Ramakrishna

Milioane de oameni au înţeles că viaţa şi mesajul spiritual al lui Sri Ramakrishna reprezintă înţelepciunea şi puterea cu adevărat divină a unui mare AVATAR (încarnare divină), care a venit în lume pentru a reînvigora şi a da un nou avânt tuturor credinţelor, în momentul când forţa credinţei slăbise foarte mult în lume şi mai cu seama în India.

Cuvintele sale sunt de natură să impulsioneze orice suflet rătăcitor, să-i ofere certitudinea existenţei lui Dumnezeu şi a posibilităţii de a-L cunoaşte chiar în această viaţă, indiferent de calea spirituală pe care o urmează. Din acest punct de vedere, viaţa lui Ramakrishna este o dovadă de netăgăduit, care poate îndepărta multe îndoilei sau suspiciuni cu privire la calea spirituală aleasă, căci el ne-a arătat pin experienţa sa proprie că toate căile spirituale fundamentale sunt adevărate şi se unesc în acelaşi unic Adevăr Suprem.
Sri Ramakrishna nu a pretins niciodată că ar fi adus ceva nou şi putem regăsi toate învăţăturile sale la predecesorii săi şi în toate textele sacre la care el s-a raportat constant. Ceea ce determină însă valoarea mesajului său este dovada incontestabilă oferită de întreaga sa viaţă că toate aceste învăţături au rămas valabile şi utilizabile practic. Gandhi spunea despre el: „viaţa sa ne permite să-L vedem pe Dumnezeu în faţă”.

Unele din afirmaţiile lui Ramakrishna care au frapat cel mai mult Occidentul, dar i-au surprins mai puţin pe hinduşi (de altfel şi lucrul asupra căruia el insista constant şi asupra căruia aducea o mărturie convingătoare prin experienţa sa personală), a fost că fiecare „cale” dacă este urmată ea singură, cu suficientă ardoare şi perseverenţă, permite atingerea scopului ultim pe care şi-l propun toate religiile, şi anume cunoaşterea lui Dumnezeu.

După ce a experimentat practic, într-un ritm extraordinar, cele 64 de SADHANAS (practici spirituale) tantrice, el a urmat timp de şase luni, în 1866, experienţa monismului absolut (ADVAITA VEDANTA), dar aceasta nu l-a împiedicat  să se dedice cu tot atâta deschidere, cu aceeaşi intensitate şi totuşi separat, cultului lui Rama, Krishna (1864), Kali şi al altor zeităţi fundamentale din panteonul hindus. El a ajuns la o cunoaştere profundă în islamism (1866) şi în creştinism, conformându-se de fiecare dată în mod strict regulilor şi ritualurilor religiilor respective, chiar dacă existau contradicţii faţă de riguroasele prescripţii ale hinduismului. De fiecare dată, ducând experienţa până la finalizarea sa ultimă, el constata că şi această „cale conducea la Dumnezeu”.