Pușcăria ca proiect de țară? 4 milioane de români implicați în dosare penale? (II)
România – experimentul fricii, urii şi delaţiunii generalizate?
Citiți prima parte a acestui articol
Acelaşi spectacol, tras la indigo de 40-50 de ani! Drepţi, morgă, maxilare strânse, aplauze, muzică, cifre umflate, menite să întărească optimismul şi încrederea în profesionalismul instituţiei şi, implicit, în securitatea ţării. Din loc în loc, lozinci pe care să le preia presa: „România – redută de securitate”.
Formularea aceasta se vrea descurajantă pentru cei tentaţi de o aventură pe Dâmboviţa, mobilizatoare pentru angajaţi şi inhibitorie pentru cei care trăiesc printre misterioşii zvoneri şi răspândaci. Pentru inamici ar putea fi România o redută şi asta s-ar putea să ne bucure.
Pentru populaţie, oricât ar fi de rotunjite procentele sondajelor, SRI şi celelalte servicii secrete rămân ameninţări la adresa libertăţilor civile şi chiar a drepturilor omului. O fi SRI-ul nostru de nivel european, o fi conectat cu nu ştiu cine sau cu toţi partenerii, dar, la intern, SRI-ul este foarte aproape de spaimele pe care le-a generat cândva Securitatea. Ba, aş zice că acum are mult mai mulţi oameni, cheltuieşte mult mai mulţi bani (inclusiv valută), ascultă infinit mai mult convorbirile oamenilor, a penetrat în mai mare măsură partidele politice şi, conform declaraţiilor făcute de generalii proprii, de asociaţii profesionale din zona Justiţiei, SRI s-a întins mult peste statul de drept şi peste actul de justiţie, peste procese şi peste corpul de magistraţi şi, implicit, peste sentinţe.
Asta se face că nu pricepe Klaus Iohannis, cel chemat să ne ia apărarea. În primele zile de mandat, în afară de o jumătate de propoziţie, n-a zis nimic. În schimb, a dat SRI-ului ce a cerut în materie de nas şi legislaţie şi este gata să mai dea. Eu aş zice că mult prea mult!
Bilanţul SRI s-a desfăşurat într-un moment de tensiune externă, dar şi internă. La extern, pericolul imigranţilor şi atentatele, la intern, decizia CCR privind înregistrările, cercetarea penală strecurată în ordonanţa de urgenţă de fiica sistemului, ajunsă la Justiţie, scandalul cartelelor preplătite şi multe altele.
Ciracii, angajaţii şi acoperiţii fac cor de sprijin pentru toate solicitările şi pretenţiile Serviciului, în vreme ce partea adversă abia că se mai aude. Pe televiziuni au fost mobilizaţi toţi dependenţii de SRI, inclusiv fraierii. Şi toţi strigă în gura mare că fără înregistrări nu se poate combate corupţia, că fără identitatea cumpărătorilor de cartele Serviciul nu-i poate identifica pe terorişti, că ofiţerii nu-i mai pot cerceta penal pe terorişti etc. Toţi cei care iubesc România trebuie să fie de acord cu solicitările SRI, eventual şi cu suplimentările de bani, de posturi şi cu o extindere nemărginită a atribuţiilor. De fapt, SRI vrea acoperire legală cam la tot ce face de o bună bucată de vreme şi face şi acum cu vârf şi îndesat.
Nemulţumirile SRI se bazează pe nişte trucuri de logică şi pe deturnări de sens. Nimeni nu a cerut ca persoanele implicate în corupţie, terorism sau alte infracţiuni la securitatea naţională să nu fie urmărite, cercetate penal şi condamnate pe bază de probe temeinice. SRI-ul şi susţinătorii nu cred că ar putea indica decât vreun beţiv care să fi trăncănit asemenea enormităţi.
Şi totuşi, multă lume nu este de acord ca acel Centru de înregistrări să funcţioneze la SRI şi să fie sub controlul netransparent al acestuia, cum este acum şi cum se ascultă de-a valma şi la plesneală, la stilul „poate pică ceva”, cum zic ofiţerii de la computere.
Nimeni nu poate fi de acord cu procesele instrumentate de SRI, cu judecătorii mai apropiaţi de instituţia Serviciului decât de cetăţeanul condamnat fără un drept la apărare temeinică. Nimeni nu poate fi de acord cu cercetarea penală instrumentată de un serviciu de informaţii. Instituţia procurorului trebuie să funcţioneze şi în cazuri de terorism, de spionaj sau de atentat la siguranţa naţională. Altfel SRI-ul poate cerceta penal pe orice bănuit de terorism. Iar liste cu bănuiţi se pot face în doi timpi şi trei mişcări şi cu cele mai năstruşnice justificări.
Crede SRI-ul că încrederea din sondaje este reală câtă vreme oamenii ştiu că notele secrete pe care le folosesc anumiţi judecători şi la care condamnaţii nu au acces vin tot de la Ochiul şi Timpanul? Merită SRI-ul încredere câtă vreme operează 
înregistrările cu softuri de fonotecat şi recompus? Sau câtă vreme organizează operaţiuni de cod pe seama clasei politice, cu supraveghere complexă a rudelor sau a oamenilor apropiaţi de aceştia? Dar cu operaţiunile informative pe numele celor supravegheaţi, de ordinul miilor, până la consilieri locali, primari şi directori din ministere? La ce foloseşte SRI-ul cartotecile cu fiecare demnitar al ţării noastre, cu mediul relaţional al acestora?
Dar despre dosarele întocmite de unităţile de profil despre judecători? Ce conţin protocoalele SRI-DNA, SRI-Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie? Este stat de drept sau stat de SRI? Conţin ele prevederi contrare legii sau nu? Pe cuvântul de onoare al lui Florian Coldea sau Eduard Hellvig că nu? Câte activităţi comerciale sub acoperire s-au desfăşurat sub acoperirea SRI? Cocoş ce a făcut? Dar Sebastian Ghiţă, Gheorghe Stelian sau Tiberiu Urdăreanu? Nu cumva şi frauda de la ANRP s-a desfăşurat tot cu ştiinţa SRI? Şi cu beneficiile unora? Cum se face că preşedintele Băsescu şi Monica Macovei au avut interese în anumite restituiri în natură? Ce restituiri au fost obţinute pe numele unor oameni acoperiţi ai SRI? Cum se face că SRI a devenit o motopompă prin care erau pompaţi pe piaţă doctorii în ştiinţe de doi lei ai lui Gabriel Oprea? Cum sună decretul secret care îl ridică în grad pe Vasile Dâncu şi care este vânturat mereu ca intelectual de referinţă al naţiei şi al guvernului?
De ce se îndoiesc sau se tem unii oameni de SRI? Pentru că a depăşit de mult limitele prevederilor legale şi îşi mimează singur inclusiv supravegherea parlamentară? Cine să creadă în respectarea libertăţilor cetăţeneşti cu un SRI supravegheat şi controlat de o comisie condusă de Cezar Preda sau de Georgian Pop şi Sebastian Ghiţă? A propos! S-a văzut cât de bine funcţionează maşinăria cu mască politică a SRI în Parlament, la votul față de încuviinţarea arestării lui Sebastian Ghiţă!
Gâdilat din toate părţile de tot felul de personaje, Serviciul Român de Informaţii nu prea mai realizează în ce situaţie şi la ce percepţie a ajuns. Şi la bilanţuri îşi umflă muşchii, se laudă şi pretinde legislaţie şi suplimentări de oameni şi fonduri, fiind de departe mai dotat şi mai bogat ca multe alte servicii europene.
Şi acum, problema cartelelor! Ea este pe fond corectă, pe cât de întemeiată este teama unor cetăţeni de a fi intruzionaţi de operaţiunile SRI fără a fi vinovaţi şi nici suspecţi? De ce România nu are o prevedere legală care să prevadă „minimalizarea, anonimizarea, ştergerea şi radierea necesară protejării drepturilor, libertăţilor şi intereselor terţilor care intră în legătură de comunicaţii cu persoanele care fac obiectul autorizărilor de interceptare”?
De ce a trântit SRI o asemenea prevedere în 2005? Pe legislaţia de acum, oricine poate fi interceptat pentru un simplu telefon primit de la cineva care a fost sunat de altcineva în contact cu încă un altul şi acesta din urmă aflat sub mandat de interceptare. Şi nimeni nu te apără, nu verifică şi nu controlează SRI-ul pentru operaţiunile de interceptare, cu sau fără just temei.
Ce prevederi ne garantează că SRI-ul este obligat să respecte legea şi ce legi româneşti protejează libertăţile civile ale cetăţeanului? De câte ori i-aţi auzit pe conducătorii SRI garantând ceva în domeniu, eliminând din sistem oameni care au abuzat de funcţie şi de informaţii sau care au folosit informaţiile pentru profituri personale? De câte ori l-aţi auzit pe Klaus Iohannis cerând lămuriri legate de presupuse sau dovedibile abuzuri, faţă de excese şi ameninţări? Încă nu ştim dacă el înţelege problema, necum faptul ca el să ne mai ia şi apărarea!
De ce se tem românii de SRI? Unii, o parte, nu toţi! Pentru că mulţi s-au ars, pentru că la instanţele de vârf nu au şanse, pentru că serviciile secrete controlează toate domeniile şi instituţiile publice, pentru că propagandiştii SRI vorbesc mai tare şi mai agresiv decât cei ameninţaţi, pentru că SRI învârte politica şi afacerile cu cântec (de la Ghiţă până la Cocoş şi atâţia alţii). Şi toţi urlă că puterea SRI trebuie sporită, fondurile mărite şi legile lărgite până încap în ele şi picioarele elefantului! Cine ne apără? Tot SRI-ul, nu-i aşa, baricada super-românească în faţa ameninţărilor!
În naivitatea sa, fostul director al SRI Costin Georgescu a spus marţi (29 martie, n.n.) după-amiaza că cine iubeşte România ar trebui să fie de acord! Ca şi cum noi care cerem lege şi ordine, inclusiv în materie de SRI şi alte servicii secrete, am fi nişte trădători. Adică românii care nu ţin cu SRI nu sunt patrioţi şi nu iubesc ţara. Şi intră repede pe lista lui Rareş Bogdan, a celor care ieri şi alaltăieri au uitat să iubească România!
Daniel V. Constantin (facebook):
O bătrână de 72 de ani din Focșani a fost condamnată la 4 ani de închisoare cu executare, pentru că ar fi dat mită o găină și suma de 1.000 de lei unei persoane pentru a-i angaja o rudă în spital.
Cea mai grea pedeapsă în dosarul Microsoft, unde statul a fost prejudiciat cu 60 de milioane de euro, a fost de 3 ani… primită de Pinalti – Gheorghe Stefan. Dorin Cocoș a primit 2 ani, din care probabil va mai face un maxim de 4 luni.
Mulțumim Justiției și luptei anticorupție! Mulțumim DNA!
În sfârșit, România este pe drumul cel bun!
Inpolitics: „Un fâs istoric al Justiției: megadosarul Microsoft – pedepse ca pentru furt de găini”
Omul de afaceri Nicolae Dumitru a fost condamnat azi (24 martie, n.n.) de Înalta Curte de Casație și Justiție la un an și șase luni închisoare cu suspendare, fostul ministru Gabriel Sandu a fost condamnat la doi ani de închisoare cu executare, Dorin Cocoș la doi ani de închisoare cu executare iar fostul primar din Piatra Neamț, Gheorghe Ștefan, a fost condamnat la trei ani de închisoare cu executare. Decizia ÎCCJ nu e definitivă.
Inpolitics:De ce e dosarul Microsoft cacealmaua secolului
24 martie 2016 poate fi considerată, fără exagerare, ziua când mitul anticorupției s-a spart ca un balon de săpun, odată cu ridicolele condamnări în dosarul Microsoft ale acarilor Păun (deși termenul nu e cel mai corect). Sceptici vizavi de resorturile reale ale campaniei anticorupție existaseră și până atunci, însă numai naivii incurabili și acoperiții din presă mai pot susține cu tărie că, în România, chiar se lucrează în parchete și servicii în numele strict al Justiției. Mai grav, evoluția dosarului Microsoft alimentează din plin scenarii lansate în anumite momente pe piață și care – prin confirmările primite – ridică mari semne de întrebare vizavi de statul de drept. De ce e Microsoft cacealmaua secolului, vom vedea în rândurile care urmează.
Să o luăm metodic.
Declarativ, dosarul Microsoft a explodat la 26 septembrie 2014, puțin înaintea alegerilor prezidențiale, odată cu declanșarea procedurilor pentru urmărirea penală a unui lot masiv de înalți demnitari. Ideea de bază era că, în urmă cu 11 ani, doi afaceriști, Claudiu Florică și Khalil Abi Chanin, demaraseră acțiuni de „sensibilizare” a unor guvernanți pentru ca o firmă austriacă să obțină un contract uriaș de licențe Microsoft livrate autorităților statului.
Nu mai puțin de 10 foști miniștri erau puși la zid pentru presupuse fapte de corupție cu șpăgi în valoare de sute de milioane de euro.
Printre cei anchetați se numărau:
– Ecaterina Andronescu, ministrul Educației și Cercetării
– Șerban Mihăilescu, ministru coordonator al SGG
– Valerian Vreme, ministrul Comunicațiilor
– Dan Nica, ministru al Comunicațiilor
– Adriana Țicău, ministru al Comunicațiilor
– Gabriel Sandu, ministru al Comunicațiilor
– Daniel Funeriu, ministru al Educației și Cercetării
– Alexandru Athanasiu, ministru al Educației și Cercetării
– Mihai Tănăsescu, ministru al Finanțelor Publice
– Elena Udrea, ministru al Dezvoltării Regionale și Turismului
– Dorin Cocoș, om de afaceri
– Cătălin Harnagea, fost șef SIE
– Dinu Pescariu, fost tenismen și om de afaceri
– Gheorghe Ștefan, politician și om de afaceri
– Nicolae Dumitru, om de afaceri
– Remus Truică, fost șef de cabinet al lui Adrian Năstase
– Adrian Petrache, afacerist
– Dorin Marian, fost consilier prezidențial
În fapt, lista suspecților se ducea lejer peste sută, iar nivelul pagubelor atinsese, în gura șefei DNA, dar și ale altora, suma peste un miliard de euro.
În săptămânile de după deschiderea dosarului, românii au asistat la dezvăluiri, anchete, percheziții, audieri, ridicări de imunități șamd, spectacolul punând în umbră campania electorală.
Microsoft, ca și „sora” mai mare EADS, se prezentau drept niște afaceri transpartinice, transguvernamentale, din care se înfruptaseră sute de nume grele pentru mai mult de un deceniu.
Pentru DNA, fluturarea celor două mari dosare a reprezentat apogeul carierei; nimeni nu mai avea dubii că se vrea cu adevărat curățenie, că s-a ajuns, în fine, la peștii cu adevărat mari.
Câteva luni mai târziu, la B1TV, Traian Băsescu, de acum fost președinte, arunca și el pe piață niște bombe, începând cu cea potrivit căreia scandalul mocnea cu mult înainte de momentul 2014: „La dosarul Microsoft e o minciună că Pescariu și Florica s-au dus la DNA. Eu știu informări cu mult timp înainte să… nu o spun întâmplător… înainte de a se face 
denunțul lui Pescariu și al lui Florica, care atrăgeau atenția că erau posibile fraude în dosarul licențelor. Asta este ce eu îmi aduc aminte, că ei și-au făcut autodenunțul prin 2013-14, eu aveam informațiile din 2012. Eu îmi aduc aminte foarte bine că informații importante am început să primesc din 2012 legate de achiziția de licențe. Aici faptul că domnii aceștia se autodenunță în 2014… ceva scârțâie, mai mult decât asta, numai eu am autorizat începerea urmăririi penale pentru cinci miniștri. Ați mai auzit de ei? Ceva e putred, după părerea mea”, a spus Băsescu.
Da, era putred, și încă rău de tot.
Așa cum arătam la vremea respectivă, declarațiile lui Băsescu erau o minciună imensă și ascundeau una dintre cele mai mari mușamalizări din istoria postdecembristă. Adevărata bombă a dosarului Microsoft era cu totul alta.
Mai precis, dezvăluirile cât se poate de concrete legate de această oneroasă afacere fuseseră făcute nu în 2014, nu în 2012, ci, țineți-vă bine, încă din aprilie 2004. Pe 22 aprilie, într-o conferință de presă a liderilor Acțiunii Populare, partid al fostului președinte Emil Constantinescu, se prezentaseră, de către fostul ministru al Administrației, Vlad Roșca, documente și date concrete relevând mega-escrocheria: 54 de milioane de dolari, aproape dublu față de prețul firesc, plătite de guvernul Năstase pentru mai multe licențe Microsoft decât existau computere în toată administrația. În mod normal, dezvăluirile AP ar fi venit mănușă alianței PNL-PD și lui Traian Băsescu, pentru că era an electoral, iar vinovații se aflau în tabăra marelui adversar PSD.
Surpriză, însă: mucles total!
Nu e greu de înțeles de ce: cum să dai din coadă pe lângă „Marele licurici” și, concomitent, să denunți o escrocherie implicând una dintre firmele-simbol ale Americii?
Liniștea s-a păstrat și în anii care au urmat. Bill Gates a fost invitat la București și decorat, în 2007, în cadru festiv, de către Băsescu, cel care afirma cu acel prilej despre patronul Microsoft că e „un simbol pentru muncă şi lege, un simbol pentru responsabilitate socială”.
Au mai trecut ani buni, vreo 7 la număr, până să aflăm de la procurorii aceluiași Băsescu faptul că, în realitate, Microsoft cam era un simbol al fărădelegii. Un rezervor de șpagă din care se înfruptaseră câteva guverne, consecutiv.
Nu contează, mai bine mai târziu decât niciodată, își vor fi spus mulți.
Amară dezamăgire.
În următorul an și jumătate de la declanșarea mega-anchetei, scandalul s-a fâsâit tot mai mult, marii actori au dispărut, ușor-ușor, în penumbră, apoi complet, sumele au început să scadă și ele, discret.
Finalmente, ne-am ales cu vreo patru inși de rang secundar ori terțiar trimiși în judecată și cu șpăguitorii Florică și Pescariu iertați total, pentru bună purtare.
În versiunea DNA, un om cinstit e ăla care recunoaște că fură.
În fine, apoi a venit ultima lovitură: lotul Cocoș-Pinalti-Sandu-Niro a primit pedepse simbolice, de maxim trei ani, unele cu suspendare. Atât cât se ia în mod curent, la țară, pentru furtul unui porc din ogradă.
Lovitura de imagine a fost cumplită pentru DNA.
Șefa instituției a trebuit să iasă personal și să anunțe recursul procurorilor.
Poate mai mult ca niciodată, opinia publică, rețelele sociale, presa au denunțat mizeria din spatele acestei sentințe sfidătoare. „Ghioceii” SRI au contraatacat, la ordin, cu noua paradigmă: nu contează cât de lung ai bulăul, important e cât și cum plătești, cum ar fi spus Moțu Pittiș.
Și au amintit că lotul Cocoș a luat, din start, pedepse mai mici cu o treime, pentru că a „colaborat”.
Ne-am liniștit: fără colaborarea aia, Cocoș ar fi luat trei ani, în loc de doi. Acolo îi putrezeau oasele…
Cât despre pagube, s-a ajuns pe la vreo doar 11 milioane de euro, care probabil nu vor fi nici alea complet recuperate.
Degeaba se agită DNA să strige că, de fapt, lotul mare Microsoft e altul, și că ăsta a fost doar un preambul.
În România, nu prea mai crede nimeni că va exista și valul doi. Așa cum marele EADS s-a stins cu totul, de mult, și stins va rămâne.
Nimeni nu va îndrăzni, s-o spunem pe șleau, să lovească în mari firme occidentale într-o țară în care oficiali europeni de mâna a treia, precum Viviane Reding, se laudă că vin și bat cu pumnul în masa autorităților.
Cele două scandaluri lansate în campania din 2014 au avut, de fapt, doar două ținte.
Una a fost abaterea atenției de la candidatul de mucava Klaus Iohannis și blocarea acțiunilor lui Băsescu atât în campanie, cât și după.
A doua țintă e mai subtilă, dar și mai importantă. Ea a fost dezvăluită, printre primii, de Elena Udrea, într-un interviu acordat pentru Hotnews în ianuarie 2015.
„Într-o țară în care pe oricine, aproape, ai putea să acuzi în orice moment, cel care are cătușele este și cel care conduce România (…) Eu spun că cel care deține secretele tuturor – și toți avem secrete, mai ales cei din presă, din politică, ale noastre sunt interesante – și cel care are cheia asupra acuzării cuiva este și cel care poate determina anumite comportamente la nivelul politicienilor, la nivelul presei sau chiar la nivelul magistraților (…). Foarte mulți oameni de afaceri au înțeles mesajul că cei care dețin toate informațiile sunt cei de la SRI, având în vedere că DNA-ul lucrează cu informații de la SRI, și ca urmare au încercat – și asta vă spun eu – au încercat să își găsească intrare la SRI”.
Mesajele de mai sus ale Elenei Udrea și altele similare din interviu converg către ideea că, în România, serviciile secrete, SRI mai ales, fac tot posibilul să obțină informații – în numele anticorupției – din mediul politic, juridic, mass-media etc. doar pentru a putea șantaja și manevra, ulterior, cu ajutorul lor. Altfel spus, pentru a deține puterea, controlul absolut.
În ultimii câțiva ani, sutele, miile de denunțuri făcute în cadrul anchetelor SRI-DNA au avut, într-o mică măsură, drept rezultat, condamnări în justiție. Fără recuperări de pagube și pe termene în general simbolice.
În mare și foarte mare măsură, însă, ele au ajutat la crearea unei baze de date gigantice pentru SRI, livrând informații compromițătoare extrem de prețioase, care pot asigura „îndrumarea” oricărui politician actual.
Ceea ce se întâmplă în ultima vreme în cazul Alina Măgureanu e doar o mostră din felul în care informațiile serviciilor pot fi folosite pentru a arăta unora pisica, politic vorbind.
Cât despre justiție în cazul Microsoft, rămâne cum am stabilit: cacealmaua secolului.
Citiți continuarea acestui articol
Citiți și:
Operaţiunea secretă «ochiul şi timpanul» revine. SRI ascultă de două ori mai multe telefoane decât FBI
Cum hotăra în secret Elena Udrea ce să publice ziarele şi televiziunile: «Scumpete, ţinem foarte mult să apară ştirea aceasta din ataşament!»
yogaesoteric
4 iunie 2016