Raportul dintre teologie şi filosofie, Dumnezeu transcendent şi imanent (I)

Abstract. Învăţătura creştină despre Dumnezeu cel Unul şi Trei în acelaşi timp, cu care omul este chemat să intre în comuniune şi să stăruie, crescând în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt în Tainele şi slujbele Bisericii. Biserica este instituţia mântuirii şi creşterii noastre în Hristos Domnul. Biserica înţeleasă ca Trupul Tainic a lui Hristos, prelungit în umanitate prin lucrarea Duhului Sfânt şi Dumnezeu cel Unul în fiinţă şi întreit în persoane este marea Taină a creştinătăţii. Rugăciunea este monologică pentru că Dumnezeu însuşi este o Treime de persoane: ,,Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). Aici este marea Taină: Un singur Dumnezeu închinat în trei Persoane. Puterea Sfintei Treimi, pe care o găsim în Biserică prin săvârşirea Tainei Sfintei Euharistii, ne transfigurează lăuntric şi astfel începe procesul lung al desăvârşirii sau îndumnezeirii noastre în Hristos.

Numele Yahve exprima natura transcendentă a lui Dumnezeu, iar numele Emanuel vorbeşte despre natura Sa imanentă. Yahve era pentru evrei numele atât de sfânt al lui Dumnezeu, încât nici nu putea fi pronunţat. Când s-au întors din robia babiloniană, iudeii au căutat din ce în ce mai mult să protejeze numele lui Dumnezeu de ceea ce ei considerau a fi o familiaritate ireverenţioasă. Aşa că numele Lui a început să fie reprezentat doar prin cele patru consoane care îl alcătuiesc: YHVH. Acest cuvânt înseamnă „cel care este” sau „cel care este prezent” şi presupune că Dumnezeu este dispus să vină în ajutor.

Chiar şi numele transcendent al lui Dumnezeu purta în el un sâmbure al imanenţei Lui, care era destul de aproape pentru a veni în ajutor. Emanuel, Dumnezeu cu noi, este folosit pentru Mesia. „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui. Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). Acesta va fi Dumnezeu în mijlocul nostru: imanenţa dumnezeiască şi vie.

În teologie, conceptul de transcendent raportat la Dumnezeu exprimă existenţa Lui „separat şi dincolo de limitările universului material”. (Oxford Dictionnary of English, ed. Oxford Dictionnary Press, 2003, p. 1872). Adesea „transcendent”, (din lat. transcendens, part. al vb. transcendere = care depăşeşte) este utilizat antinomic faţă de „imanent”. „Immanent (of God): permanently pervading and sustaining the universe” („imanent (despre Dumnezeu) = care pătrunde și susține permanent universul”); a se vedea „immanent” (în vol. Oxford Dictionnary of English, ed. Oxford Dictionnary Press, 2003, p. 866), pentru a marca distanţa ontologică necreat-creat, distanţă de netrecut ca gest de cunoaştere dinspre creatură spre Creator fără ajutorul manifestat dinspre Dumnezeu către om.

În ceea ce priveşte transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu faţă de creaţie, Ortodoxia le afirmă simultan pe amândouă, văzând în transcendenţă libertatea supremă a lui Dumnezeu faţă de limitările pe care le cunoaşte creaţia (afectată de prezenţa păcatului), iar în imanenţă neînţeleasa milostivire a lui Dumnezeu prin care Acesta restaurează lumea hrănind-o prin prezenţa Sa mântuitoare şi împlinind lucrarea prin Întruparea Fiului Unuia Născut, Iisus Hristos (lucrarea numărul 1).

Întruparea este imanenţa supremă. Dumnezeu umbla din nou prin grădină, de data aceasta în forma fizică a copiilor lui: Adam și ai Evei (lucrarea numărul 2).

Raportul Teologie-Filosofie, a fost înţeles deosebit în Tradiţia Răsăriteană în comparaţie cu Tradiţia Apuseană. În Tradiţia Apuseană, Teologia a devenit dependentă de două sisteme filosofice ale antichităţii. Prin intermediul Fer. Augustin, Teologia Apuseană a devenit dependentă de platonism, care a manifestat rezervă şi agresiune faţă de materie.

În platonism se consideră că spiritul este prizonierul materiei şi mântuirea lui constă în eliberarea spiritului de cătuşele carnale. Această aversiune faţă de sensibil, faţă de materie, şi-a pus amprenta în Teologia Apuseană în două chipuri:

1. Mai întâi prin faptul că Fer. Augustin nu vorbeşte de prezenţa spiritului în trup. Câteodată există şi la el tendinţa de a face această apropiere, dar consideră că spiritul este exterior materei.

În protestantism, a cărui sursă de inspiraţie este Fer. Augustin, natura omenească este total alterată de păcat, ceea ce este un reflex al neoplatonismului şi al platonismului faţă de materie. Sistemul neo-platonic şi-a pus amprenta în Teologia Apuseană pe ideea de Predestinaţie propovăduită de Fer. Augustin şi apoi de Reformatori.

Deci: dacă materia este rea şi nu mai poate face nimic bun, rămâne o problemă a lui Dumnezeu mântuirea omului, astfel se ajunge la Predestinaţia omului, care este propovăduită de Protestantism. Atât minimalizarea materiei cât şi maximalizarea Predestinaţiei sunt cele două căi prin care platonismul a influenţat Teologia Apuseană.

2. Al doilea sistem filosofic care a făcut carieră în Teologia Apuseană este aristotelismul. Teologia Apuseană Scolastică s-a folosit de acest sistem pentru a prezenta şi explica învăţătura creştină. El a fost adoptat ca o reacţie faţă de platonism. Pe cât de mult desconsideră platonismul materia, pe atât de mult o valorifică aristotelismul.

Aşa se explică motivul pentru care, diferit de teologia augustiniană care consideră materia umană total căzută în păcat, teologia scolastică aristotelică consideră natura umană atât de bună, încât aproape nu a fost contaminată de păcat.

Atât extrema Protestantă, cât şi cea Catolică, sunt rezultatul dominării unor sisteme filosofice ce au provenienţă naturală, în afara Evangheliei lui Hristos. Scolastica a avut meritul de a contribui la disciplinarea minţii omului occidental, dezvoltându-i claritatea, distincţia, sistematizarea, elemente decisive ce au permis spiritului occidental să devină spirit analitic, să fie preocupat de analiză şi cercetare.

Din punct de vedere teologic, aristotelismul a avut două influenţe nefaste:

1. Aristotelismul, cu toate că depăşeşte ideea de materie şi substanţă, totuşi rămâne tributar unei concepţii exterioriste cu privire la raportul dintre formă şi substanţă. Sub influenţa acestui principiu filosofic, teologia catolică (scolastică) a raţionalizat misterul trinitar, pentru a vorbi mai întâi de substanţa dumnezeiască şi numai apoi despre Persoane.

Astfel, Persoanele treimice se preschimbă în nişte măşti exterioare aplicate naturii dumnezeiești. Sub influenţa aristotelismului, scolastica a dizolvat misterul comuniunii trinitare şi a raţionalizat Revelaţia dumnezeiască.

2. Al doilea aspect al influenţei nefaste se datorează faptului că a preferat să vorbească despre existenţa lucrului în sine şi despre relaţiile exterioare dintre tot ce există, neînţelegând niciodată importanţa şi rolul legăturilor interne. Din această cauză, teologia catolică scolastică a fost nevoită să vadă pe Dumnezeu şi lumea ca două realităţi închise în sine şi legate doar prin relaţii exterioare.

Graţia dumnezeiască era o entitate adăugată „donum super editum”. Relaţia dintre Dumnezeu şi lume nu a fost înţeleasă în perspectiva Duhului Sfânt sau a energiilor necreate, ci ca o creaţie cauzală. Nu este de mirare că teologia scolastică a ajuns să-l considere pe Dumnezeu primul motor nemişcat, iar lumea ca o maşină pe care a pornit-o Dumnezeu şi apoi funcţionează prin sine, fără intervenţie dumnezeiască.

Una dintre cele mai mari erori ce le-a făcut teologia scolastică sub influenţa aristotelismului este aceea de a concepe substanţa umană ca natură autonomă opusă graţiei dumnezeiești şi realităţii supranaturale. Consecinţa a fost că omul a înţeles să vadă în graţia dumnezeiască un atentat la autonomia şi libertatea lui şi astfel să încline spre ateism.

Dumnezeu este văzut ca o realitate închisă într-o transcendenţă inaccesibilă ce nu mai are nicio semnificaţie pentru existenţa universului şi a omului. În această perspectivă, filosofia a mers mai departe, susţinând ideea de desacralizare (secularizare) a lumii, deci ateismul. Dependenţa Teologiei Apusene când de un sistem filosofic, când de altul, a dus la golirea creaţiei de orice urmă a prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu.

Teologia Ortodoxă a evitat să devină prizoniera unui sistem filosofic sau a altuia. În locul unei atitudini analitice faţă de sistemele filosofice, Teologia Răsăriteană a avut o atitudine selectivă şi sintetică. Datorită acestui fapt, a evitat să preschimbe teologia creştină într-o servantă a filosofiei, dându-i posibilitatea să introducă adevărate revoluţii culturale în filosofie.

De exemplu, se ştie că una din marile dileme a filosofiei antice a fost separaţia dintre spirit şi materie, care şi-a pus amprenta foarte puternic în teologia Apuseană. În loc de a se lăsa influenţată de acest dualism, adică de a considera că spiritul rămâne exterior materiei, Teologia Răsăriteană a văzut în spirit fundamentul materiei. Spiritul este deci interior materiei, nu exterior.

Sfântul Grigore de Nissa afirmă că materia este o concentrare de spirit şi energie. Pe această cale, teologia răsăriteană a putut să depăşească sistemele filosofice şi să poată vorbi despre o transfigurare şi îndumnezeire a naturii umane din interiorul ei prin prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh, a energiilor necreate. Credinţa creştină într-un singur Dumnezeu ca Fiinţă, dar în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ne arată că Dumnezeu este transcendent şi imanent în acelaşi timp, că este mai presus de lume, dar este în lume. Sfânta Treime este fundamentul învăţăturii şi credinţei ortodoxe despre Dumnezeu.

Credinţa în dogma Sfintei Treimi delimitează învăţătura creştină despre Dumnezeu de alte doctrine şi concepţii, în sensul că numai învăţătura ortodoxă ne arată că Dumnezeu lucrează mântuirea în omul care vine la Hristos. Spiritualitatea ortodoxă implică comuniunea de iubire şi de adevăr a creştinului cu Dumnezeu în Hristos şi cu toţi care aparţin Lui şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Său în Sfânta Euharistie.

Dacă teologia scolastică a fost dominată de o concepţie cauzală şi mecanică cu privire la raportul dintre Dumnezeu şi lume, adică de o relaţie exterioară teologia răsăriteană a putut vorbi, datorită energiilor necreate, de o legătură interioară între Dumnezeu şi lume, să dezvolte o concepţie energetică despre intervenţia lui Dumnezeu în creaţie şi să devanseze cu multe veacuri progresul ce-l va realiza ştiinţa mai târziu.

Pentru că teologia răsăriteană este bazată pe revelaţia dumnezeiască şi nu pe sistemele filosofice şi, pentru că dezvoltă o concepţie energetică despre realitatea dumnezeiască şi cea creată, are posibilitatea să facă faţă cu succes problemelor pe care fiecare epocă le ridică în faţa Bisericii. În loc de a se lăsa influenţată şi transformată de sistemele filosofice, ortodoxia a lăsat o influenţă benefică, dând naştere unei culturi spirituale şi morale ce va dăinui în eternitate.

Toate cele ce sunt, adică toate făpturile, sunt făcute pentru a fi cunoscute de conștiința omului sau conștiința e făcută pentru a le cunoaşte într-o corespondenţă cu ele. Căci şi ea are, în fiinţa şi în lucrările ei, atributul existenţei. De aceea ea nu poate cunoaşte prin lucrările ei naturale pe Dumnezeu, Care e mai presus de categoria existenţei.

Conștiința este înzestrată de Dumnezeu însuşi cu lucrarea Lui mai presus de lucrările ei naturale, ca să-L cunoască. Suntem deci departe de panteismul neoplatonic şi evagrian, care socotea că mintea, găsindu-şi unitatea ei ultimă, cunoaşte prin ea însăşi pe Dumnezeu cel Unul. Se afirmă aici clar transcendenţa lui Dumnezeu.

Citiți continuarea articolului

Prof. Dr. Antoniu-Cătălin N Păştin, Membru A.O.Ș.R

Citiți și:
Despre descoperirea Dumnezeiască
Postmodernismul, provocare la morala creştină (I)
Moartea creației lui Dumnezeu nu există!

 

yogaesoteric
31 martie 2022