Radu Golban dezvăluie datoriile Germaniei față de România
„Datoria de 19 miliarde de euro a Germaniei faţă de România – rezultatul unei relaţii comerciale”
Radu Golban este economistul de origine română care a descoperit că Germania ne datorează 19 miliarde de euro, din acordurile comerciale bilaterale încheiate înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Doctor în economie și autor al mai multor lucrări de specialitate, Radu Golban a trăit şi studiat în Germania, Elveţia şi România.
Următorul interviu a fost acordat în anul 2015 ziarului Bursa, dar este la fel de relevant și astăzi.
Reporter: Cum şi când aţi descoperit că Germania are o datorie către România din perioada celui de-al Doilea Război Mondial? Ne interesează să ştim şi cum aţi ajuns la suma de 19 miliarde de euro.
Radu Golban: Acea descoperire a fost absolut întâmplătoare. În cadrul pregătirilor pentru teza mea de doctorat în politică monetară şi europeană, m-a interesat să găsesc şi alte modele de colaborare monetară în Europa. Aşa am descoperit că, începând cu anii ’30, a existat, până în 1944, o uniune de clearing (n.r. sistem de decontare între state prin intermediul băncilor, prin compensarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor, în scopul echilibrării schimburilor comerciale), ceea ce mi-a stârnit curiozitatea. Care a fost modalitatea de funcţionare a acestei uniuni monetare conduse de Berlin, care avea centrul în Germania la Casa de Compensaţie?
Studiind materiale din arhivele germane şi elveţiene de stat – care sunt disponibile la Banca Reglementelor Internaţionale, cu sediul la Basel – am văzut că în această uniune de clearing, la care a aderat şi România începând cu 1936, au rămas, la sfârşitul războiului, anumite sume necompensate. M-a interesat să văd ce s-a petrecut cu aceşti bani ai ţării noastre, care a fost statutul lor politic şi economic.
Un disponibil au avut şi Franţa, Olanda şi Danemarca. M-am întrebat cum s-a ajuns ca România să aibă un disponibil la Casa de Compensaţie de la Berlin. Sau care a fost statutul legal al acelui disponibil din septembrie 1944, când s-a desfiinţat acea instituţie. Mai mult, mă interesa să aflu care a fost reglementarea statutului acelor bani în tratatele internaţionale, fie cele ale Germaniei, fie cele semnate de România.
Germania, începând cu anii ’30, a urmărit să preia din nou o poziţie dominantă pe piaţa economică europeană. Problema era că exista o lipsă acută de valută, Berlinul fiind obligat să-şi plătească despăgubirile din Primul Război Mondial, ceea ce îngreuna comerţul european.
Guvernatorul Băncii Centrale a Germaniei a avut ideea să creeze un sistem bazat pe barter (n.r. acord, în practica comercială, prin care părţile convin să schimbe între ele mărfuri de valori egale).
Astfel, fiecare ţară a fost nevoită să-şi plătească în avans exporturile. În consecinţă, pentru exporturile românilor în Germania, de exemplu, de produse agricole, banii erau plătiţi de Banca Naţională a României, nu de Germania.
Exista zvonul că Germania era un foarte bun plătitor, dar nu era aşa. Germania a fost o ţară foarte bună din punctul de vedere al achiziţiei de marfă, însă banii au fost plătiţi de BNR.
Aceasta este ideea care stă la baza eurosistemului şi astăzi. Modelul de funcţionare în eurosistem este ca fiecare bancă centrală să plătească în avans exporturile fiecărui stat.
Exporturile germane către alte state din UE sunt plătite în avans de Banca Centrală a Germaniei. Nu are loc un decont cu Banca Centrală a Greciei sau cu alte bănci centrale din eurosistem, aşa cum s-ar petrece dacă ar exista un export într-o ţară terţă.
Atât timp cât pentru schimburile comerciale dintre Germania şi România au fost stabilite cote în fiecare an, emisiunile monetare ale BNR pentru exporturile româneşti au fost compensate prin ceea ce Banca Centrală primea de la exportatori, în urma măsurilor introduse de către Germania. Însă schimburile comerciale cu Germania nu au mai fost echilibrate, tocmai din cauza celui de-al Doilea Război Mondial.
Începând cu septembrie 1939, Germania a ajuns într-o situaţie precară şi nu a mai fost în stare să-şi onoreze angajamentele pe care şi le asumase faţă de România şi alte state membre ale uniunii de clearing.
România urmărea să diminueze cotele de export către Germania tocmai ca să redreseze schimburile comerciale şi ca să reducă emisiunea monetară, pentru că inflaţia noastră creştea. Inflaţia galopantă care s-a produs datorită clearingului cu Germania a fost suportată de cetăţeni.
Pentru că Germania nu mai putea să exporte în măsura în care se angajase, iar ţara noastră era în continuare obligată să-şi onoreze cotele negociate cu Germania, care creşteau de la un an la altul, ajunsesem ca inflaţia galopantă de la noi să fie tributul pe care îl plăteam indirect Germaniei naziste, sub forma unui ban de ocupaţie.
Din uniunea de clearing au făcut parte şi ţări precum Afganistanul sau Elveţia, care nu erau ţări aliate. În consecinţă, faptul că am fost aliaţi militari nu are nicio legătură cu obligaţiile care vin în urma acordului de clearing încheiat de România şi Germania în 1936.
Reporter: Dar Germania i-a plătit Elveţiei 60% din datorie. De ce Elveţiei i-a achitat banii şi celorlalte state nu?
Radu Golban: Pentru că, după război, Elveţia a căutat să legalizeze averea cetăţenilor germani, blocată acolo.
Sumele fabuloase de bani care au fost depuse de cetăţenii germani au fost blocate datorită sancţiunilor împotriva Reichului, la fel cum au fost blocaţi şi banii românilor în Elveţia.
Deblocarea banilor cetăţenilor germani din Elveţia a avut loc în mai multe etape. Pe o parte, băncile elveţiene s-au obligat să impoziteze la sursă aceşti bani şi să plătească o sumă de 50% fiscului german. Acesta, prin Acordul de la Washington, era necesar să fie în stare să plătească o parte din despăgubirile de război, fiind astfel o situaţie de win-win (câștig pentru ambele părți implicate).
De cealaltă parte, Elveţia, având posibilitatea să negocieze şi să impună băncilor elveţiene legislaţia care a favorizat atât fiscul german, cât şi pe cel american, a avut şi posibilitatea să negocieze cu Germania plata acelei datorii.
Noi nu am fost în această situaţie. O să vă explic acum cum a ajuns să rămână acel miliard de mărci germane datorat României în contul Casei de Compensaţie.
Cu cât creştea disponibilul nostru la fonduri şi cu cât mai puţin Germania putea să-şi onoreze exporturile spre România, cu atât mai mult Casa de Compensaţie a încercat să se folosească de instrumente de inginerie financiară, ca să ne diminueze disponibilul.
De pildă, am fost obligaţi să plătim o parte din staţionarea trupelor germane în România din disponibilul de la Casa de Compensaţie. Am fost obligaţi să achiziţionăm o serie de produse de care nu aveam nevoie, de la proteze la agrafe, la suprapreţ, ca să reducem din disponibil. Aceste mijloace au fost, efectiv, la cheremul Germaniei, care a avut posibilitatea să taie din disponibilul României cât a dorit. Despre aceste practici a publicat chiar Banca Reglementelor Internaţionale în rapoartele de lucru din anii 1942 şi 1943, care se găsesc pe internet.
Acel miliard de mărci datorat ţării noastre este rezultatul exerciţiului bugetar al Casei de Compensaţie, după toate eforturile Germaniei de a reduce disponibilul. Atât a mai rămas după toate presiunile exercitate asupra României.
În urma intervenţiilor publice pe care le-am avut în emisiuni, BNR a exprimat un punct de vedere, conform căruia ţara noastră, sub conducerea lui Ion Antonescu, ar fi insistat asupra Germaniei să plătească exporturile României în aur, iar noi am vrut să primim numai aur de la Germania, pentru că nu am mai avut încredere în clearing.
Banca Reglementelor Internaţionale a criticat România pentru cererea de pe vremea lui Antonescu şi i-a solicitat să nu accepte din partea Germaniei aur, pentru că este unul pătat.
Pentru mine este interesant că disponibilul de un miliard de mărci germane de la Casa de Compensaţie se regăseşte şi într-un material din 2002-2003 al Academiei Române publicat de Victor Axenciuc, „Istoria monetară a României”. Aici, Academia Română a publicat bilanţul BNR din anul 1944, unde găsim rezervele noastre. Erau rezerve în aur şi în valută, iar rezervele de clearing erau în sumă de 55 miliarde de lei, care atunci erau exact un miliard de mărci germane.
Am avut o corespondenţă cu BNR aproape doi ani de zile pe tema acestei datorii.
Academia Română a publicat din studiul arhivelor BNR această sumă – 55 miliarde de lei, care acum valorează 19 miliarde de euro, inclusiv dobânzile aferente.
BNR ştia că în 1944 ei aveau în rezervele lor disponibilul de la Berlin, deci cifra nu-mi aparţine mie. Este publicată de Academia Română, care a preluat-o din arhivele BNR. Când am cerut aceste arhive, mi s-a spus că nu le găsesc.
Reporter: De ce statul român şi BNR nu au menţionat această datorie înainte să o descoperiţi şi să o menţionaţi dumneavoastră?
Radu Golban: I-am întrebat de ce au scos din bilanţ aceşti bani. Ca răspuns, au organizat în aprilie 2013 un simpozion la BNR şi au spus că banii au fost scoşi din evidenţă pentru că Germania a fost considerată un stat incapabil de plată în 1944.
Asta nu înseamnă că Germania nu este astăzi capabilă să-şi achite datoria. Acesta nu este un argument.
Auzim astăzi că Atena ar propune o ştergere a datoriilor după modelul german de la Conferinţa de la Londra, din 1953. Grecia merge pe următoarea strategie: ori ne dă Germania bani să ne plătim datoriile, (banii pe care ni-i datorează din cel de-al Doilea Război Mondial), ori anulaţi-ne datoriile, după modelul german. În opinia grecilor, dacă Germania spune că nu mai are datorii faţă de nimeni în urma acelei conferinţe, atunci vor şi ei privilegiul pe care l-a avut Germania.
La Conferinţa de la Londra din 1953, articolele 4 şi 5, s-a reglementat statutul României şi acolo se face trimitere la Tratatul de Pace de la Paris, unde articolul 28 aliniatul 4 spune clar că România renunţă la toate pretenţiile de despăgubire de la Germania şi de la cetăţenii germani, cu excepţia drepturilor dobândite din tratate şi contracte anterioare datei de 1 septembrie 1939.
După părerea mea, motivul pentru care această datorie nu este stinsă astăzi este că România nu a renunţat explicit la aceşti bani, dreptul dobândit al României în urma datoriei de clearing fiind din 1936. Adică, nu se încadrează în ceea ce s-a decis la Conferinţa de la Londra. Noi am renunţat la tot ce ne-am angajat în timpul războiului, dar acest contract de tip barter încheiat cu Germania este din 1936.
Tratatul semnat la Paris este necesar să fie studiat cu atenţie, iar dacă România nu a renunţat într-adevăr la aceşti bani, atunci nu aş vedea de ce să nu-i cerem acum.
Eu nu spun că ar fi de cuviință să batem cu pumnul în masă, aşa cum face Grecia. Eu nu aş fi procedat la fel dacă aş fi fost în locul domnului Tsipras. Pe de-o parte, nu poţi să provoci Germania cu un astfel de subiect. Pe de altă parte, este vorba şi de o responsabilitate politică să găsim înţelegere cu Germania tocmai în contextul european, pentru că nu ne leagă doar apartenenţa la Uniunea Europeană. Suntem vecini şi este binevenit să ne înţelegem cu ei. Şi Germania este cazul să priceapă că Europa funcţionează numai la nivel de win-win. Aceste datorii ale lor au ajuns, astăzi, să fie subiect de presă pentru că Germania nu şi-a arătat cu adevărat generozitatea promisă şi cea cuvenită de pe urma teribilului profit realizat prin integrare europeană.
Reporter: Consilierul guvernatorului BNR, domnul Adrian Vasilescu, a confirmat existenţa acestei datorii a Germaniei către noi, dar susţine că nu avem acte care să dovedească acest fapt. Cum comentaţi?
Radu Golban: Dacă materialul studiat de Arhiva Română la începutul anului 2000 nu este document, atunci putem închide Academia Română. Dacă arhivele din Ministerul de Finanţe al Germaniei nu sunt documente, îl rog pe domnul Vasilescu să ne spună mai tranşant ce este un document. Nu acceptăm nimic din ceea ce primim de la arhivele germane şi nimic din ceea ce a publicat Academia Română până în prezent. Eu aştept şi sper la pensionarea domnului Vasilescu în următorii zece ani.
Reporter: Dumneavoastră aţi înaintat Preşedintelui României, în 2010 o petiţie prin care îi cereaţi înfiinţarea unei comisii care să cerceteze această problemă. De ce credeţi că Parlamentul a respins înfiinţarea ei?
Radu Golban: BNR a spus că nu găseşte documente. La toate solicitările mele am primit un răspuns nefavorabil. În final, au organizat un eveniment-fantomă în 2012, în care au spus că datoria este mult mai mică, adică 25% din cele 19 miliarde de euro. Nu pot spune că datoria nu există pentru că au fost confruntaţi cu materialul Academiei Române.
Nicolae Ceauşescu a iniţiat în 1974, în estul Europei, un grup de lucru care să se ocupe de problema despăgubirilor de război şi să deschidă negocieri cu Germania. Negocierile de la Berlin au fost purtate de George Macovescu (ministru de Externe la acea vreme). România a enunţat explicit diferenţa între despăgubiri şi un credit forţat, cum a fost cel de clearing. Aceşti bani nu sunt în contul unei despăgubiri de război. Noi am renunţat la despăgubiri în mod explicit. Nu putem să cerem bani pentru atrocităţile şi jafurile comise de armata nazistă după 23 august 1944, nu avem dreptul la aşa ceva. Dar această sumă nu reprezintă o pagubă de război. Este rezultatul unei relaţii comerciale.
Reporter: Credeţi că faptul că suntem membri UE ne împiedică să revendicăm datoria de la Germania?
Radu Golban: „Nu se vorbeşte despre mort în casa spânzuratului”, zice o vorbă românească. Sigur că ar putea să ne creeze un apetit pentru revendicarea datoriei.
Aşa cum spunea unul dintre cei mai renumiţi profesori de istorie economică, Albreght Ritschl, Germania este unica ţară din lume care a dat faliment de trei ori în 100 de ani.
Prima dată, Germania a dat faliment când a refuzat să plătească datoriile din Primul Război Mondial. A falimentat toate băncile americane şi a declanşat marea depresie economică.
Al doilea faliment a fost prin Conferinţa de la Londra, când Germania a spus că nu-şi mai plăteşte nicio datorie şi că va achita aceste datorii după ce în Europa se va semna un tratat de pace.
Motivul pentru care nu s-a semnat un tratat de pace în Europa este tocmai pentru a nu repune în vigoare clauzele Tratatului de la Londra din 1953, care a precizat foarte clar că Germania se va achita de datorii odată cu semnarea unui tratat de pace.
Sumele pe care Germania ar avea să le plătească Europei drept despăgubiri, după calculul lui Albrecht Ritschl, de la London School of Economics, sunt undeva la o mie de miliarde de euro, jumătate din PIB-ul Germaniei. Sună foarte mult, dar este puţin pentru pagubele produse Europei. Este firesc să nu putem discuta astăzi despre reparaţii de război. În procesul de la Nürnberg, unde a fost condamnat şi ultimul guvernator al Băncii Centrale a Reichului, acesta a spus: „Noi am vrut cândva să compensăm datoriile, doar că s-a terminat războiul, am pierdut şi nu am mai apucat să le compensăm”. Deci, ei au fost conştienţi de faptul că datorează bani.
Consiliul de administraţie al Băncii Centrale a Germaniei spunea: „Am reuşit prin clearing să creăm sisteme în care noi să dictăm preţul de import şi noi să dictăm şi preţul de export al produselor noastre şi să facem ce vrem cu banii, cu disponibilul de la Berlin, efectiv ce vrem noi, datorită forţei militare pe care o avem”. Nemţii au spus lucrurilor pe nume într-o formă foarte tranşantă.
Banca Centrală Europeană este singura bancă din lume care nu-şi merită acest nume, iar aceasta pentru că nu reprezintă relaţia dintre o bancă centrală şi „fiicele” sale. Finanţarea se face în continuare prin intermediul băncilor centrale naţionale ale fiecărui stat membru, dobânda este în continuare naţională, siguranţele sunt naţionale, deci noi am preluat de undeva aceste disfuncţiuni care există în Europa.
În Primul Război Mondial, Germania a fost conştientă că nu mai putea să ocupe state şi să le oblige la un tribut. Cele mai multe ţări din Europa erau ocupate, iar trupele germane primeau un aşa-zis ban de ocupaţie, care avea un curs de schimb fix cu moneda naţională.
În urma ocupaţiei militare, băncile naţionale nu au fost desfiinţate. Ele au avut rolul de a converti banul de ocupaţie în lei, franci şi aşa mai departe. Deci, ceea ce plătea soldatul german însemna un morman de bilete de ocupaţie la nivelul băncii centrale, în cazul nostru la BNR.
Inflaţia din România era tributul plătit indirect Germaniei pentru staţionarea de trupe, dar îl plăteam prin servicii. Negustorii primeau bani, iar prin băncile comerciale converteau banii de ocupaţie în lei. Toată lumea a fost fericită, doar că acei lei nu aveau acoperire şi creşterea inflaţiei era preţul indirect care îl plătea România pentru ocupaţie. Dar era un tribut modern, care funcţiona într-o formă compartimentată şi care permitea decuplarea liberei circulaţii a mărfurilor de libera circulaţie a capitalurilor.
Să spunem că Grecia ar introduce marca germană ca monedă în loc de drahmă şi ar avea rezerve valutare de câteva zeci de miliarde de mărci. Care ar fi necesar să fie valoarea exporturilor Germaniei în Grecia, într-o ţară cu un deficit comercial cronic, frate geamăn cu deficitul pe balanţa de plăţi? Dacă rezervele Greciei ar fi fost de 10 miliarde euro, maximul de exporturi ale Germaniei în Grecia ar fi fost de 10 miliarde euro. Deci, cum poţi să faci din Grecia un foarte bun client, care să rămână pe vecie îndatorat, fără o plafonare a rezervelor valutare? Foarte simplu, printr-o uniune monetară care funcţionează după modelul banului de ocupaţie, în care banca mea centrală îmi plăteşte exporturile, iar banca centrală a statului care importă produsele rămâne cu o poziţie contabilă.
Reporter: De ce credeţi că autorităţile noastre nu insistă pentru returnarea datoriei Germaniei? Nu vrem să-i supărăm pe nemţi?
Radu Golban: Eu cred că noi nu vrem să supărăm pe nimeni. Noi, din principiu, nu vrem să cerem. Noi, dacă se poate, nici pe ruşi nu este cazul să îi supărăm. Eu nu cred că Germania ne apreciază mai mult dacă nu ne cerem drepturile. Ideea este cum negociezi aceste drepturi. La negocieri poţi să superi pe cineva, dar nu şi dacă nu ceri.
Cred că momentul de faţă este unul foarte bun pentru a deschide subiectul datoriei Germaniei faţă de noi, tocmai pentru a arăta responsabilitate în această privinţă şi pentru a modera un pic discuţia dintre Germania şi Grecia la nivel european. Doar într-un context european în care să se renegocieze datoriile din Europa, Germania poate să arate că este responsabilă atât istoric, cât şi economic, pentru o creştere economică culminantă, bazată pe datorii la periferie.
Nu cred că o ţară ar fi indicat să ajungă să bată obrazul Germaniei să îşi onoreze obligaţiile din trecut. Dacă Grecia are astăzi datorii, este în mare măsură pentru că băncile germane au cumpărat obligaţiuni de la statul grec. Să nu uităm că Germania a obligat Grecia, în urmă cu aproape 2 ani, să îşi refinanţeze această datorie de la FMI.
Deci, s-a luat un instrument de la naftalină, care a mutat datoria din băncile germane la FMI. Grecii au rămas cu aceleaşi datorii, doar că Germania şi-a redus expunerea. Ideea este ca Germania nu să dea datoria altuia, ci să se arate responsabilă pentru succesul de care se bucură astăzi în Europa. Doar aşa va putea să se asigure de loialitatea Europei pentru eforturile de a se integra.
Germania este necesar să se arate recunoscătoare pentru succesul pe care l-a realizat pe plan economic în Europa, în ultimii zeci de ani. Pentru că nu este ceva firesc să poţi exporta pe un continent fără să plăteşti o vamă. Ce drept are Germania să se bucure de comerţ european fără să plătească vamă? Acest aspect costă, iar pentru noi este atât de firesc. Este cazul să înţeleagă că acest privilegiu de a penetra Europa cu marfă e unul pentru care ar fi de cuviință să plătească. Germania să-şi pună întrebarea: de ce are cea mai vulnerabilă economie europeană? Pentru că nu are o piaţă internă funcţională, dar nu este nici vina Europei, nici vina noastră. Germania este cea mai regularizată piaţă europeană.
Grecia, conform celor mai noi statistici ale OECD-ului, este ţara cu cel mai înalt progres în domeniul reformelor. Într-adevăr, Grecia şi-a reformat în ultimii ani economia, dar şi Germania este necesar să se arate responsabilă faţă de unele obligaţii actuale, ca şi de cele morale pe care le are faţă de Europa.
**********
Germania, datoare la Rusia şi Grecia. Cele două ţări cer daune de război în valoare de 15 miliarde de euro
Criza economică în care se regăseşte Europa de câţiva ani a readus în discuţie datoriile şi prejudiciile pe care Germania nazistă le are faţă de anumite ţări, printre care se numără Rusia, Grecia, dar şi România.
După cum a fost precizat anterior, problema creditelor naziste şi a daunelor îşi are rădăcinile în Conferinţa de la Londra, din anul 1953, la care marile puteri (Franţa, SUA, Marea Britanie, Spania, Italia etc) au decis ca Germania să plătească doar jumătate din valoarea daunelor provocate în timpul celor două războaie mondiale, având în vedere situaţia economică a Germaniei, epuizată după războaie.
Contravaloarea totală a pagubelor, după diminuarea sumei la 50%, a rămas de 132 miliarde de mărci germane, valoare stabilită la Conferinţa de la Londra din 1953.
În anul 2010, Germania a plătit ultima tranşă din datoria externă survenită din contravaloarea pagubelor create în timpul Primului Război Mondial.
Pentru cel de-al Doilea Război Mondial, Germania a avut de plătit daune materiale către Polonia, Iugoslavia, România, Israel, dar şi alte state, însă nu a achitat niciun ban pentru prejudiciile provocate în materie de victime umane şi credite, prin acorduri cu băncile naţionale, ci doar pentru proprietăţile confiscate şi pentru infrastructura distrusă, această omisiune fiind invocată de către Rusia în revendicările Dumei de Stat.
Grecia cere rambursarea unor datorii de 11 miliarde de euro, în timp ce Federaţia Rusă vrea daune morale în valoare de 4 miliarde de euro, după ce Duma de Stat a realizat, recent, un raport, din care reiese faptul că Germania este necesar să-i plătească statului rus daune compensatorii pentru victimele naziştilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Prejudiciile create de către nazişti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost atât de natură materială (distrugerea infrastructurii), cât şi de natură morală (victime ale opresiunii naziste) şi financiară. Germania nazistă a semnat mai multe acorduri de clearing cu băncile naţionale ale statelor ocupate, soldurile nefiind achitate nici până astăzi de autorităţile germane niciunui stat.
Daunele materiale şi cele privind munca forţată, provocate de către nazişti Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, au fost achitate în totalitate de către Germania în anul 1953, însă compensaţiile privind victimele şi rambursarea creditelor nici măcar nu au fost luate în considerare.
Alexis Tsipras, premierul Greciei între 2015-2019, a acuzat Germania că nu şi-a plătit creditul de clearing (n.r. sistem de decontare între state prin intermediul băncilor, prin compensarea reciprocă a creanţelor şi datoriilor, în scopul echilibrării schimburilor comerciale), pe care naziştii l-au luat forţat de la Banca Naţională a Greciei, în timpul celor patru ani de ocupaţie din cel de-al Doilea Război Mondial.
Conform autorităţilor elene, Germania îi datorează Greciei suma de 11 miliarde de euro – prin urmare ele au cerut să fie scutite de o parte a datoriei externe, în valoare de 300 miliarde de euro.
În timp ce rapoartele grecilor estimează datoria Germaniei la 11 miliarde de euro, autorităţile germane anunţau în anul 2012 valoarea prejudiciilor create de acest credit la aproximativ 8,25 miliarde de dolari.
Revendicarea grecilor a fost inițiată în contextul crizei economice, după ce extrema stângă antiausteritate a câştigat alegerile parlamentare din 25 ianuarie 2015, cu majoritate de voturi. Intenţia premierului Tsipras a fost să determine Germania să militeze în cadrul UE pentru Grecia, având în vedere că suma pretinsă de la Berlin ar reprezenta 80% din întreg PIB-ul Greciei.
Cu toate astea, cancelarul german de atunci, Angela Merkel, a declarat la 27 ianuarie 2015 că nici Germania, nici celelalte state membre nu iau în considerare pretenţiile lui Alexis Tsipras şi că datoria acumulată de statul elen este exclusiv „responsabilitatea Greciei”.
Cât despre dezvăluirile făcute de dr. ec. Radu Golban, autoritățile române s-au prefăcut că nu le văd, iar în urma insistențelor specialistului de a primi răspunsuri, s-a trezit cu amenințări cu moartea. Prin urmare, problema datoriilor Germaniei față de România a rămas un subiect tabu în mass-media centrală.
Citiți și:
Raport nazist din 1940 pentru colonizarea României. Un proiect care iată a revenit în actualitate sub patronajul Uniunii Europene
Descoperire istorică – Dosarul pe care Antonescu l-a trimis cu armata la Moscova ca să revendice Tezaurul României! Necunoscut și neatins de 80 de ani
Principiile de guvernare ale omului de stat Ion Antonescu (7 septembrie 1940) (IV)
yogaesoteric
4 februarie 2023