RO e-factura.

Or, începând cu 01 ianuarie 2024, data intrării în vigoare a obligativității RO e-factura, am constatat care sunt efectele nefaste ale introducerii acestei obligativități:

‒ suportarea de către toți contribuabilii României de costuri suplimentare pentru întocmirea, transmiterea facturilor electronice prin sistemul informatic al ANAF, precum și prelucrarea facturii electronice exclusiv în format electronic, costuri generate atât de achiziționarea și implementarea unor programe informatice (în softurile de contabilitate), precum şi de angajarea de persoane care dețin competențe în domeniul digital, toți contribuabilii care emit facturi fiind obligați să țină contabilitatea numai prin intermediul unor softuri care pot prelucra electronic facturile electronice;

‒ afectarea mediului de afaceri și desfășurării normale a activității economice, ca urmare a disfuncționalităților sistemului electronic al ANAF, atât din punct de vedere al funcționării efective, cât și al erorilor apărute în sistem, ceea ce generează, pe de o parte, un impediment pentru achizițiile de bunuri (mai ales în cazul achizițiilor pentru care plata se face la livrare, în condițiile în care numai e-factura este considerată deductibilă din punct de vedere al TVA-ului, iar potrivit art. 4 alin 7 din OUG nr. 120/2021 „Data comunicării facturii electronice către destinatar se consideră data la care factura electronică este disponibilă acestuia pentru descărcare din sistemul național privind factura electronică RO e-Factura”, ceea ce înseamnă că dacă efectuezi plata înainte de a îți fi comunicată factura prin intermediul sistemului RO e-factura, iar ulterior nu ți se mai comunică factura respectivă, achiziția nu este deductibilă din punct de vedere fiscal, fiind sancționat astfel contribuabilul care are un comportament fiscal corect), iar pe de altă parte, sancțiuni pentru contribuabili care pot fi rezultatul unor disfuncționalități și necorelări ale sistemelor informatice ale ANAF, ceea ce va genera inclusiv plata de cheltuieli pentru contestarea unor procese verbale de contravenție sau decizii de impunere care au la bază aceste disfuncționalități/necorelări ale sistemelor electronice ale ANAF;

‒ crearea unei baze de date la nivelul Ministerului Finanțelor, gestionată și găzduită de către alte entități publice din România (a se vedea OUG nr. 116/2023 care reglementează sistemul informatic de interes strategic național și OUG nr. 109/2023 care reglementează Hub-ul financiar, bazele de date reprezentate de toate facturile electronice transmise prin sistemul RO e-factura fiind parte componente din acestea), bază de date care conține facturile electronice (emise într-un format electronic structurat de tip XML) și, implicit, toate datele și informațiile care se regăsesc în conținutul fiecărei facturi emisă pe teritoriul României (emitent, destinatar, denumire bun, cantitate, preț, termen de plată, etc) care va fi „interconectată cu celelalte sisteme deţinute de statele membre ale UE” (conform comunicatului de presă al Ministerului Finanțelor: https://mfinante.gov.ro/despre-minister/-/asset_publisher/uwgr/content/facturarea-electronic-c4-83-obligatorie-de-la-1-ianuarie-2024-pentru-toate-tranzac-c8-9biile-c3-aentre-firme) afectează atât secretul profesional al avocatului (de care avocatul este ținut, pe perioadă nedeterminată, de secretul profesional și de obligația de confidențialitate, potrivit art. 113 din Statutul profesiei de avocat), cât și secretul comercial pentru restul comercianților (privind prețurile practicate, adaosurile comerciale practicate, termenele de plată și de încasare etc.). Aceasta deoarece: pe de o parte, sistemul fiind interconectat la sisteme deținute de alte state membre UE, accesul la informațiile confidențiale din baza de date RO e-factura va putea fi făcut de orice funcționar public și orice operator al sistemului informatic nu doar din România, ci și din oricare alt stat membru, încălcându-se astfel secretul comercial şi chiar siguranţa naţională, prin vulgarizării tuturor datelor care vizează mediul de afaceri din România. Pe de altă parte, o eventuală breşă de securitate va permite oricărui hacker sau puteri străine să obțină toate informațiile privind mediul de afaceri și economia națională a României.

Sub pretextul eliminării evaziunii fiscale, au fost impuse constrângeri și obligații de întocmire și depunere a numeroase declarații fiscale care s-au dovedit a fi ineficiente în combaterea evaziunii fiscale.

Legislația care se adoptă în privința îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor de a contribui financiar la crearea bugetului de stat este necesar să fie o legislație suplă, clară, ușor de aplicat, astfel încât să își atingă obiectivul constituțional.

Cu toate acestea, în mod constant legislația adoptată în scopul mai bunei colectări de TVA și combaterii evaziunii fiscale a introdus noi și noi obligații pentru cetățeni, noi și noi declarații fiscale, impactul fiind contrar obiectivului declarat prin legile care s-au adoptat și conduce la restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale.

S-a ajuns în situația „sufocării” contribuabilului cu nenumărate situații și declarații pe care este necesar să le întocmească în domeniul TVA-ului, ceea ce generează și o creștere a costurilor suportate de contribuabil pentru respectarea legislației aferente, dar fenomenul evaziunii fiscale nu a fost combătut și nici nu s-a ajuns la o mai bună colectare a TVA-ului.

În schimb, prin legislația adoptată în scopul declarat de a se combate evaziunea fiscală se restrâng din ce în ce mai mult drepturile și libertățile constituționale ale cetățenilor şi contribuabililor.

S-a ajuns în situația paradoxală ca, pentru respectarea îndatoririlor de a contribui la crearea bugetului de stat din care statul să poată să suporte cheltuielile pentru garantarea drepturilor și libertăților fundamentale, cetățenii să își piardă din ce în ce mai mult din drepturile și libertățile fundamentale.

S-a ajuns în situația ca cetățenii să fie obligați să plătească pentru a le fi restrânse drepturile și libertățile, nu pentru a le fi garantate drepturile și libertățile conform prevederilor constituționale.

Or, această situație este necesar să înceteze.

Măsurile adoptate și implementate până în prezent, pe parcursul a zeci de ani, prin care au fost restrânse drepturile cetățenilor sub pretextul unei mai bune colectări a TVA-ului și combaterii evaziunii fiscale au dovedit că nu aceasta este soluția.

Este necesar să fie regândit și modificat mecanismul fiscal privind TVA-ul și să fie simplificată legislația fiscală și mecanismul fiscal de încasare a TVA de către bugetul de stat.

b) Abrogarea art. 1-14 din Legea nr. 70/2015 (abrogarea normelor care interzic, ca regulă, efectuarea cu numerar a operațiunilor de încasări și plăți pe teritoriul României și permit, numai ca excepție, efectuarea de operațiuni cu numerar sub anumite plafoane)

Art. 1 din Legea nr. 70/2015 prevede, ca regulă, interzicerea operațiunilor de încasări și plăți cu numerar pe teritoriul României. Articolele 2-14, prevăd numai excepții de la regulă, permițându-se efectuarea de operațiuni în numerar sub anumite plafoane.

Introducerea interdicției de a efectua operațiuni de încasări și plăți în numerar, cu scopul declarat de eliminare a evaziunii fiscale, este o măsură introdusă în legislația românească încă din anul 1996, odată cu adoptarea OG nr. 15/1996. Efectuarea de operațiuni de încasări și plăți în numerar, într-un anumit plafon, a fost o excepție de la regulă încă din anul 1996.

Cu toate că aceste măsuri s-au regăsit în legislația românească și au fost aplicabile în România circa 27 ani, evaziunea fiscală nu a fost stopată, ceea ce demonstrează că măsura este ineficientă pentru atingerea obiectivului declarat: combaterea evaziunii fiscale.

Mai mult, în condițiile în care legislația pe spălarea banilor s-a înăsprit și s-au introdus nenumărate norme în acest sens, existând norme coercitive în legislație pentru sancționarea persoanelor care fac evaziune fiscală, nu se mai justifică menținerea în legislație a unor măsuri pretins a fi pentru combaterea evaziunii fiscale, în condițiile în care acestea nu și-au dovedit ineficiența.

Pe scurt, istoricul măsurilor privind interzicerea plăților în numerar fost următorul:

a) Prin O.G. 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare s-a introdus interdicția de a efectua operațiuni de încasări și plăți între persoanele juridice prin instrumente de plată cu numerar, cu unele excepții prevăzute la art. 5 al acestei Ordonanțe de Guvern (persoanele juridice puteau efectua plăti în numerar în următoarele cazuri: plata salariilor și a altor drepturi de personal; alte operațiuni de plati ale persoanelor juridice cu persoane fizice; plăți către persoane juridice, în limita unui plafon zilnic maxim de 5.000.000 lei etc.).

Totodată, s-au introdus și sancțiuni pentru nerespectarea acestor reguli.

Ulterior, prin modificări succesive, plafonul operațiunilor de încasări și plăți cu numerar s-a modificat la 20.000.000 lei, 30.000.000 lei și 100.000.000 lei.

Interdicția de a se efectua operațiuni de încasări și plăți cu numerar (cu unele excepții) între persoanele juridice a avut drept consecință obligarea persoanelor juridice de a deschide conturi bancare și a efectua majoritatea operațiunilor prin intermediul băncilor.

Deschiderea conturilor bancare și efectuarea majorității operațiunilor de încasare de către persoanele juridice prin intermediul acestor conturi bancare a implicat strămutarea dreptului de proprietate asupra disponibilităților bănești ale persoanelor juridice în patrimoniul băncilor la care dețineau conturile bancare, persoanele juridice deținând numai un drept de creanță față de bănci, în limita soldului creditor al contului curent.

În perioada 1999-2006, în România au intrat în faliment următoarele bănci:

‒ Banca Comercială „Albina” SA ‒ aflată în procedură de faliment în perioada 25 mai 1999 ‒ 14 decembrie 2012;

‒ Banca Generală de Credit și Promovare – Bankcoop SA ‒ aflată în procedură de faliment în perioada 8 februarie 2000 – 5 noiembrie 2019;

‒ Banca Internațională a Religiilor SA (BIR) ‒ intrată în faliment la data de 10 iulie 2000, procedură în curs de derulare;

‒ Banca Română de Scont SA (BRS) ‒ intrată în faliment la data de 16 aprilie 2002, procedură în curs de derulare;

‒ Banca Turco-Română SA (BTR) ‒ intrată în faliment la data de 3 iulie 2002, procedură în curs de derulare;

‒ Banca „Columna” SA ‒ aflată în procedură de faliment în perioada 18 martie 2003 ‒ 30 mai 2022;

‒ Nova Bank SA ‒ aflată în procedură de faliment în perioada 9 noiembrie 2006 ‒ 28 mai 2020.

Aceste proceduri de faliment ale băncilor au afectat multe persoane juridice care fuseseră obligate de prevederile art. 5 din OG nr. 15/1996 să își deschidă conturi bancare și să efectueze majoritatea operațiunilor de încasări și plăți prin intermediul acestor conturi pe care le dețineau la bănci.

Odată deschisă procedura de faliment a băncilor, persoanele juridice care erau clienții acestora au devenit creditori în cadrul procedurilor de faliment, iar mulți dintre aceștia nu și-au recuperat creanțele deținute împotriva băncilor și aceasta nu din cauza unui management defectuos al clienților băncii, ci ca urmare a unui management defectuos al organelor de conducere ale băncilor.

Astfel, persoanele juridice au fost lipsite implicit de proprietatea asupra banilor lor care în mod teoretic ar fi fost normal să se regăsească în patrimoniul lor, din motive care nu au avut nicio legătură cu comportamentul sau deciziile lor.

b) La 2 aprilie 2015 a fost adoptată Legea nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operațiunile de încasări și plăți în numerar și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor moderne de plată, care a abrogat și OG nr. 15/1996.

Cu obiectivul declarat de combatere a evaziunii fiscale, Legea nr. 70/2015 a extins interdicția de a efectua operațiuni de încasări și plăți în numerar. Pe lângă efectuarea acestor operațiuni de persoanele juridice, interdicția a fost extinsă la toate operațiunile efectuate de persoane, precum și de entitățile fără personalitate juridică, din mediul privat.

S-a permis, ca excepție, numai efectuarea de operațiuni cu numerar în limita unor plafoane de 5.000 lei, 10.000 lei, 50.000 lei. Cu toate că plafoanele erau foarte reduse raportat la valoarea salariului mediu brut pe economic, evaziunea fiscală tot nu a fost combătută, această măsură dovedindu-și încă odată ineficiența.

Prin Legea nr. 296/2023 plafoanele aferente efectuării operațiunilor de încasări și plăți cu numerar s-au redus drastic, fiind diminuate de 5 ori. Astfel, plafoanele de 5.000 lei, 10.000 lei, 50.000 lei s-au redus la 1.000 lei, 2.000 lei, 10.000 lei. Această modificare legislativă a creat o mare nemulțumire în rândul cetățenilor, ceea ce a determinat adoptarea OUG nr. 98/2023 prin care s-a revenit la plafoanele anterioare.

Analizând dacă măsurile impuse prin cele două acte normative cu putere de lege (OG nr. 15/1996 și Legea nr. 70/2015) de interzicere a efectuării operațiunilor de încasări și plăți cu numerar, cu unele excepții aferente anumitor plafoane și-au atins obiectivul declarat (acela de a combate evaziunea fiscală din România), în cei 27 ani cât acestea au fost în vigoare, putem constata că acestea nu au avut niciun impact în combaterea fenomenului evaziunii fiscale.

Persoanele care săvârșesc infracțiuni de evaziune fiscală au găsit noi metode (creare de societăți fantomă, deducerea de facturi fiscale fictive etc.), efectuarea operațiunilor în numerar neavând vreo pondere importantă în mecanismul infracțional.

Pe de altă parte, analizând care este impactul acestor măsuri asupra cetățenilor și persoanelor juridice care au un comportament corect față de declararea obligațiilor de plată către bugetul de stat (categorie în care se încadrează mare parte din cetățenii și persoanele juridice din România), se poate constata că interzicerea efectuării de operațiuni de încasări și plăți în numerar impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015 are ca efect obligarea tuturor persoanelor de drept public și privat din România, fie ei cetățeni sau entități cu sau fără personalitate juridică, determină implicit obligarea acestora să își deschidă un cont bancar pentru a putea desfășura operațiunile de încasări și plăți peste plafonul stabilit ca excepție, astfel încât să se conformeze dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015 (să efectueze operațiunile prin instrumente de plată fără numerar).

Această obligație implicită generată de dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015 determină aplicarea dispozițiilor Codului Civil în materia contractului de cont curent.

Astfel, Cartea a V-a, Titlul IX, Capitolul XIV din Codul Civil reglementează Contractul de cont curent.

Potrivit art. 2.171 Cod Civil ‒ Noțiunea de contract de cont curent:

„(1) Contractul de cont curent este acela prin care părțile, denumite curentiști, se obligă să înscrie într-un cont creanțele decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile și indisponibile până la închiderea contului.

(2) Soldul creditor al contului la încheierea sa constituie o creanță exigibilă. Dacă plata acestuia nu este cerută, soldul constituie prima remitere dintr-un nou cont și contractul este considerat reînnoit pe durată nedeterminată.”

Potrivit art. 2.173 Cod Civil ‒ Efectele principale ale Contractului de cont curent

„Prin contractul de cont curent, proprietatea remiterilor se transferă primitorului, prin înregistrarea acestora în cont. Obligațiile născute din remiterile anterioare se novează și creanțele reciproce se compensează până la concurența debitului și creditului, sub rezerva plății soldului creditor. Dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii în cont până la încheierea contului și se socotesc pe zile, dacă părțile nu convin altfel.”

Din analiza coroborată a dispozițiilor art. 2.171 alin. (1) și (2) și art. 2.173 Cod Civil se poate constata că sumele încasate în contul curent al titularului unui astfel de cont sunt proprietatea primitorului (banca), titularul unui astfel de cont bancar dobândind numai un drept de creanţă împotriva băncii la care are contul deschis.

Se poate constata astfel că prin interzicerea operațiunilor cu numerar și permiterea numai ca excepție a efectuării de operațiuni cu numerar în anumite plafoane, toți cetățenii României și persoanele juridice au fost obligați să își deschidă conturi bancare și să efectueze majoritatea operațiunilor de încasări prin intermediul acestora.

Aceste norme din Legea nr. 70/2015 au condus în realitate la pierderea dreptului de dispoziție al proprietarului care a devenit regula, nu excepția și, pe de altă parte, au condus la favorizarea unor entități cu capital privat (băncile) în defavoarea drepturilor cetățeanului.

Or, în contextul geo-politic și social actual, în cazul în care una sau mai multe bănci din România ar intra în incapacitate de plată sau faliment, nenumărați clienți ai acestora pot să rămână fără sumele necesare pentru subzistență, ca urmare a faptului că nu își mai pot realiza creanța pe care o dețin împotriva băncii egală cu soldul creditor al contului curent.

Chiar dacă banca respectivă ar avea active suficiente în patrimoniu pentru ca ulterior, la un anumit moment să plătească clienților săi toate sumele datorate, pe perioada între declararea stării de incapacitate de plată și plata efectivă a sumelor datorate (care poate să însemne luni sau ani), clienții băncii respective sunt lipsiți de disponibilitățile respective, pentru mulți însemnând chiar sumele de bani necesare pentru subzistență.

Față de interdicția actuală prevăzută de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015, riscul pierderii sumelor din conturile de cont curent ale clienților băncii (persoane fizice și persoane juridice) nu este un risc asumat benevol, ci este un risc asumat ca urmare a unei norme legale care are ca impact o asemenea obligație de deschidere a unui cont bancar.

În cazul în care interdicția stabilită de lege este abrogată, persoanele fizice și juridice care decid din proprie inițiativă să fie titularii unuia sau mai multor conturi bancare își asumă riscul în mod benevol, nu ca urmare a unei constrângeri impuse de stat, efect al legilor în vigoare.

Mai mult, față de reacția pe care au avut-o băncile în urma adoptării Legii nr. 296/2023 prin care s-a redus semnificativ plafonul operațiunilor de încasări și plăți care se pot face în numerar, de creștere semnificativă și unilaterală a comisioanelor bancare, se poate constata cum a fost afectat patrimoniul tuturor cetățenilor și persoanelor juridice din România ca urmare a impunerii obligativității acestora de a efectua majoritatea operațiunilor de încasări și plăți prin instrumente de plată fără numerar.

Se poate constata astfel că aceștia au fost constrânși să plătească comisioane bancare aferente operațiunilor de încasări și plăți efectuate prin bănci, la nivelul celor stabilite în mod unilateral de acestea, comisioane pe care nu ar fi fost obligați să le suporte și nu li s-ar fi diminuat patrimoniul cu contravaloarea lor, în cazul în care ar fi efectuat operațiunile de încasări și plăți în numerar.

În privința operațiunilor de încasări, dreptul de dispoziție (dezmembrământ al dreptului de proprietate) al cetățenilor și persoanelor juridice asupra creanțelor pe care le aveau de încasat de la diverse persoane fizice și juridice a fost negat, ca urmare a faptului că aceștia nu aveau dreptul să dispună încasarea sumelor aferente acestor creanțe în patrimoniul lor, ci au fost obligați să dea dispoziție ca sumele să fie încasate în conturile bancare și să intre disponibilitățile în proprietatea băncii la care aveau contul deschis, dobândind astfel un drept de creanță asupra băncii respective. Practic, la data la care li se achitau creanțele deținute împotriva unor persoane fizice și juridice, în loc ca sumele de bani aferente acestora să intre în patrimoniul lor, ca urmare a dispozițiilor legale, aceștia primeau numai un alt drept de creanță împotriva băncii la care dețineau contul bancar.

Totodată, în privința operațiunilor de plată, dreptul de dispoziție al cetățenilor și persoanelor juridice este condiționat de voința băncii la care aceștia dețineau contul bancar, deoarece procesarea ordinului de plată depindea exclusiv de voința băncii.

Toate acestea, dovedesc că măsurile impuse în scopul combaterii evaziunii fiscale nu și-au dovedit eficiența, iar dreptul de dispoziție al cetățenilor asupra banilor care li se cuveneau pentru creanțele pe care le dețineau sau se aflau în conturile lor bancare a fost afectat prin cedarea lui către băncile la care dețineau conturile bancare.

În acest sens, și Uniunea Națională a Barourilor din România a dat un comunicat de presă la data de 07.11.2023, prin care a făcut apel la autoritățile competente privind limitarea excesivă a operațiunilor de încasări și plăți cu numerar, arătând în conținutul acestuia că potrivit „rapoartelor prezentate de către Consiliul Fiscal, în ultimii 10 ani fenomenul evaziunii fiscale a crescut (prin raportare la prejudiciul procentual din PIB), astfel că măsura limitării plăților în numerar, prin plafoanele stabilite în Legea nr. 70/2015, deși a reprezentat o restrângere drastică față de legislația anterioară, nu și-a atins scopul urmărit”. (https://www.unbr.ro/comunicat-u-n-b-r-apel-public-la-autoritatile-competente-privind-limitarea-excesiva-a-operatiunilor-de-incasari-si-plati-cu-numerar/)

În concluzie, față de cele menționate anterior, se impune abrogarea capitolului I (articolele 1-14) din Legea nr. 70/2015.

c) Baza de calcul a CASS pentruveniturile realizate de avocați să fie plafonată la 6, 12, 24 salarii minime brute pe economie

Anterior adoptării Legii nr. 296/2023, Codul Fiscal prevedea aceeași bază anuală de calcul al contribuției de asigurări sociale de sănătate în cazul persoanelor care realizează venituri din cele prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b)-h), asupra căreia se aplica cota de contribuție de 10% prevăzută de art. 156 Cod Fiscal, respectiv:

a) nivelul a 6 salarii minime brute pe țară, în vigoare la termenul de depunere a declarației prevăzute la art. 120, în cazul veniturilor realizate cuprinse între 6 salarii minime brute pe țară inclusiv și 12 salarii minime brute pe țară;

b) nivelul de 12 salarii minime brute pe țară, în vigoare la termenul de depunere a declarației prevăzute la art. 120, în cazul veniturilor realizate cuprinse între 12 salarii minime brute pe țară inclusiv și 24 de salarii minime brute pe țară;

c) nivelul de 24 de salarii minime brute pe țară, în vigoare la termenul de depunere a declarației prevăzute la art. 120, în cazul veniturilor realizate cel puțin egale cu 24 de salarii minime brute pe țară.

Prin Legea nr. 296/2023 a crescut baza de calcul la maxim 60 salarii minime brute pe țară numai pentru veniturile prevăzute la art. 155alin. (1) lit. b) Cod Fiscal (venituri din activități independente), pentru restul veniturilor prevăzute la art. 155 alin. (1) lit. b)-h) din Codul Fiscal (venituri nete din drepturi de proprietate intelectuală, venituri nete distribuite din asocieri cu persoane juridice, venituri din cedarea folosinței bunurilor, venitul și/sau câștigul/câștigul net din investiții, venituri din activități agricole, silvicultură și piscicultură, venituri din alte surse) baza de calcul rămânând plafonată la 6, 12, 24 salarii.

Astfel, începând cu anul 2024, avocații care desfășoară activitate profesională în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 51/1995 ar fi necesar să plătească o contribuție la CASS plafonată la 60 salarii minime brute pe tara, fată de 24 salarii cat au plătit în anul 2023.

Or, avocatura fiind o profesie liberală, veniturile sunt fluctuante, pe lângă plata impozitelor și taxelor către bugetul de stat (CASS 10%, impozit pe venit 10%), plata contribuțiilor profesionale lunare sunt obligatorii, indiferent dacă realizează sau nu venturi în lună (14% contribuția la sistemul de pensii al avocaților, minim 536 lei chiar dacă nu realizează un venit brut în lună de 3.822; 50 lei contribuția la UNBR, 30 lei contribuția la Barou, 5 lei contribuția la fondul de solidaritate), toate aceste sume fiind purtătoare de majorări de întârziere de 0,15% pe fiecare zi de întârziere și sub sancțiunea suspendării dreptului de a profesa, dacă nu se plătește una dintre contribuții 3 luni consecutiv.

Drept urmare, majorarea începând cu anul 2024 a plafonului la CASS va determina creșterea onorariilor practicate de avocați, ceea ce va face și mai greu accesibil dreptul la apărare al cetățenilor, creșterea onorariilor fiind suportate de către cetățeni.

Or, potrivit art. 24 din Constituția României, articol care reglementează dreptul la apărare: „(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”

Se poate observa astfel că pentru garantarea dreptului la apărare cetățenii este necesar să poată să aibă acces la un avocat, drept de acces care este influențat și de costurile pe care cetățenii este nevoie să le suporte cu angajarea unui avocat.

În condițiile în care impozitele și taxele aferente veniturilor din avocatură cresc, acestea se vor reflecta în onorariile avocațiale, cetățenii fiind obligați să plătească mai mult pentru a putea angaja un avocat pentru exercitarea dreptului la apărare.

Totodată, plafonul inițial de 60 salarii minime brute pe țară afectează „mica avocatură”, respectiv avocații care își desfășoară activitatea în cabinete particulare de avocatură și la care apelează în general majoritatea cetățenilor, respectiv cetățenii cu venituri modice, spre medii. Astfel, creșterea plafonului pentru majoritatea avocaților din România, ca urmare a creșterii plafonului pentru baza anuală de calcul al contribuției de asigurări sociale de sănătate îngreunează accesul majorității cetățenilor la un avocat și, implicit, reprezintă o restrângere a dreptului fundamental la apărare.

Mai mult, creșterea onorariilor avocaților generate de creșterea sarcinii fiscale și îngreunarea accesului cetățeanului la un avocat va determina scăderea veniturilor cabinetelor individuale de avocatură și în final închiderea unora dintre acestea. În cazul în care numărul avocaților care își desfășoară activitatea în cabinete individuale de avocatură va scădea, atunci oferta de servicii avocațiale va fi mai mică, rămânând pe piață majoritar societățile de avocatură care practică onorarii mai mari, caz în care accesul cetățenilor la un avocat și garantarea dreptului la apărare de către statul român se va restrânge și mai mult.

Potrivit parag. 205 din considerentele Deciziei CCR nr. 523/2023 (prin care au fost analizate criticile de neconstituționalitate privitoare la Legea nr. 263/2023 înainte de promulgare) referitor la creșterea plafonului pentru CASS de la 24 la 60 salarii minime brute pe țară, a respins criticile, reținând că „stabilirea plafoanelor este o opțiune a legiuitorului, care, în virtutea competențelor sale constituționale, le poate reglementa sau, dimpotrivă, elimina. Ca atare, impunerea unei baze de calcul plafonate este un beneficiu acordat de legiuitor, iar eliminarea sau creșterea acesteia reprezintă tot o opțiune a legiuitorului.”

Drept urmare, Parlamentul, în calitate de legiuitor, poate să modifice plafonul pentru baza de calcul a CASS, fiind o opțiune a acestuia.

În raport de argumentele prezentate mai sus, pentru a nu fi afectat dreptul la apărare al cetățenilor se impune modificarea plafonului bazei de calcul pentru CASS aferent veniturilor obținute din avocatură la 6, 12, 24 salarii.

d) Eliminarea entităţilor care desfășoară activități, principale sau secundare, corespunzătoare codului CAEN „6910 ‒ Activități juridice ‒ numai pentru societățile cu personalitate juridică care nu sunt entități transparente fiscal, CONSTITUITE DE AVOCAȚI POTRIVIT LEGII” din categoria micro întreprinderilor care plătesc o cotă de impozit de 3% pe venit

Prin Legea nr. 296 din 26.10.2023 s-a modificat art. 51 alin. (1) din Codul Fiscal, modificare în urma căreia acesta are următorul cuprins:

„(1) Cotele de impozitare pe veniturile micro întreprinderilor sunt:

a) 1%, pentru micro întreprinderile care realizează venituri care nu depășesc 60.000 euro inclusiv și care nu desfășoară activitățile prevăzute la lit. b) pct. 2;

b) 3%, pentrumicroîntreprinderile care:

1. Realizează venituri peste 60.000 euro; sau

2. Desfășoară activități, principale sau secundare, corespunzătoare codurilor CAEN: 5821 ‒ Activități de editare a jocurilor de calculator, 5829 ‒ Activități de editare a altor produse software, 6201 ‒ Activități de realizare a soft-ului la comandă (software orientat client), 6209 ‒ Alte activități de servicii privind tehnologia informației, 5510 ‒ Hoteluri și alte facilități de cazare similare, 5520 ‒ Facilități de cazare pentru vacanțe și perioade de scurtă durată, 5530 ‒ Parcuri pentru rulote, campinguri și tabere, 5590 – Alte servicii de cazare, 5610 ‒ Restaurante, 5621 ‒ Activități de alimentație (catering) pentru evenimente, 5629 ‒ Alte servicii de alimentație n.c.a., 5630 ‒ Baruri și alte activități de servire a băuturilor, 6910 ‒ Activități juridice ‒ numai pentru societățile cu personalitate juridică care nu sunt entități transparente fiscal, CONSTITUITE DE AVOCAȚI POTRIVIT LEGII, 8621 – Activități de asistență medicală generală, 8622 ‒ Activităţi de asistență medicală specializată, 8623 ‒ Activități de asistență stomatologică, 8690 ‒ Alte activități referitoare la sănătatea umană.”

Astfel, prin Legea nr. 296/2023 au fost introduse în categoria micro întreprinderilor care plătesc 3% impozit pe veniturile micro întreprinderilor și „micro întreprinderile care desfășoară activități principale sau secundare, corespunzătoare codurilor CAEN: „6910 ‒ Activități juridice ‒ numai pentru societățile cu personalitate juridică care nu sunt entități transparente fiscal, CONSTITUITE DE AVOCAȚI POTRIVIT LEGII”.

Or, potrivit art. 5 alin 1 din Legea nr. 51/1995: „Formele de exercitare a profesiei de avocat sunt: cabinete individuale, cabinete asociate, societăți civile profesionale sau societăți profesionale cu răspundere limitată”, iar potrivit art. 6 alin (9) „Societatea profesională cu răspundere limitată conduce contabilitatea în partidă simplă și este supusă regimului transparenței fiscale. Plata impozitului pe venit se face de către fiecare asociat, pentru venitul său propriu.”

Potrivit art. 25 alin. (3) din Legea nr. 51/1995: „Fapta unei persoane care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor entități care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de prezenta lege constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale.”

Din conținutul acestor articole se observă că profesia de avocat se poate exercita numai în formele prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și numai societatea profesională cu răspundere limitată are personalitate juridică (potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1995), dar aceasta este supusă transparenței fiscale.

Introducerea în categoria micro întreprinderilor plătitoare de impozit de 3% pe venit a unor persoane juridice constituite de avocați, dar care nu sunt prevăzute de Legea nr. 51/1995, permite crearea unor entități care să eludeze dispozițiile Legii nr. 51/1995 și să desfășoare „avocatură ilegală”, precum și eludarea normelor fiscale în privința plății obligațiilor fiscale datorate de avocați prin crearea unor astfel de entități.

Drept urmare, se impune eliminarea din conținutul art. 51 alin. (1) lit. a) pct. 2 Cod Fiscal a codului CAEN 6910.

e) Impozitul pe „veniturile din nemuncă” sau specula pe piața bursieră (așa-zisele venituri din investiții: veniturile din dobânzi, inclusiv câștigul obținut ca urmare a deținerii de titluri de participare definite de legislația în materie la organisme de plasament colectiv, și câștigurilor din transferul titlurilor de valoare și din operațiuni cu instrumente financiare derivate) să fie impozitate cu aceeași cotă de 10% cu care sunt impozitate „veniturile din muncă”

Prin modificările Codului Fiscal din anul 2023 s-au introdus nenumărate norme care au crescut sarcina fiscală a contribuabililor, inclusiv prin considerarea ca venituri impozabile a unor venituri considerate anterior neimpozabile, precum și prin eliminarea din categoria cheltuielilor deductibile a unor categorii de cheltuieli. În general, această sarcină fiscală suplimentară a vizat veniturile aferente salariilor, veniturile din activități independente, veniturile din sectoarele agricol, construcțiilor, industriei alimentare și din comerț etc.

Practic, a crescut sarcina fiscală pentru veniturile „aferente muncii”. În schimb veniturile „din nemuncă” sau specula pe piața bursieră (așa-zisele venituri din investiții) au fost menținute la un nivel de impozitare redus (de 1%, 3% sau 8%) față de cotele de impozitare aferente restului veniturilor (de 10% pentru impozitul pe venit sau 16% pentru impozitul pe profit).

În prezent, art. 97 din Codul Fiscal are următorul conținut:

„(7) Veniturile sub formă de dividende, inclusiv câștigul obținut ca urmare a deținerii de titluri de participare definite de legislația în materie la organisme de plasament colectiv se impozitează cu o cotă de 8% din suma acestora, impozitul fiind final. Obligația calculării și reținerii impozitului pe veniturile sub formă de dividende revine persoanelor juridice, odată cu plata dividendelor/sumelor reprezentând câștigul obținut ca urmare a deținerii de titluri de participare de către acționari / asociați / investitori. Termenul de virare a impozitului este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se face plata. În cazul dividendelor/câștigurilor obținute ca urmare a deținerii de titluri de participare, distribuite, dar care nu au fost plătite acționarilor / asociaților / investitorilor până la sfârșitul anului în care s-a aprobat distribuirea acestora, impozitul pe dividende/câștig se plătește până la data de 25 ianuarie inclusiv a anului următor distribuirii. Impozitul datorat se virează integral la bugetul de stat.

(8) În cazul dividendelor și/sau dobânzilor plătite de societatea emitentă a valorilor mobiliare împrumutate, pe parcursul perioadei de împrumut înaintea restituirii acestora, calculul și reținerea impozitului se efectuează de plătitorul de venit la data la care acestea sunt plătite. Termenul de virare a impozitului este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care au fost plătite contribuabilului îndreptățit.

(8^1) Veniturile sub forma câștigurilor din transferul titlurilor de valoare și din operațiuni cu instrumente financiare derivate, determinate conform art. 94 și 95, pentru transferuri/operațiuni efectuate prin entitățile prevăzute la art. 96^1 alin. (1), se impun prin reținere la sursă astfel:

a) în cazul titlurilor de valoare:

(i) prin aplicarea unei cote de 1% asupra fiecărui câștig din transferul titlurilor de valoare care au fost dobândite și înstrăinate într-o perioadă mai mare de 365 de zile, inclusiv, de la data dobândirii;

(ii) prin aplicarea unei cote de 3% asupra fiecărui câștig din transferul titlurilor de valoare care au fost dobândite și înstrăinate într-o perioadă mai mică de 365 de zile de la data dobândirii;

b) în cazul operațiunilor cu instrumente financiare derivate:

(i) prin aplicarea unei cote de 1% asupra fiecărui câștig din efectuarea de operațiuni cu instrumente financiare derivate deţinute o perioadă mai mare de 365 de zile, inclusiv, de la data dobândirii;

(ii) prin aplicarea unei cote de 3% asupra fiecărui câștig din efectuarea de operațiuni cu instrumente financiare derivate deținute o perioadă mai mică de 365 de zile de la data dobândirii. Pentru determinarea perioadei în care au fost deținute se consideră că titlurile de valoare și instrumentele financiare sunt înstrăinate/răscumpărate în aceeași ordine în care au fost dobândite, respectiv primul intrat ‒ primul ieșit, pe fiecare simbol.

(8^2) Pentru calculul câștigului prevăzut la alin. (8^1), valoarea fiscală se determină prin aplicarea metodei prețului mediu ponderat, cuprinzând și costurile aferente transferului/operațiunii, pe fiecare simbol, indiferent de perioada de deținere.

(8^3) Obligația calculării și reținerii la sursă a impozitului pe venit rezultat din alin. (8^1) revine entităților prevăzute la art. 96^1 alin. (1), la fiecare transfer/operațiune.

(8^4) Impozitul pe venit calculat și reținut la sursă se declară și se virează la bugetul de stat de către entitățile prevăzute la art. 96^1 alin. (1) până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reținut și este impozit final.

(8^5) Pierderile obținute din transferul titlurilor de valoare și din operațiuni cu instrumente financiare derivate, efectuate prin entitățile prevăzute la art. 96^1 alin. (1), după caz, nu se reportează și nu se compensează, acestea reprezentând pierderi definitive ale contribuabilului.”

Astfel, se poate observa că potrivit art. 97 alin. (7) – (85) Cod Fiscal: cota de impozit pe veniturile sub formă de dividende, inclusiv câștigul obținut ca urmare a deținerii de titluri de participare definite de legislația în materie la organisme de plasament colectiv este de 8%; cota de impozit pe câștigurile din transferul titlurilor de valoare și din operațiuni cu instrumente financiare derivate este de 1% sau 3%. Aceasta în condițiile în care impozitul pe veniturile realizate este de 10%, iar impozitul pe profit este de 16%.

Pentru o corectă stabilire a sarcinii fiscale, se impune și impozitarea „veniturilor din nemuncă” la același nivel ca și a „veniturilor din muncă” cu cota de 10%.

Se impune modificarea corespunzătoare și a prevederilor art. 244 alin. (4) lit. (b), art. 43 alin. (2), art. 133 alin. (22) lit. b) pct. (i) și (ii) Cod fiscal.

2. Referitor la Proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.109/2023 privind înființarea, dezvoltarea și administrarea unui Hub Financiar la nivelul Ministerului Finanțelor (înregistrat la Senat sub nr. L721/2023 și la Camera Deputaților sub nr. PL-x nr. 28/2024) solicităm respingerea O.U.G. nr. 109/2023

În acest sens, solicităm și adoptarea de către comisia sesizată în fond de amendamente care să vizeze: modificarea titlului Proiectului de lege și a articolului acestuia, în sensul respingerii OUG nr. 109/2023.

Invocându-se „faptul că la nivel european s-a manifestat o preocupare constantă față de implementarea infrastructurilor de tip cloud, preocupare reflectată atât prin adoptarea unei strategii, respectiv a Strategiei europene pentru cloud computing, cât și prin promovarea unor inițiative cum ar fi „Cloud for Europe ‒ C4E”, prin art. 1 alin. (2) al O.U.G. nr. 109/2023 s-a reglementat Hubul financiar ca fiind „centrul de servicii și date financiare, fiscale și vamale al administrației publice înființat și dezvoltat la nivelul Ministerului Finanțelor, bazat pe o structură hardware și software omogenă, de interes esențial pentru securitatea financiară a statului, dezvoltată în condiții de securitate cibernetică, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 163/2021 privind adoptarea unor măsuri referitoare la infrastructuri informatice și de comunicații de interes național și condițiile implementării rețelelor 5G, constând într-un ansamblu de resurse informatice, alcătuit cel puțin din următoarele componente: infrastructura de bază, infrastructura ca serviciu (IaaS), platforma ca serviciu (PaaS), software-ul ca serviciu (SaaS), astfel cum sunt definite la art. 2 lit. k), l), q) și u) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 89/2022, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2023, precum și sistemele informatice găzduite pe această infrastructură.”

Însă, potrivit art. 1 alin. (9) din OUG nr. 109/2023: „Hubul financiar poate asigura și găzduirea altor componente de sisteme informatice administrate de alte entități publice”.

Se poate observa astfel că Hub-ul financiar poate găzdui orice date deținute de orice entitate publică.

Potrivit art. 2 lit. h) din OUG nr. 89/2023, prin „date” se înțelege „orice reprezentare digitală a unor acte, fapte sau informații și orice compilație a unor astfel de acte, fapte sau informații, inclusiv sub forma unei înregistrări audio, video sau audiovizuale”.

Prevederile OUG nr. 109/2023 este necesar să fie analizate și în corelare cu prevederile OUG nr.116/2023, OUG nr. 89/2023, Legea nr. 9/2023 și Legea nr. 242/2022.

Se poate constata, astfel, că s-a creat cadrul legal pentru ca orice „element” fizic existent pe teritoriul României să fie „convertit” în digital (orice act, fapt sau informație, inclusiv sub forma unei înregistrări audio, video sau audiovizuale) și să fie sub „gestionarea” și controlul Serviciului Român de Informații, prin intermediul Regiei Autonome Rasirom (regia SRI), potrivit art. 5 lit. d) din OUG nr. 116/2023 coroborat cu art. 4 din OUG nr. 109/2023, a cărei activitate este clasificată ca secret de stat.

Potrivit notei de fundamentare a OUG nr. 109/2023: „Totodată, în considerarea atât a beneficiarilor HUB-ului Financiar ‒ instituțiile și autoritățile din sectorul public, cetățeni, companii, precum și orice organ de stat care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public, în cadrul sistemului administrației publice centrale, cât și a rolului strategic pe care HUB-ul Financiar îl îndeplinește în furnizarea serviciilor publice și, în mod indirect, în menținerea funcțiilor vitale în domeniile financiar, fiscal, vamal, a căror perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ la nivel naţional ca urmare a incapacității de a menţine respectivele funcții, Hub-ul Financiar poate prezenta caracteristicile unei infrastructuri de securitate națională. Din perspectiva cerințelor pentru infrastructuri de securitate națională, prin proiectul de ordonanță de urgență, se are în vedere ca toate componentele Hub-ului Financiar, încadrate potrivit legii în categoria elementelor cu componentă de securitate națională, să se realizeze prin Regia Autonomă „Rasirom”, care va avea rolul de contractor-integrator, cu atribuții și responsabilități definite în cuprinsul actului normativ supus aprobării. Modalitatea de derulare a raporturilor juridice dintre M.F. și Rasirom se realizează cu respectarea prevederilor prezentei ordonanţe şi ale prevederilor OUG nr. 114/2011.

Securitatea cibernetică a Hub-ului Financiar este asigurată de Centrul Național Cyberint din Serviciul Român de Informații, conform competențelor reglementate de Legea nr. 58/2023 privind securitatea și apărarea cibernetică a României, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu sprijinul Centrului Național pentru Informații Financiare.”

Potrivit art. 4 din OUG nr. 109/2023:

(1) Regia Autonomă „Rasirom” are atribuții privind realizarea și implementarea elementelor cu componentă de securitate națională ale hubului financiar, astfel:

a) proiectează elementele hubului financiar, cu accent pe zona de securitate, disponibilitate și reziliență a acestuia;

b) validează soluţiile tehnice de securitate care vor face parte din hubul financiar;

c) realizează şi implementează la cheie elementele, cu asigurarea componentelor de IaaS, PaaS și SaaS ale hubului financiar;

d) furnizează mecanismele de interconectare securizată a hubuluifinanciar cu restul elementelor de infrastructură, inclusiv mecanismele de securizare a comunicațiilor.

(2) În îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), Regia Autonomă „Rasirom” aplică principiul eficienței economice, cu asigurarea transparenței, nediscriminării și tratamentului egal, precum și legislația în domeniul protecției informațiilor clasificate.”

Potrivit OUG nr. 114/2011:

„Articolul 3

În sensul prezentei ordonanțe de urgență, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: 18. Informații clasificate ‒ orice informații sau materiale, indiferent de forma, natura ori modul de transmitere a acestora, cărora li s-a atribuit un anumit nivel de clasificare de securitate sau de protecție și care, în interesul securității naționale și în conformitate cu legislația și cu actele administrative în vigoare pe plan național, necesită protecție împotriva oricărei însușiri ilegale, distrugeri, sustrageri, divulgări, pierderi sau împotriva accesului persoanelor neautorizate sau a oricărui alt tip de prejudiciu.

Articolul 11

(1) Autoritățile contractante pot impune operatorilor economici, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, cerințe care vizează protejarea informațiilor clasificate pe care acestea le comunică pe parcursul procedurii de atribuire și pe perioada derulării contractului.

(2) Acestea pot, de asemenea, să solicite operatorilor economici, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, să se asigure că subcontractanții lor respectă aceste cerințe.”

Regia Autonomă „Rasirom” este organizată și funcționează conform HG nr. 60/1995 potrivit căreia:

„Articolul 1

Atribuțiile ministerului de resort, prevăzute de Legea nr. 15/1990, se îndeplinesc de către Serviciul Român de Informați

Articolul 4

Conducerea regiei este asigurată de un consiliu de administrație format din 7 persoane, numite prin ordin al directorului Serviciului Român de Informații.

Articolul 5

Personalul militar și civil încadrat la Regia Autonomă „Rasirom” este obligat să respecte atât reglementările proprii ale regiei, cât și ordinele, regulamentele și reglementările specifice Serviciului Român de Informații, având drepturile și obligațiile prevăzute de acestea.”

Se poate observa că atât „crearea” cât și „gestionarea” hubului financiar se vor efectua de către Regia Autonomă Rasirom = regia SRI, iar toată activitatea desfășurată de aceasta va fi „clasificată”, încadrându-se în categoria informațiilor clasificate, secrete de stat, și va fi supusă protecției juridice aferente, având în vedere dispozițiile art. 15 din Legea nr. 182/2002 potrivit cărora:

„a) informaţii ‒ orice documente, date, obiecte sau activități, indiferent de suport, forma, mod de exprimare sau de punere în circulație;

b) informații clasificate ‒ informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuiesă fie protejate;

d) informații secrete de stat ‒ informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării;

g) protecție juridică ‒ ansamblul normelor constituționale și al celorlalte dispoziții legale în vigoare, care reglementează protejarea informațiilor clasificate.”

În aceste condiții, nici cetățenii și nici persoanele juridice din România nu vor avea acces și nu vor cunoaște modalitatea în care datele lor personale, profesionale sau fiscale, economice, financiare vor fi folosite și nici cine le accesează, le folosește sau le prelucrează.

Aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1 alin. (3) din OUG nr. 109/2023: „Hubul financiar este de uz și interes public general pentru interesele financiare ale statului român şi ale Uniunii Europene, administrat de Ministerul Finanțelor prin Centrul Național pentru Informații Financiare.”

Drept urmare, existența acestui hub financiar poate permite nenumărate abuzuri și o încălcare a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și ale persoanelor juridice din România, putându-se ajunge până la anularea acestora, mai ales în „era digitalizării”.

Raportat și la definiția termenului de „securitate națională a României”, definită conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 ca fiind „starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”, se poate constata că însăși reglementarea, crearea și existența acestui Hub financiar reprezintă o amenințare la securitatea națională a României, în sensul art. 3 din Legea nr. 51/1991, întrucât:

a) prin introducerea în cadrul aceluiași suport tehnic (cloud/hub), aflat sub controlul SRI, a tuturor datelor și informațiilor despre și de la persoanele fizice și juridice române, ale instituțiilor și autorităților publice ce compun Statul Român se vor crea premisele creării unei entități care să dubleze competentele Statului Român în ceea ce privește obținerea oricăror informații de tip național, dar fără limitarea conferită de mecanismele de protecție care împiedică Statul Român să încalce drepturile fundamentale constituționale ale persoanelor fizice și juridice române. Astfel, o asemenea entitate ce va administra un instrument/mecanism care va absorbi și ulterior disemina orice fel de informație, de orice natură, fără a avea posibilitatea legală de control va amenința climatul de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.

b) prin introducerea în cadrul aceluiași suport tehnic (cloud/hub) a tuturor datelor și informațiilor aferente mediului de afaceri din România se permite ca, în cazul unei breșe de securitate cibernetică (care nu este imposibilă) sau unei acțiuni de spionaj realizată cu succes, puteri sau organizații străine să aibă acces la toate datele și informațiile aferente mediului de afaceri din România, să fie încălcat secretul comercial, cu punerea în pericol a stabilității economice a României;

c) exprimarea extrem de largă de la art. 1 alin (3) din OUG nr. 109/2023 („Hubul financiar este de uz și interes public general pentru interesele financiare ale statului român și ale Uniunii Europene”) și interconectarea/inter operabilitatea acestuia cu alte sisteme ale altor state membre ale Uniunii Europene pune în pericol caracterul statului român de stat independent. După aderarea la Uniunea Europeană, România și-a menținut caracterul de stat național și independent, Uniunea Europeană neavând nicio competență de legiferare în domeniulSecurității Naționale, aceasta rămânând în competența exclusivă a României. În acest sens, reamintim prevederile art. 4 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene:

„(1) În conformitate cu articolul 5, orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.

(2) Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.”

Totodată, existența acestui hub financiar (care poate conține orice „element” fizic de pe teritoriul României transformat în digital) sub controlul SRI reprezintă un pericol la statul de drept și democrație în România și poate să ducă la formarea unei mentalități de tipul „stat în stat”. A se vedea în acest sens, Avizul Comisiei de la Veneția CDL-AD (2023)008, potrivit căruia:

„1. Colectarea informațiilor, inclusiv informațiile cu privire la persoane, constituie un amestec asupra drepturilor individuale, îndeosebi a dreptului la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și corespondenței, consacrat în articolul 8 al CEDO, dar și a altor drepturi fundamentale. Prin urmare, este absolut necesar ca rolul, funcțiile, puterile și îndatoririle agențiilor de securitate să fie clar definite și delimitate de legislație sau Constituție.1 În mod egal, aceste agenții este necesar să fie supravegheate îndeaproape.

Este vădită așteptarea ca agențiile de securitate să colecteze toată informația relevantă privitoare la amenințările aduse statului, dar ele este necesar să fie controlate în mod adecvat pentru a evita formarea unei mentalități de tipul „stat în stat”. Și invers, guvernele pot avea tentația să le exploateze. Prin urmare, este necesar să le fie permis un anumit grad de autonomie agențiilor de securitate pentru a asigura o conducere eficientă, cu condiția existenței unor garanții de integritate și neutralitate politică precum și a unor mecanisme care să preîntâmpine abuzurile politice.”2

„14. Comisia de la Veneția a recunoscut faptul că serviciile de informații sunt o „necesitate inevitabilă a guvernelor moderne”, a mai observat că serviciile de securitate sunt dotate cu instrumente tehnologice considerabile și se bucură de puteri excepționale, precum și au o înclinație firească de a colecta informații în exces, de aceea, este esențial să fie stabilite limite interne și externe privitoare la activitățile lor”3.

„40. (…) probleme care sunt de obicei extrem de complexe și critice, cum ar fi colectarea de informații de la furnizorii de comunicații electronice, inclusiv meta date, care pot implica interceptarea globală și supraveghere în masă.”

„45. Drepturile fundamentale, care sunt periclitate, în special, în acest domeniu sunt dreptul la viața personală și de familie, domiciliu și corespondență (Art. 8 CEDO), mai ales, ceea ce privește intimitatea și protecția datelor (a se vedea și Convenția 108+), dreptul la un proces echitabil (Art. 6 CEDO) și la o cale de atac efectivă (Art. 13 CEDO), dreptul la libertatea de exprimare (Art. 10 CEDO), dreptul la libertate și securitate (Art. 5 CEDO), precum și dreptul la proprietate (Art. 1 p. 1 CEDO).”

„55. Aceste prevederi sunt deosebit de problematice, nu numai din perspectiva vieții și a corespondenței private, ci și din cauza efectului înfricoșător pe care îl pot avea asupra libertății de exprimare, întrucât frica de supraveghere constantă ar putea afecta conținutul și modalitățile de comunicare a acestora. Comisia de la Veneția reamintește că, potrivit jurisprudenței Curții, supravegherea secretă a cetățenilor, caracteristică statului polițienesc, este tolerabilă în temeiul Convenției numai în măsura strict necesară pentru protecția instituțiilor democratice.”4

„58. În cele din urmă, Comisia de la Veneția este profund îngrijorată de acele prevederi care conferă SIS-ului dreptul de a solicita furnizorilor particulari de servicii să acorde acces gratuit la spațiile și echipamentele lor (bunuri mobile și imobile, alte obiecte și documente), în mod gratuit (deși unele prevederi contradictorii stipulează compensarea costurilor sau a prejudiciului), pe baza unui simplu acord verbal, fără limitare de timp (24 de ore, șapte zile pe săptămână).”

Or, raportat la legislația din România, crearea cadrului legal pentru punerea la dispoziție și sub controlul SRI a tuturor datelor și informațiilor din România, atât din mediul public, cât și privat, prin intermediul acestui Hub financiar, Serviciul Român de Informații se îndepărtează de la rolul pe care îl are, de culegere de informații, devenind beneficiar al datelor și informațiilor deja existente în Hubul Financiar, neexistând niciun control real cu privire la modul în care le va folosi, ceea ce prezintă un pericol de dispariție a caracterului de stat de drept și democratic al României și formarea unei concepții de tipul „stat în stat” la nivelul SIR. Mai mult, având în vedere faptul că prin OUG nr. 109/2023 sunt afectate drepturile şi libertăţile cetățenilor, această ordonanţă a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituția României potrivit cărora „Ordonanțele de urgență… nu pot afecta drepturile, libertățile… prevăzute de Constituție”, motiv pentru care aceasta nu poate fi aprobată de către Parlament, deoarece este neconstituțională.

3. Referitor la Proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.116/2023 privind unele măsuri pentru gestionarea și evidențierea veniturilor curente ale bugetului public prin implementarea unor proiecte de digitalizare (înregistrat la Senat sub nr. L726/2023 și la Camera Deputaților sub nr. PL-x nr. 34/2024) solicităm respingerea OUG nr. 116/2023.

Prin OUG nr. 116/2023 (art. 2 alin. 2) a fost reglementat sistemul informatic de interes strategic național (S.I.I.S.N.) ca fiind un ansamblu de componente hardware și software aflate în administrarea și/sau utilizarea Ministerului Finanțelor, prin Centrul Național pentru Informații Financiare, care deservește obiectivul de interes strategic național de asigurare a veniturilor bugetare necesare sustenabilității financiare a statului român.

Potrivit art. 2 alin. (3), sisteme informatice de interes strategic național sunt:

a) Sistemul naţional privind factura electronică RO e-Factura,
b) Sistemul naţional RO e-Transport;
c) Sistemul naţional RO e-Sigiliu, reprezentând sigiliul electronic al mărfurilor,
d) Sistemul informatic național RO e-SAF-T, reprezentând fișierul standard de control fiscal,
e) Sistemul informatic național RO e-Case de marcat electronice,
f) Sistemul informatic național RO e-TVA.

Potrivit art. 1, până la dezvoltarea și operaționalizarea hubului financiar prevăzut la art. 1 din OUG nr. 109/2023, Ministerul Finanțelor este abilitat să utilizeze și/sau să implementeze module de valorificare a datelor și informațiilor furnizate prin intermediul sistemelor informatice de interes strategic național în domeniul administrării fiscale, prevăzute de OUG 116/2023, respectiv cele prevăzute la art. 8 din OUG nr. 116/2023:

a) RO e-Factura;
b) RO e-Case de marcat electronice;
c) RO e-Sigiliu;
d) RO e-Transport;
e) RO e-TVA;
f) alte module.

Or, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (9) din OUG nr. 109/2023, aceste „alte module” reprezintă „alte componente de sisteme informatice administrate de alte entități publice”.

Cum aceste module sunt utilizate și implementate pentru valorificarea datelor și informațiilor furnizate prin intermediul sistemelor informatice de interes strategic național în domeniul administrării fiscale (și a altor module, așa cum prevede art. 8 alin. 2 lit. f) din OUG nr. 116/2023), iar datele sunt definite de art. 2 lit. h) din OUG nr. 89/2023 ca fiind „orice reprezentare digitală a unor acte, fapte sau informații și orice compilație a unor astfel de acte, fapte sau informații, inclusiv sub forma unei înregistrări audio, video sau audiovizuale”, se poate observa că aceste module vor valorifica, în realitate, orice date și informații deținute de orice entitate publică.

Prevederile OUG nr. 109/2023 este necesar să fie analizate și în corelare cu prevederile OUG nr.116/2023, OUG nr. 89/2023, Legea nr. 9/2023 și Legea nr. 242/2022.

Se poate constata astfel că s-a creat cadrul legal pentru ca orice „element” fizic existent pe teritoriul României să fie „convertit” în digital (orice act, fapt sau informație, inclusiv sub forma unei înregistrări audio, video sau audiovizuale) și să fie sub gestionarea Serviciului Român de Informații, prin intermediul Regiei Autonome Rasirom (regia SRI), potrivit art. 5 lit. d) din OUG nr. 116/2023 coroborat cu art. 4 din OUG nr. 109/2023, a cărei activitate este clasificată ca secret de stat.

Potrivit art. 5 din OUG nr. 116/2023 S.I.I.S.N. se află în administrarea, operarea, mentenanța Ministerului Finanțelor, prin Centrul Național pentru Informații Financiare, care are următoarele atribuții și responsabilități:

d) să asigure integrarea S.I.I.S.N. în hubulfinanciar;

e) să asigure interoperabilitatea volumelor de big data din cadrul fiecărui sistem pentruI.I.S.N. și să dezvolte module de valorificare a informațiilor, folosind inclusiv instrumente de data mining, machine-learning, Artificial Intelligence;

f) să asigure securitatea cibernetică pentru S.I.I.S.N., ca parte a sistemului informatic general al Ministerului Finanțelor, în conformitate cu prevederile legale în vigoare (asigurată de Centrul Național Cyberint din cadrul Serviciului Român de Informații, conform art. 3 din OUG nr. 109/2023);

g) să dezvolte module de valorificare specifice în funcție de informațiile de specialitate furnizate de S.I.I.S.N., precum și informațiile rezultate din prelucrarea volumelor de big data furnizate de S.I.I.S.N.;

h) să îndeplinească orice alte atribuții prevăzute de lege sau necesare pentru a asigura operaționalizarea / administrarea / mentenanța S.I.I.S.N.;

i) să colaboreze cu diverse entități publice sau private în vederea dezvoltării de module de valorificare a datelor și informațiilor furnizate prin intermediul S.I.I.S.N. și, în acest scop, să pună la dispoziție datele și informațiile gestionate către acestea, cu respectarea confidențialității și securității datelor, pentru utilizarea, cu titlu gratuit, a modulelor de către Centrul Național pentru Informații Financiare.

Integrarea S.I.I.I.N.S. în Hubul financiar se poate face numai de către Regia Autonomă „Rasirom” (regia SRI), având în vedere dispozițiile art. 4 din OUG nr. 109/2023, iar toată activitatea desfășurată de aceasta va fi „clasificată”, încadrându-se în categoria informațiilor clasificate, secrete de stat și va fi supusă protecției juridice aferente, având în vedere dispozițiile art. 15 din Legea nr. 182/2002 potrivit cărora:

„a) informaţii ‒ orice documente, date, obiecte sau activități, indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau de punere în circulație;

b) informații clasificate ‒ informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importantă și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate;

c) informații secrete de stat ‒ informațiile care privesc securitatea națională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranța națională și apărarea țării;

d) protecție juridică ‒ ansamblul normelor constituționale și al celorlalte dispoziții legale în vigoare, care reglementează protejarea informațiilor clasificate.”

Drept urmare, existența acestui S.I.I.N.S. (format din module) ca parte a Hubului financiar poate permite nenumărate abuzuri și o încălcare a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și ale persoanelor juridice din România, putându-se ajunge până la anularea acestora, mai ales în „era digitalizării”.

Raportat și la definiția termenului de „securitate națională a României”, definită conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 ca fiind „starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”, se poate constata că însăși reglementarea, crearea și existența acestor „module de valorificare a datelor și informațiilor furnizate prin intermediul sistemelor informatice de interes strategic național” (parte a Hubului financiar) reprezintă o amenințare la securitatea națională a României, în sensul art. 3 din Legea nr. 51/1991, întrucât:

a) prin introducerea în cadrul aceluiași suport tehnic (cloud/hub/modul), aflat sub controlul SRI, a tuturor datelor și informațiilor despre și de la persoanele fizice și juridice române, ale instituțiilor și autorităților publice ce compun Statul Român se vor crea premisele creării unei entități care să dubleze competentele Statului Român în ceea ce privește obținerea oricăror informații de tip național, dar fără limitarea conferită de mecanismele de protecție care împiedică Statul Român să încalce drepturile fundamentale constituționale ale persoanelor fizice și juridice române. Astfel, o asemenea entitate ce va administra un instrument/mecanism care va absorbi și ulterior disemina orice fel de informație, de orice natură, fără a avea posibilitatea legală de control va amenința climatul de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție.

c) exprimarea extrem de largă de la art. 1 alin. (3) din OUG nr. 109/2023 („Hubul financiar este de uz și interes public general pentru interesele financiare ale statului român și ale Uniunii Europene”) și interconectarea/interoperabilitatea acestuia cu alte sisteme ale altor state membre ale Uniunii Europene pune în pericol caracterul statului român de stat inde După aderarea la Uniunea Europeană, România și-a menținut caracterul de stat național și independent, Uniunea Europeană neavând nicio competență de legiferare în domeniul securității naționale, aceasta rămânând în competența exclusivă a României. În acest sens, reamintim prevederile art. 4 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene:

„(1) În conformitate cu articolul 5, orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.

(2) Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.”

Totodată, existența acestor „module de valorificare a datelor și informațiilor furnizate prin intermediul sistemelor informatice de interes strategic național” (parte a Hubului financiar) care pot conţine orice „element” fizic de pe teritoriul României transformat în digital, sub controlul SRI reprezintă un pericol la statul de drept și democrație în România și poate să ducă la formarea unei optici de tipul „stat în stat”. A se vedea în acest sens, Avizul Comisiei de la Veneția CDL-AD (2023)008, potrivit căruia:

Or, raportat la legislația din România, crearea cadrului legal pentru punerea la dispoziția și sub controlul SRI a tuturor datelor și informațiilor din România, atât din mediul public, cât și privat, prin intermediul acestor module care sunt parte a Hubului financiar, Serviciul Român de Informații se îndepărtează de la rolul pe care îl are, de culegere de informații, devenind beneficiar al datelor și informațiilor deja existente în Hubul Financiar, neexistând niciun control real cu privire la modul în care le va folosi, ceea ce prezintă un pericol de dispariție a caracterului de stat de drept și democratic al României și formarea unei mentalități de tipul „stat în stat” la nivelul SRI.

Mai mult, având în vedere faptul că prin OUG nr. 116/2023 sunt afectate drepturile și libertățile cetățenilor (în special dreptul la viața privată), această ordonanță a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor art. 115 alin. (6) din Constituția României potrivit cărora „Ordonanțele de urgență… nu pot afecta drepturile, libertățile… prevăzute de Constituție”, motiv pentru care aceasta nu poate fi aprobată de către Parlament, deoarece este neconstituțională.

4. Referitor la Proiectul de Lege privind modificarea și completarea Legii nr.51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, precum și pentru modificarea art. 451 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă (înregistrat la Senat sub nr. L690/2023 și la Camera Deputaților sub nr. PL-x nr. 788/2023) solicităm introducerea de amendamente care să vizeze:

‒ eliminarea modificărilor art. 30 alin. (1) ale Legii nr. 51/1995;

‒ modificarea art. 451 din Legea nr. 134/2010, conținutul acestuia urmând să facă trimitere la dispozițiile art. 30 din Legea nr. 51/1995;

‒ completarea art. 488 alin (1) Cod de procedură civilă cu un nou motiv de recurs privind nemotivarea reducerii cheltuielilor de judecată ori neaplicarea sau nerespectarea criteriilor prevăzute de art. 451 Cod Procedură Civilă, în cazul reducerii cheltuielilor de judecată.

Forma proiectului de lege adoptată de Senat este deficitară.

Scopul acestui proiect de lege a fost numai acela de a remedia problemele apărute, în prezent, în practică ca urmare a reducerii excesive de către unele instanțe a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariile avocaților.

Însă, modificarea a două articole din legi diferite (Legea nr. 51/1995 și Legea nr. 134/2010), fără să se facă trimitere între aceste articole, dacă proiectul de lege se adoptă în această formă și normele intră în vigoare, va conduce la apariția a două articole distincte în legi distincte, fără trimitere între acestea, ceea ce va putea duce la interpretări diferite în practică, care nu au legătură cu scopul pentru care a fost inițiat proiectul de lege. Aceasta cu atât mai mult cu cât forma art. 30 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 va fi neclară și neprevizibilă, având în vedere formularea „în fața instanței” și nu va reflecta legătura dintre acesta și cheltuielile de judecată reglementate de dispozițiile art. 451 Cod procedură civilă. Totodată, această modificare este în contradicție cu dispozițiile art. 128 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, potrivit cărora onorariile se stabilesc liber între client și avocat. (A se vedea și Avizul Consiliului Superior al Magistraturii).

Din acest motiv se impune renunțarea la modificarea dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 și preluarea modificărilor acestui articol în conținutul dispozițiilor art. 451 Cod Procedură Civilă.

Totodată, având în vedere și avizul Consiliului Legislativ, prevederile din conținutul art. 451 Cod Procedură Civilă privind posibilitatea formulării căii de atac a recursului împotriva soluției de reducere a cheltuielilor de judecată nu poate fi pusă în practică, ca urmare a faptului că un astfel de recurs nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) Cod Procedură civilă (a se vedea Decizia nr. 3/2020 pronunțată de ICCJ ‒ Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii).

II. Solicităm ambelor camere ale Parlamentului României (Senat și Camera Deputaților):

1. ca, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 202/1998 privindorganizarea Monitorului Oficial al României și art. 2 și art. 12 din Ordinul nr. 367/2022 al Secretarului General al Camerei Deputaților, Parlamentul României (Senatul și CameraDeputaților), în calitate de emitent al Legii nr. 13/2008 prin care a fost ratificat Tratatul de la Lisabona, să ceară rectificarea erorii materiale apărute cu ocazia publicării Legii nr. 13/2008 în Monitorul Oficial nr. 107/12.02.2008, în sensul eliminării „ACT FINAL din 13 decembrie 2007 la Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007”, întrucât acesta nu a fost ratificat prin Legea nr. 13/2008, iar potrivit art. 76 din Legea nr. 24/2000 în Monitorul Oficial se publică Legea de ratificare însoțită numai de textul tratatului ratificat.

Rectificarea acestei erori materiale are o deosebită importanţă, întrucât hotărârile Curții de Justiție Europene prin care a statuat o pretinsă supremație a dreptului Uniunii în fața Constituției României, au fost întemeiate pe „Declarația nr. 17 cu privire la supremație, anexată la actul final al Conferinței Interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona”, în condițiile în care România nu a ratificat niciodată nici Actul final și nici Declarația nr. 17.

2. să inițieze și să adopte un proiect de lege pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de Procedură Penală prin care:

‒ să se modifice dispozițiile art. 1391 Cod procedură penală, astfel încât înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații (efectuate de SRI) să poată fi folosite ca probe în procesul penal numai pentru infracțiunile prevăzute în mod expres de Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului și Titlul X ‒ Infracțiuni contra securității naționale din Codul Penal. În prezent, acest articol permite ca înregistrările efectuate de SRI să fie probe clasificate în dosarele penale pentru majoritatea infracțiunilor reglementate de legislația penală din România;

‒ abrogarea dispozițiilor art. 345 Cod procedură penală potrivit cărora, în dosarele penale în care actul de sesizare se întemeiază pe probe ce constituie informații clasificate, apărători (avocați) ai părților și persoanei vătămate pot fi numai avocații care dețin autorizația de acces prevăzută de lege (ORNISS). Introducerea unei norme potrivit căreia acces la informațiile clasificate să aibă atât apărătorii (avocații), cât și părțile și persoana vătămată, în vederea pregătirii și formulării apărărilor în cauză. Accesul la informațiile clasificate să fie permis în baza unei proceduri prin care aceștia se angajează să nu divulge datele și informațiile despre care au luat cunoștință, sub sancțiunea tragerii la răspundere penală potrivit legii;

‒ completarea dispozițiilor art. 281 Cod Procedură Penală, a următoarelor cauze de nulitate absolută: nerespectarea principiului legalității în faza de urmărire penală; nerespectarea drepturilor avocatului în procesul penal, prevăzute în mod expres de Codul de Procedură Penală;

‒ alte modificări/completări ale Codului de procedură penală privind dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, introducerea/modificarea unor termene;

3. să inițieze și să adopte un proiect de lege prin care să se completeze dispozițiile art. 398 Cod penal, privind infracțiunea de înaltă trădare, prin introducerea unei agravante în cazul nerespectării supremației Constituției României de către un senator, deputat, ministru, prim-ministru, europarlamentar, judecător, procuror, judecător al Curții Constituționale sau Președintele României;

4. să inițieze și să adopte un proiect de lege prin care: să fie modificate/completate dispozițiile Legii nr. 51/1995, să fie eliminate/modificate articolele din legislație care afectează secretul profesional al avocatului, să fie întărite/consolidate: dreptul la apărare, drepturile avocatului, să se introducă mecanisme eficiente de protejare a avocatului în exercitarea profesiei;

5. să inițieze și să adopte un proiect de lege pentru modificarea legislației în vigoare care vizează modalitatea de organizare, funcționare și atribuțiile Serviciului Român de Informații, având în vedere faptul că Serviciului Român de Informaţii i-au fost stabilite atribuții care depășesc cu mult rolul constituțional pe care îl are pentru apărarea securității naționale, atribuindu-i-se puteri excesiv de largi cu puțin control democratic asupra lor, fiind astfel puse în pericol statul de drept și democrația în România.

Analizând Avizul Comisiei de la Veneția nr. CDL-AD (2023)008, aviz pe marginea proiectului de lege privind serviciul de informații și securitate, precum și pe marginea proiectului de lege privind activitatea contrainformativă și informativă, adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 134-a Sesiuni Plenare (Veneția, 10-11 martie 2023), emis la solicitarea Republicii Moldova, se poate constata că peste 80% din legislația care reglementează organizarea, funcționarea și atribuțiile Serviciului Român de Informații încalcă principiile statului de drept și ale democrației.

Legislația actuală privitoare la organizarea, funcționarea și atribuțiile Serviciului Român de Informații reprezintă un pericol la securitatea națională a României definită conform art. 1 din Legea nr. 51/1991 ca fiind „starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”.

Aceasta cu atât mai mult cu cât în ultimii ani, sub pretextul digitalizării României, combaterii evaziunii fiscale și asigurării securității cibernetice a spațiului cibernetic național civil, s-au adoptat legi care conțin norme vagi, formulate în linii mari și neclare și care conferă Serviciului Român de Informații o putere nelimitată de a accesa tot felul de comunicații electronice, dobândind astfel dreptul de a accesa, în general, în mod netransparent și fără posibilitatea de verificare a modalității în care utilizează acele date și informații, sistemele informaționale, rețelele de comunicații electronice, resursele informaționale și bazele de date ale organelor de drept, autorităților publice, întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor, indiferent de proprietatea acestora.

În lipsa unei modificări a legislației în vigoare prin care să fie stabilite în mod clar și limitat atribuțiile Serviciului Român de Informații numai la îndeplinirea rolului său în asigurarea securității naționale a României, există un mare risc ca România să se transforme dintr-un stat de drept și democratic (așa cum prevede Constituția României) într-un stat dictatorial, sub controlul serviciilor de informații.

6. Consultarea UNBR și Barourilor cu privire la proiectele de lege care afectează profesia de avocat, dreptul la apărare, adoptarea sau modificarea Codurilor civil, penal, de procedură civilă, de procedură penală, etc.

III. Solicităm senatorilor și deputaților din Parlamentul României:

1. să își îndeplinească cu bună-credință mandatul pe care l-au primit din partea cetățenilor;

2. să adopte legi conforme cu Constituția României și supremației ei și să respecte principiile constituționale, drepturile și libertățile fundamentale, precum și principiul legalității și normele de tehnică legislativă;

3. să analizeze și să dezbată în mod real proiectele legislative în ședințele comisiilor parlamentare, inclusiv cu privire la conformitatea normelor cu Constituția și impactul pe care îl generează după adoptarea și intrarea lor în vigoare;

4. să inițieze și să adopte proiecte de lege prin care să fie puse în acord cu Constituția toate textele declarate neconstituționale;

5. să respingă ordonanțele de urgență adoptate de Guvernul României cu încălcarea art. 115 alin. (4) și (6) din Constituția României;

6. să adopte proiecte de lege prin care să fie respectat și întărit dreptul de acces la instanță, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil;

7. să adopte proiecte de lege prin care avocații să fie protejați împotriva eventualelor abuzuri și presiuni în exercitarea profesiei;

8. să adopte proiecte de lege prin care să fie garantat dreptul de acces efectiv și eficace al cetățenilor la instanța de contencios constituțional;

9. să respecte termenele și procedura de legiferare indicate în Regulamentul Senatului și Regulamentul CamereiDeputaților;

10. ca, în exercitarea mandatului de senator sau deputat, să respecte principiul supremației Constituției României, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituția României și să aplice cu bună-credință dispozițiile art. 148 din Constituția României, prin respectarea interpretării constituționale a înțelesului acestui articol dată de Curtea Constituțională a României prin considerentele Deciziei nr. 148/2003 astfel încât propunerea de revizuire a Constituției României din 2003 în vederea aderării la Uniunea Europeană să respecte limitele revizuirii Constituției prevăzute la art. 148 alin. (1) din Constituția din 1991 și să nu afecteze caracterul independent al statului român.

La referendumul din 18-19 octombrie 2003, poporul român a votat revizuirea Constituției în vederea aderării la UE, cu respectarea acestei interpretări a actualului art. 148 din Constituția României, fără renunțarea la supremația Constituției României în favoarea dreptului Uniunii Europene/acquisului comunitar.

Drept urmare, supremația Constituției României este necesar să fie respectată și după aderarea României la Uniunea Europeană, atât de Curtea Constituțională a României, cât și de Parlamentul României, Președintele României, Guvernul României și autoritatea judecătorească.

IV. Solicităm Consiliului Superior al Magistraturii:

1. să își respecte rolul de garant al independenței justiției, precum și rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale și să sancționeze judecătorii și procurorii atunci când aceștia, desfășurându-și activitatea cu nerespectarea legii și a Constituției României, încalcă dreptul de acces la instanță, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil;

2. să inițieze proiecte de legi prin care să se elimine orice imixtiune în activitatea judecătorilor și procurorilor, astfel încât aceștia să își desfășoare activitatea în mod independent și imparțial, fără nicio presiune externă din partea politicului sau serviciilor de informații A (A se vedea în acest sens și Avizul Comisiei de la Veneția nr. CDL-AD (2023)008[9]);

3. ca, în exercitarea activității, să respecte principiul supremației Constituției României, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituția României și să aplice cu bună-credință dispozițiile art. 148 din Constituția României, prin respectarea interpretării constituționale a înțelesului acestui articol dată de Curtea Constituțională a României prin considerentele Deciziei nr. 148/2003 astfel încât propunerea de revizuire a Constituției României din 2003 în vederea aderării la Uniunea Europeană să respecte limitele revizuirii Constituției prevăzute la art. 148 alin. (1) din Constituția din 1991 și să nu afecteze caracterul independent al statului român.

Prin considerentele Deciziei CCR nr. 148/2003, cu ocazia analizării constituționalității prevederilor art. 1451 din proiectul de revizuire a Constituției (actualul art. 148 din Constituția României) s-a statuat: „Consecința aderării pleacă de la faptul ca statele membre ale Uniunii Europene au înțeles sa situeze acquisul comunitar ‒ tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea ‒ pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”.

4. completarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești cu un capitol care să conțină reguli de conduită ale judecătorilor, grefierilor și ale celorlalte categorii de personal în relația cu avocații și justițiabilii și reguli de organizare a ședințelor de judecată, astfel încât:

‒ ședințele de judecată să se desfășoare cu respectarea solemnității ședinței, atât de către avocați și justițiabili, cât și de către judecători;

‒ judecătorii să dea dovadă de competență profesională și să manifeste calm, răbdare, politețe și imparțialitate față de justițiabili, martori, avocați, procurori și alte persoane cu care intră în contact în calitate oficială;

‒ judecătorii să respecte dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil al cetățenilor în integralitatea sa,

‒ reguli privind stabilirea ședințelor de judecată în cadrul vacanței judecătorești, precum și intervalele orare pentru fiecare cauză în cadrul ședinței de judecată, etc;

5. completarea Regulamentului de ordine interioară al parchetelor cu un capitol care să conțină reguli de conduită ale judecătorilor, grefierilor și ale celorlalte categorii de personal în relația cu avocații și justițiabilii;

6. modificarea/completarea hotărârea CSM nr. 2040/2023 privind normarea activității judecătorilor și găsirea de soluții pentru completarea schemei de personal al instanțelor, astfel încât să fie eliminată situația cu care ne confruntăm în prezent care încalcă dreptul de acces efectiv și eficace la instanță, precum și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

V. Solicităm Înaltei Curți de Casație și Justiție și celorlalte instanțe de judecată din România:

1. să își îndeplinească rolul pe care îl au potrivit Constituției;

2. să înfăptuiască justiția în numele legii, în mod independent și cu imparțialitate, să se supună numai legii, iar justiția să fie unică, imparțială și egală pentru toți;

3. să respecte dreptul de acces la instanță, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil;

4. să își respecte rolul stabilit de art. 126 alin. (6) din Constituția României și să efectueze, în mod real și efectiv, controlul judecătoresc al actelor administrative;

5. să respecte deciziile Curții Constituționale a României atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor acestora, indiferent dacă soluția este de admitere sau de respingere a excepției de neconstituționalitate;

6. ca, în exercitarea activității, atât Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe de judecată din România, cât și judecătorii care activează în cadrul acestora, să respecte principiul supremației Constituției României, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituția României și să aplice cu bună-credință dispozițiile art. 148 din Constituția României, prin respectarea interpretării constituționale a înțelesului acestui articol dată de Curtea Constituțională a României prin considerentele Deciziei nr. 148/2003 astfel încât propunerea de revizuire a Constituției României din 2003 în vederea aderării la Uniunea Europeană să respecte limitele revizuirii Constituției prevăzute la art.148 alin. (1) din Constituția din 1991 și să nu afecteze caracterul independent al statului român.

Prin considerentele Deciziei CCR nr. 148/2003, cu ocazia analizării constituționalității prevederilor art. 145[1] din proiectul de revizuire a Constituției (actualul art. 148 din Constituția României) s-a statuat: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar ‒ tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea ‒ pe o poziție intermediară între Constituţie şi celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. La referendumul din 18-19 octombrie 2003, poporul român a votat revizuirea Constituției în vederea aderării la UE, cu respectarea acestei interpretări a actualului art. 148 din Constituția României, fără renunțarea la supremația Constituției României în favoarea dreptului Uniunii Europene/acquisului comunitar.

7. completarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu un capitol care să conțină reguli de conduită ale judecătorilor, grefierilor și ale celorlalte categorii de personal în relația cu avocații și justițiabilii;

8. ca, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil și respectarea principiului securității raporturilor juridice, în sensul existenței unei jurisprudențe unitare la nivelul fiecărei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în acord cu jurisprudența CEDO în materie, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție să respecte dispozițiile art. 28 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară potrivit cărora: „Dacă o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau un complet de 5 judecători consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudențe, întrerupe judecata și sesizează Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care judecă cu citarea părților din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. După ce Secțiile Unite s-au pronunțat asupra sesizării privind schimbareajurisprudenței, judecata continuă.” În prezent, ca urmare a nerespectării de către judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispozițiilor acestui articol, s-a creat o stare de insecuritate juridică, ca urmare a faptului că fiecare complet al Înaltei Curți de Casație și Justiție ignoră jurisprudența secției în care activează, interpretând și aplicând în mod diferit legea, pentru situații similare justițiabilii primind soluții diametral opuse.

VI. Solicităm Ministerului public:

1. să respecte și să apere ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile tuturor cetățenilor, inclusiv prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, precum și principiul legalității;

2. să respecte deciziile Curții Constituționale a României, de admitere sau de respingere a excepției de neconstituționalitate, atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor;

3. ca, în exercitarea activității, atât Ministerul Public, cât și toate direcțiile și structurile care acționează în subordinea sa, să respecte principiul supremației Constituției României, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituția României și să aplice cu bună-credință dispozițiile art. 148 din Constituția României, prin respectarea interpretării constituționale a înțelesului acestui articol dată de Curtea Constituțională a României prin considerentele Deciziei nr. 148/2003 astfel încât propunerea de revizuire a Constituţiei României din 2003 în vederea aderării la Uniunea Europeană să respecte limitele revizuirii Constituției prevăzute la art. 148 alin. (1) din Constituția din 1991 și să nu afecteze caracterul independent al statului român.

Prin considerentele Deciziei CCR nr. 148/2003, cu ocazia analizării constituționalității prevederilor art. 145[1] din proiectul de revizuire a Constituției (actualul art. 148 din Constituția României) s-a statuat: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar ‒ tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea ‒ pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. La referendumul din 18-19 octombrie 2003, poporul român a votat revizuirea Constituției în vederea aderării la UE, cu respectarea acestei interpretări a actualului art. 148 din Constituția României, fără renunțarea la supremația Constituției României în favoarea dreptului Uniunii Europene/acquisului comunitar.

VII. Solicităm judecătorilor Curții Constituționale a României ca, în activitatea pe care o desfășoară, să respecte rolul Curții Constituționale a României prevăzut de art. 142 alin. (1) din Constituția României, respectiv acela de garant al supremației Constituției României, sens în care în activitatea pe care o desfășoară solicităm:

1. să își exercite rolul de garant al supremației Constituției, să soluționeze excepțiile de neconstituționalitate cu care este investită, în mod obiectiv și imparțial, fără nicio influență;

2. să întreprindă demersurile necesare pentru reducerea termenului de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate cu care a fost investită și respectarea dreptului de acces efectiv și eficace la instanța de contencios constituțional;

3. să respecte dispozițiile constituționale privind garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor;

4. să respecte dispozițiile constituționale privind caracteristicile României de stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, stat de drept, democratic și social; să respecte principiului separației și echilibrului puterilor în cadrul democrației constituționale, precum și principiul legalității;

5. ca, în exercitarea activității, să respecte principiul supremației Constituției României, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituția României și să aplice cu bună-credință dispozițiile art. 148 din Constituția României, prin respectarea interpretării constituționale a înțelesului acestui articol dată de Curtea Constituțională a României prin considerentele Deciziei nr. 148/2003 astfel încât propunerea de revizuire a Constituției României din 2003 în vederea aderării la Uniunea Europeană să respecte limitele revizuirii Constituției prevăzute la art. 148 alin. (1) din Constituția din 1991 și să nu afecteze caracterul independent al statului român.

Prin considerentele Deciziei CCR nr. 148/2003, cu ocazia analizării constituţionalităţii prevederilor art. 145[1] din proiectul de revizuire a Constituției (actualul art. 148 din Constituția României) s-a statuat: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar ‒ tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea ‒ pe o poziție intermediară între Constituţie şi celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. La referendumul din 18-19 octombrie 2003, poporul român a votat revizuirea Constituției în vederea aderării la UE, cu respectarea acestei interpretări a actualului art. 148 din Constituția României, fără renunțarea la supremația Constituției României în favoarea dreptului Uniunii Europene/acquisului comunitar.

VIII. Solicităm Guvernului României:

1. să înceteze a mai legifera pe calea delegării legislative și a mai adopta ordonanțe de urgență cu încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituția României;

2. să înceteze a mai adopta ordonanțe de urgență care conțin norme ce afectează drepturi și libertăți fundamentale, cu încălcarea art. 115 alin. (6) din Constituția României;

3. să își exercite rolul de inițiator legislativ, în cazul în care consideră că este necesară o intervenție legislativă în anumite domenii, supunând spre analiză Parlamentului ‒ ca unică autoritate legiuitoare a țării ‒ proiectele de legi pe care le consideră necesare, cu respectarea tuturor normelor și principiilor de drept (legalității, transparenței și norme de tehnică legislativă);

4. ca, în exercitarea activității, să respecte principiul supremației Constituției României, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituția României și să aplice cu bună-credință dispozițiile art. 148 din Constituția României, prin respectarea interpretării constituționale a înțelesului acestui articol dată de Curtea Constituțională a României prin considerentele Deciziei nr. 148/2003 astfel încât propunerea de revizuire a Constituției României din 2003 în vederea aderării la Uniunea Europeană să respecte limitele revizuirii Constituției prevăzute la art. 148 alin. (1) din Constituția din 1991 și să nu afecteze caracterul independent al statului român.

Prin considerentele Deciziei CCR nr. 148/2003, cu ocazia analizării constituționalității prevederilor art. 145[1] din proiectul de revizuire a Constituției (actualul art. 148 din Constituția României) s-a statuat: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar ‒ tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea ‒ pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”. La referendumul din 18-19 octombrie 2003, poporul român a votat revizuirea Constituției în vederea aderării la UE, cu respectarea acestei interpretări a actualului art. 148 din Constituția României, fără renunțarea la supremația Constituției României în favoarea dreptului Uniunii Europene/acquisului comunitar.

IX. SolicitămAvocatului Poporului: ca, în exercitarea atribuțiilor ce îi revin potrivit dispozițiilor Legii nr. 35/1997, să întreprindă demersurile necesare pentru stoparea stării de insecuritate juridică apărută în urma hotărârilor pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin care a statuat o pretinsă supremația dreptul Uniunii în fața Constituției României.

Hotărârile CJUE au fost întemeiate pe „Declarația nr. 17 cu privire la supremație, anexată la actul final al Conferinței Interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona”, în condițiile în care România nu a ratificat niciodată nici Actul final și nici Declarația nr. 17.

Prin Legea nr. 13/2008, Parlamentul României a ratificat numai Tratatul de la Lisabona.

Parlamentul României nu a ratificat Actul final al Conferinței Interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona și nici Declarația nr. 17 privind supremația (anexă la Actul Final), nefiind emisă nicio lege de Parlamentul României pentru ratificarea acestora.

Cu toate acestea, dintr-o eroare materială, în Monitorul Oficial nr. 107 din 12 februarie 2008, odată cu Legea de ratificare a Tratatului de la Lisabona (Legea nr. 13/2008) a fost publicat și Actul final al Conferinței Interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona, act de sine stătător, fără ca prin Legea nr. 13/2008 să fi fost ratificat și Actul Final, odată cu ratificarea Tratatului de la Lisabona.

Potrivit art. 76 din Legea nr. 24/2000 în Monitorul Oficial se publică Legea de ratificare însoțită numai de textul tratatului ratificat.

Solicităm Avocatului Poporului ca pentru stoparea stării de insecuritate juridică apărută ca urmare a nerespectării supremației Constituției României, ulterior pronunțării hotărârilor CJUE:

1. să solicite Parlamentului României, în calitate de emitent al Legii nr. 13/2008, ca în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României și art. 2 și art. 12 din Ordinul nr. 367/2022 al Secretarului General al Camerei Deputaților, să ceară rectificarea erorii materiale apărute cu ocazia publicării Legii nr. 13/2008 în Monitorul Oficial nr. 107/12.02.2008, în sensul eliminării „ACT FINAL din 13 decembrie 2007 la Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007”, întrucât acesta nu a fost ratificat prin Legea nr. 13/2008, iar potrivit art. 76 din Legea nr. 24/2000 în Monitorul Oficial se publică Legea de ratificare însoțită numai de textul tratatului ratificat;

2. să încunoștințeze autoritățile publice din România cu privire la obligația respectării principiului supremației Constituției României, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituția României, și aplicării cu bună-credință dispozițiile art. 148 din Constituția României, prin respectarea interpretării constituționale a înțelesului acestui articol dată de CurteaConstituțională aRomâniei prin considerentele Deciziei nr. 148/2003 astfel încât propunerea de revizuire a Constituției României din 2003 în vederea aderării la Uniunea Europeană să respecte limitele revizuirii Constituției prevăzute la art. 148 alin. (1) din Constituția din 1991 și să nu afecteze caracterul independent al statului român.

3. Să analizeze impactul dispozițiilor legale privind e-factura (reglementată de OUG nr. 120/2021 și prevederile Codului Fiscal), Hubul financiar (reglementat de OUG nr. 109/2023) modulelor de valorificare a datelor și informațiilor furnizate prin intermediul sistemelor informatice de interes strategic național asupra drepturilor și libertăților fundamentale în România și să transmită puncte de vedere către Camera Deputaților (cameră decizională) cu privire la următoarele proiecte de legi:

a. Proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.115/2023 privind unele măsuri fiscal bugetare în domeniul cheltuielilor publice, pentru consolidare fiscală, combaterea evaziunii fiscale, pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru prorogarea unor termene (înregistrat la Senat sub nr. L725/2023 și la Camera Deputaților sub nr. PL-x nr. 33/2024),

b. Proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.109/2023 privind înființarea, dezvoltarea și administrarea unui Hub Financiar la nivelul Ministerului Finanțelor (înregistrat la Senat sub nr. L721/2023 și la Camera Deputaților sub nr. PL-x nr. 28/2024)

c. Proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.116/2023 privind unele măsuri pentru gestionarea și evidențierea veniturilor curente ale bugetului public prin implementarea unor proiecte de digitalizare (înregistrat la Senat sub nr. L726/2023 și la Camera Deputaților sub nr. PL-x nr. 34/2024)

X. Solicităm Serviciului Român de Informații:

1. ca, în exercitarea activității, atât ServiciulRomân de Informații, cât și angajații și ofițerii din structurile acestuia:

‒ să respecte drepturile și libertățile fundamentale garantate de Constituția României;

‒ să respecte caracterul de stat național, independent, suveran, indivizibil și democratic al României, precum şi respectarea caracterului de stat de drept al României;

‒ să nu intervină în activitatea judecătorilor și procurorilor, astfel încât aceștia să își desfășoare activitatea în mod independent și imparțial, fără imixtiuni (a se vedea în acest sens și Avizul Comisiei de la Veneția nr. CDL-AD (2023) 008[10]);

‒ să respecte principiul supremației Constituției României, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituția României și să aplice cu bună-credință dispozițiile art. 148 din Constituția României, prin respectarea interpretării constituționale a înțelesului acestui articol dată de Curtea Constituțională a României prin considerentele Deciziei nr. 148/2003 astfel încât propunerea de revizuire a Constituției României din 2003 în vederea aderării la Uniunea Europeană să respecte limitele revizuirii Constituției prevăzute la art. 148 alin. (1) din Constituția din 1991 și să nu afecteze caracterul independent al statului român. Prin considerentele Deciziei CCR nr. 148/2003, cu ocazia analizării constituționalității prevederilor art. 145 din proiectul de revizuire a Constituției (actualul art. 148 din Constituția României) s-a statuat: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar ‒ tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea ‒ pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”.

2. În exercitarea atribuțiilor care îi revin potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 14/1992, să întreprindă demersurile necesare pentru contracararea următoarelor acțiuni care constituie amenințări la adresa siguranței și securității naționale a României astfel cum este definită de art. 1 din Legea nr. 51/1991, întrucât este știrbită suveranitatea și independența statului român (prevăzute de art. 1 alin. (1) din Constituția României), ca urmare a:

‒ încălcării de către reprezentanții autorităților publice din România a dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituția României (cu privire la obligativitatea respectării supremației Constituției în România) și a dispozițiilor art. 2 din Constituția României (privind suveranitatea națională), raportat la acțiunile și inacțiunile acestora care au permis adoptarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a hotărârilor prin care s-a statuat că dreptul Uniunii Europene este deasupra Constituției României, precum și aplicarea acestor hotărâri în România, contribuind astfel la „anularea”, la lipsirea de conținut a dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituția României privind obligativitatea respectării supremației Constituției în România și la încălcarea voinței poporului român exercitată prin referendumul din 18-19 octombrie 2003.

3. Să întreprindă demersurile necesare pentru modificarea legislației în vigoare care vizează modalitatea de organizare, funcționare și atribuțiile Serviciului Român de Informații, având în vedere faptul că Serviciului Român de Informații i-au fost stabilite atribuții care depășesc cu mult rolul constituțional pe care îl are pentru apărarea securității naționale, atribuindu-i-se puteri excesiv de largi cu puțin control democratic asupra lor, fiind astfel puse în pericol statul de drept și democrația în România.

Analizând Avizul Comisiei de la Veneția nr. CDL-AD (2023)008[11], aviz pe marginea proiectului de lege privind serviciul de informații și securitate, precum și pe marginea proiectului de lege privind activitatea contrainformativă și informativă, adoptat de Comisia de la Veneția în cadrul celei de-a 134-a Sesiuni Plenare (Veneția, 10-11 martie 2023), emis la solicitarea Republicii Moldova, se poate constata că peste 80% din legislația care reglementează organizarea, funcționarea și atribuțiile Serviciului Român de Informații încalcă principiile statului de drept și ale democrației.

În lipsa unei modificări a legislației în vigoare prin care să fie stabilite în mod clar și limitat atribuțiile Serviciului Român de Informații, numai la îndeplinirea rolului său în asigurarea securității naționale a României, există un mare risc ca România să se transforme dintr-un stat de drept și democratic (astfel cum prevede Constituția României) într-un stat dictatorial, sub controlul serviciilor de informații.

XI. Solicităm Președintelui României:

ca, în exercitarea rolului care îi revine potrivit art. 80 din Constituția României (de reprezentant al statului român; garant al independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării; de a vechea la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice) să respecte principiul supremației Constituției României, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituția României și să aplice cu bună-credință dispozițiile art. 148 din Constituția României, prin respectarea interpretării constituționale a înțelesului acestui articol dată de Curtea Constituțională a României prin considerentele Deciziei nr. 148/2003 astfel încât propunerea de revizuire a Constituției României din 2003 în vederea aderării la Uniunea Europeană să respecte limitele revizuirii Constituției prevăzute la art. 148 alin. (1) din Constituția din 1991 și să nu afecteze caracterul independent al statului român.

Astfel, solicităm preşedintelui României ca:

1. în exercitarea atribuțiilor care îi revin conform prevederilor art. 77 din Constituția României de promulgare a legilor, să procedeze la analiza conținutului legilor adoptate de Parlamentul României și trimise spre promulgare, sub aspectul conformității acestora cu Constituția României: respectarea supremației Constituției României; respectarea caracterului de stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil al României; respectarea principiului legalității; respectarea principiului separației și echilibrului puterilor în stat în cadrul democrației constituționale; respectarea caracterului României de stat de drept, democratic și social în care sunt garantate: demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic care reprezintă valori supreme; iar în cazul în care acestea nu sunt respectate:

– să solicite Parlamentului reexaminarea legilor, conform art. 77 alin. (2) din Constituția României;

– să sesizeze Curtea Constituțională cu neconstituționalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituția României;

2. în exercitarea atribuțiilor ce îi revin de reprezentant al statului român în cadrul diverselor organisme europene și internaționale, deciziile pe care le ia și pozițiile pe care le exprimă să fie în conformitate cu Constituția României, respectarea supremației Constituției României și caracteristicilor României de stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil, stat de drept, democratic și social.

3. în calitatea sa de comandant al forțelor armate și președinte al Consiliului Suprem de Apărare a țării, conform art. 92 alin. (1) din Constituția României, în relația cu NATO să respecte voința poporului român exprimată în cadrul referendumului din 18-19 octombrie 2003, pentru revizuirea Constituției României în vederea aderării la NATO, în sensul interpretării art. 145[2] din proiectul de revizuire a Constituției (actualul art. 149 din Constituția României) conform considerentelor Deciziei nr. 148/2003 astfel încât propunerea de revizuire a Constituției României din 2003 în vederea aderării la NATO să respecte limitele revizuirii Constituției prevăzute la art. 148 alin. (1) din Constituția din 1991 și să nu afecteze caracterul independent și suveran al statului român.

Astfel, prin considerentele Deciziei nr. 148/2003 Curtea Constituțională a statuat că:

„NATO este o organizație politico-militară în exclusivitate, fără vreun rol juridic în viața cetățenilor statelor părți. Ca atare, dacă aderarea la Uniunea Europeană presupune un set de reguli specifice și îndeplinirea unor exigențe de ordin constituțional, în cazul aderării la NATO toate exigentele pot fi satisfăcute în condițiile obișnuite ale aderării la un tratat internațional, cu respectarea prevederilor art. 11 și 91 din Constituție. De altfel, art. 10 al Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington D.C. la 4 aprilie 1949, precizează că: „Prin acord unanim, părțile pot să invite să adere la Tratat orice alt stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat și să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord. Orice stat astfel invitat poate să devină parte la Tratat, depunând instrumentul de aderare pe lângă guvernul Statelor Unite ale Americii. Acesta va informa pe fiecare dintre părți despre depunerea documentului de aderare”. De asemenea, dispozițiile art. 1451 alin. (2) sunt aplicabile numai în cazul Uniunii Europene, NATO neavând nicio competență de a emite reglementări cu caracter obligatoriu pentru cetățenii statelor părți. Nici celelalte elemente ale art. 145 nu își găsesc aplicabilitate în cazul NATO. Singura problemă care poate fi reținută o constituie modalitatea de aderare la NATO, Parlamentul fiind liber să decidă dacă aderarea se face printr-o lege adoptată cu o majoritate de două treimi, în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, printr-o lege organică sau printr-o lege ordinară. Numai în prima ipoteză se impune introducerea art. 145, cu o singură trimitere la art. 145[1], respectiv la aplicarea corespunzătoare a alin. (1) al acestui articol.

b) cu privire la consecințele aderării la Uniunea Europeană și la NATO Curtea Constituțională reține că acestea sunt numeroase și ele se reflectă în cuprinsul inițiativei legislative de revizuire a altor articole ale Constituției.

1. Aderarea României la NATO are ca urmare schimbareafuncțiilor forțelor armate. Această schimbarese reflectă în propunerea de modificare a dispozițiilor alin. (1), (3) și (5) ale art. 117 din Constituție. Prin modificarea alin. (1) se legitimează noi funcții ale armatei, care în viitor, în condițiile legii și ale tratatelor internaționale la care România este parte, contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară și participă la acțiuni privind menținerea sau restabilirea păcii. Prevederile alin. (3) ale acestui articol urmăresc să generalizeze această funcție la toate componentele forțelor armate. În sfârșit, alin. (5) al aceluiași articol se modifică pentru a se introduce noi restricții privitoare la trupele străine în raport cu teritoriul român. În actuala redactare dispozițiile acestui alineat interzic trupelor străine să intre sau să treacă pe teritoriul României fără respectarea condițiilor stabilite de lege. Prin modificarea propusă acestor restricții li se adaugă și cele ce reprezintă o completare utilă a textului constituțional, privitoare la staționarea acestora pe teritoriul României, respectiv la desfășurarea de operațiuni militare pe acest teritoriu.”

Se pot constata, astfel, următoarele:

‒ faptul că România este membră a NATO nu conferă acesteia din urmă vreun rol juridic în viața cetățenilor României și nici nu îi stabilește vreo competență de a emite reglementări cu caracter obligatoriu pentru cetățenii României;

‒ faptul că România este membră a NATO nu permite cedarea controlului operațional al armatei române către un militar care nu este cetățean român și care nu are domiciliul în România, având în vedere dispozițiile art. 16 alin. (3) din Constituția României potrivit cărora: „Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară”, precum și dispozițiile art. 118 alin. (1) din Constituția României potrivit cărora armata este subordonată exclusiv poporului român.

Drept urmare, în cazul în care, prin reducere la absurd, au fost adoptate acte normative, cu caracter public sau secret, care încalcă prevederile Constituției României și au conferit vreun rol NATO sau vreunui militar care nu este cetățean român și nu are domiciliul în România, solicităm Președintelui României ca, de urgență, să întreprindă demersurile necesare pentru abrogarea unor asemenea acte normative.

4. În calitatea sa de comandant al forțelor armate și președinte al Consiliului Suprem de Apărare a țării, conform art. 92 alin. (1) din Constituția României, să întreprindă demersuri, de urgență, pentru reorganizarea Armatei Române, astfel încât armata să fie subordonată exclusiv voinței poporului român potrivit dispozițiilor art. 118 alin. (1) din Constituția României.

Facem această solicitare deoarece, modalitatea de organizare actuală a forțelor armate încalcă dispozițiile art. 118 alin. (1) din Constituția României, întrucât armata este subordonată politicului și nu voinței poporului român.

Astfel, potrivit dispozițiilor Legii nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale:

‒ art. 2: „Sistemul de structuri centrale, structuri și forțe ale Ministerului Apărării Naționale constituie Armata României, denumită în continuare armata”;

‒ art. 3 alin. (3): „Ministerul Apărării Naționale răspunde în fața Parlamentului, a Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru modul de aplicare, în domeniul său de activitate, a prevederilor Constituției, legilor, hotărârilor Guvernului și ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării, ale celorlalte acte normative și ale tratatelor internaționale la care România este parte”;

– art. 7 alin. (1): structurile centrale ale Ministerului Apărării Naționale, inclusiv Statul Major al Apărării, sunt subordonate nemijlocit Ministrului Apărării Naționale care face parte din puterea executivă (Guvernul).

Se poate observa, astfel, că Armata României este subordonată politicului și nu exclusiv voinței poporului român, așa cum prevăd în mod expres dispozițiile art. 118 alin. (1) din Constituția României.

Mai mult, până în prezent, față de modalitatea de organizare și funcționare a Armatei Române, raportat la dispozițiile Legii nr. 346/2006, se poate constata că aceasta a fost lipsită de rolul său constituțional de garant al suveranității, independenţei şi unității statului, de garant al integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale.

XII. Solicităm statului Major al Apărării: ca, în exercitarea rolului care revine forțelor armate potrivit dispozițiilor art. 118 alin. (1) din Constituția României („armata este subordonată exclusiv voinței poporului pentru garantarea suveranității, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale”):

1. să respecte principiul supremației Constituției României, prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituția României şi să aplice cu bună-credință dispozițiile art. 148 din Constituția României, prin respectarea interpretării constituționale a înțelesului acestui articol dată de Curtea Constituțională a României prin considerentele Deciziei nr. 148/2003astfel încât propunerea de revizuire a Constituției României din 2003 în vederea aderării la Uniunea Europeană să respecte limitele revizuirii Constituției prevăzute la art. 148 alin. (1) din Constituția din 1991 și să nu afecteze caracterul independent al statului român. Prin considerentele Deciziei CCR nr. 148/2003, cu ocazia analizării constituționalității prevederilor art. 145[1] din proiectul de revizuire a Constituției (actualul art. 148 din Constituția României) s-a statuat: „Consecința aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înțeles să situeze acquisul comunitar ‒ tratatele constitutive ale Uniunii Europene și reglementările derivate din acestea ‒ pe o poziție intermediară între Constituție și celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii”.

Drept urmare, supremația Constituției României este necesar să fie respectată și după aderarea României la Uniunea Europeană, atât de Curtea Constituțională a României, de Parlamentul României, Președintele României, Guvernul României, autoritatea judecătorească, cât și de toate autoritățile publice din România și de forțele armate.

2. În relația cu NATO să respecte voința poporului român exprimată în cadrul referendumului din 18-19 octombrie 2003, pentru revizuirea Constituției României în vederea aderării la NATO, în sensul interpretării art. 145din proiectul de revizuire a Constituției (actualul art. 149 din Constituția României) conform considerentelor Deciziei nr. 148/2003 astfel încât propunerea de revizuire a Constituției României din 2003 în vederea aderării la NATO să respecte limitele revizuirii Constituției prevăzute la art. 148 alin. (1) din Constituția din 1991 și să nu afecteze caracterul independent și suveran al statului român.

Astfel, prin considerentele Deciziei nr. 148/2003 Curtea Constituțională a statuat că:

„NATO este o organizație politico-militară în exclusivitate, fără vreun rol juridic în viața cetățenilor statelor părți. Ca atare, dacă aderarea la Uniunea Europeană presupune un set de reguli specifice și îndeplinirea unor exigențe de ordin constituțional, în cazul aderării la NATO toate exigentele pot fi satisfăcute în condițiile obișnuite ale aderării la un tratat internațional, cu respectarea prevederilor art. 11 și 91 din Constituție. De altfel, art. 10 al Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Washington D.C. la 4 aprilie 1949, precizează că: „Prin acord unanim, părțile pot să invite să adere la Tratat orice alt stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat și să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord. Orice stat astfel invitat poate să devină parte la Tratat, depunând instrumentul de aderare pe lângă guvernul Statelor Unite ale Americii. Acesta va informa pe fiecare dintre părți despre depunerea documentului de aderare.” De asemenea, dispozițiile art. 145[1] alin. (2) sunt aplicabile numai în cazul Uniunii Europene, NATO neavând nicio competență de a emite reglementări cu caracter obligatoriu pentru cetățenii statelor părți. Nici celelalte elemente ale art. 145[1] nu își găsesc aplicabilitate în cazul NATO. Singura problemă care poate fi reținută o constituie modalitatea de aderare la NATO, Parlamentul fiind liber să decidă dacă aderarea se face printr-o lege adoptată cu o majoritate de două treimi, în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, printr-o lege organică sau printr-o lege ordinară. Numai în prima ipoteză se impune introducerea art. 145[2], cu o singură trimitere la art. 145[1], respectiv la aplicarea corespunzătoare a alin. (1) al acestui articol.

b) Cu privire la consecințele aderării la Uniunea Europeană și la NATO Curtea Constituțională reține că acestea sunt numeroase și ele se reflectă în cuprinsul inițiativei legislative de revizuire a altor articole ale Constituției.

1. Aderarea României la NATO are ca urmare schimbarea a funcțiilor forțelor armate. Această schimbarese reflectă în propunerea de modificare a dispozițiilor alin. (1), (3) și (5) ale art. 117 din Constituție. Prin modificarea alin. (1) se legitimează noi funcții ale armatei, care în viitor, în condițiile legii și ale tratatelor internaționale la care România este parte, contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară și participă la acțiuni privind menținerea sau restabilirea păcii. Prevederile alin. (3) ale acestui articol urmăresc să generalizeze această funcție la toate componentele forțelor armate. În sfârșit, alin. (5) al aceluiași articol se modifică pentru a se introduce noi restricții privitoare la trupele străine în raport cu teritoriul român. În actuala redactare dispozițiile acestui alineat interzic trupelor străine să intre sau să treacă pe teritoriul României fără respectarea condițiilor stabilite de lege. Prin modificarea propusă acestor restricții li se adaugă și cele ce reprezintă o completare utilă a textului constituțional, privitoare la staționarea acestora pe teritoriul României, respectiv la desfășurarea de operațiuni militare pe acest teritoriu.”

Se pot constata, astfel, următoarele:

Drept urmare, în cazul în care, prin reducere la absurd, au fost adoptate acte normative, cu caracter public sau secret, care încalcă prevederile Constituției României și au conferit vreun rol NATO sau vreunui militar care nu este cetățean român și nu are domiciliul în România, solicităm Șefului Statului Major al Apărării ca, de urgență, să întreprindă demersurile necesare pentru abrogarea unor asemenea acte normative.

5. Solicităm șefului Statului Major al Apărării, în calitatea sa de comandant deplin al structurii de forțe a Armatei României și membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării ca, de urgență, să întreprindă demersuri pentru reorganizarea ArmateiRomâne, astfel încât armata să fie subordonatăExclusiv voinței poporului român potrivit dispoziţiilor art. 118 alin. (1) din Constituţia României.

Facem această solicitare deoarece modalitatea de organizare actuală a forțelor armate încalcă dispozițiile art. 118 alin. (1) din Constituția României, deoarece armata este subordonată politicului și nu voinței poporului român.

Astfel, potrivit dispozițiilor Legii nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale:

‒ art. 2: „Sistemul de structuri centrale, structuri și forțe ale Ministerului Apărării Naționale constituie Armata României, denumită în continuare armata”;

Mai mult, până în prezent, față de modalitatea de organizare și funcționare a Armatei Române, raportat la dispozițiile Legii nr. 346/2006, se poate constata că aceasta a fost lipsită de rolul său constituțional de garant al suveranității, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale.

Reamintim că prin Rezoluția Congresului Avocaților din 17-18 iunie 2022 referitoare la separația puterilor în stat, respectarea Constituției, ordinii de drept, drepturilor și libertăților fundamentale s-a solicitat tuturor celor trei puteri în stat să reintre în matca constituțională, să își exercite cu bună-credință rolul și îndatoririle care le revin și să înceteze a-și mai aroga competențe care nu le-au fost conferite conform Constituției României.

Cu toate acestea, autoritățile publice din România nu au dat curs solicitărilor care le-au fost adresate prin această Rezoluție.

Pentru respectarea democrației constituționale în România și a caracterului de stat democratic, stat de drept, independent și național al României în care separația puterilor în stat, respectarea Constituției și a supremației sale, ordinea de drept, drepturile și libertățile fundamentale este necesar să fie garantate și respectate, este necesar ca aceste revendicări să fie acceptate și soluționate favorabil.

Urmează ca aceste revendicări să fie înaintate fiecăreia dintre autoritățile publice competente, indicate în prezenta.

Semnat,

Avocați membri ai Baroul București, Avocați membri ai Barourilor din România, Cetățenii României

(conform semnăturilor care pot fi vizualizate accesând link-ul:

https://www.petitieonline.com/signatures/protest_avocati_elimin_oblig_efactura_abrog_interdictie_plati_in_numrar_cass_av_abrogare_oug_1092023_hub_financiar_abrogare_1162023_siisn_respectarea_suprematiei_constitutiei)

Revendicările pot fi vizualizate și semnate pentru susținere, accesând link-ul:

https://www.petitieonline.com/protest_avocati_elimin_oblig_efactura_abrog_interdictie_plati_in_numerarcass_av_abrogare_oug_1092023_hub_financiar_abrogare_1162023_siisn_respectarea_suprematiei_constitutiei

Elena Radu

Note:

1 Comisia de la Veneția, CDL-AD (2015)010, op. Cit., para. 45
2 Comisia de la Veneția, CDL-AD (2015)010, op. Cit., para.4-5
3 Comisia de la Veneția, CDL-AD (2015)010, Raport cu privire la controlul democratic asupra serviciilor de securitate, paragrafele 1-4
4 CtEDO, Szabò și Vissy c. Ungariei, alin.72-73.
5 Comisia de la Veneția, CDL-AD (2015)010, op. Cit., para. 45
6 Comisia de la Veneția, CDL-AD (2015)010, op. Cit., para. 4-5
7 Comisia de la Veneția, CDL-AD (2015)010, Raport cu privire la controlul democratic asupra serviciilor de securitate, paragrafele 1-4
8 CtEDO, Szabò și Vissy c. Ungariei, alin.72-73.
9 https://venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD (2023)008-e
10 https://venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD (2023)008-e
11 https://venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-AD (2023)008-e

Citiți și:
Elena Radu: „Apel către politicienii care dețin funcții publice și demnităţi ”
Av. Elena Radu: Apel către toți senatorii și deputații și către toate partidele parlamentare: modalitatea deficitară în care se legiferează este necesar să înceteze!

yogaesoteric
28 februarie 2024