Războaiele Americii (II)

Citiți prima parte a articolului

SUA & CIA – asasinatul politic un mijloc scuzat de scop?

Președintele Barak Hussein Obama a promovat operațiunea „Primavăra Arabă”, care i-a înlăturat de la putere pe naționaliștii arabi din Egipt și Libia.

De asemenea, în primul său mandat, a susținut Israelul în conflictele cu Siria, Iran și cu mișcările palestiniene, pentru ca în mandatul următor să negocieze și să ajungă la un acord cu Iranul, pentru ridicarea sancțiunilor, fără ca Israelul să fi fost luat în seamă, deoarece premierul Beniamin Netanyahu s-a implicat nepermis în campania prezidențială din SUA, în favoarea republicanului Mitt Romney.

Războaiele din Afganistan, Războiul din Golf, bombardarea Serbiei, apoi invadarea Irakului și distrugerea Libiei sunt doar vârfuri ale campaniilor militare duse de SUA în peste o jumătate de secol. Au fost, însă, și zeci de alte „zone calde”, în care elemente ale armatei și structurilor secrete americane s-au aflat în spatele beligeranților, puciurilor militare, ori conspirațiilor „revoluționare” din țări de prin America Latină, Africa sau Asia de Sud Est.

„Operațiunile speciale umede”, care aveau ca scop asasinatele politice ale unor șefi de state, lideri politici, activiști pacifiști, luptători pentru drepturile omului sau împotriva discriminărilor rasiale nu lipseau de pe agenda politicii de forță a SUA. Printre asasinatele puse în operă de CIA, prin intermediul diverșilor antreprenori ai crimelor politice, nu pot trece neobservate nume ca: Salvador Allende, președinte al Republicii Chile, Ahmed Sukarno, președintele Indoneziei, Patrice Lumumba, prim-ministru al Republicii Democratice Congo, Dag Hammarksjold, secretar general al ONU, Ngo Dinh Diem, președinte al Vietnamului de Sud, Ernesto Che Guevarra, revoluționar simbol al mișcărilor de eliberare din America Latină, Rafael Leonidas Trujillo, președinte al Republicii Dominicane.

Împotriva lui Fidel Castro au eșuat peste 20 de tentative de asasinare.

Pentru asasinarea lui Saddam Hussein, CIA a avut un buget de cel puțin 110 milioane de dolari, fiind cea mai costisitoare operațiune și cel mai stânjenitor eșec din istoria Agenției.

Într-o prima etapă, contribuabililor americani le-au fost servite argumentele care le-au convenit, pentru a susține un imens și permanent efort militar, precum și povara campaniilor de război cu pericolul comunist din areale geografice aflate la extremitățile lumii, deci mult îndepărtate pentru ca amenințările să fie și reale, dacă luăm în considerare că atunci nu existau facilitățile actualelor tehnologii ale informației, care nu țin seama de frontiere.

După câștigarea Războiului Rece (în care, atât SUA, cât și URSS s-au înfruntat și în războaie calde duse prin intermedierea altora), pericolul comunist nu a mai putut fi invocat drept „casus belli”. Drept urmare, se intră în era noilor războaie, a războaielor cu pretexte prefabricate în laboratoarele de propagandă politică și dezinformare ale serviciilor secrete, a „războaielor privatizate”, a „războaielor împotriva amenințărilor asimetrice”, în care inamicul „este peste tot și nicăieri”.

După SUA, Marea Britanie și Franța devin și ele preocupate de dezvoltarea propriilor capacități de a duce războaie aeropurtate, cu care să poată interveni oriunde pe glob, unde le-ar putea fi lezate interesele.

Într-o lume globalizată, interesele tuturor sunt peste tot, dar numai cine accede în clubul puterilor cosmice poate avea șanse reale de a-și promova și apăra interesele la scară planetară. Așa se explică graba Chinei, Indiei, Pakistanului, Israelului și a altora de a cuceri poziții de control global din spațiul extraterestru.

Resursele necesare pentru cursa înarmării spațiale sunt dintre cele nobile, potrivit tabloului lui Mendeleev, deci rare, scumpe și cu puțini deținători ai rezervelor naturale. Din această realitate, decurge un nesfârşit cortegiu de consecințe nefericite pentru „săracii bogați” ai planetei.

Dosarul „Ucraina” – anularea șanselor Rusiei de a reveni în clubul puterilor mondiale

Escaladarea agresiunilor militare americane din ultimele două decenii, prin intervenții militare devastatoare: bombardarea Serbiei în 1999, invazia Afganistanului în 2001, invazia Irakului în 2003 și bombardarea Libiei în 2011 – via implicarea militară a Rusiei în războiul civil din Siria – a reprezentat acumularea cantitativă pentru saltul calitativ al determinării Rusiei să intervină militar în Ucraina, un război în care poporul ucrainean nu este decât arma de care SUA se folosește pentru o mobilizare internațională în vederea acaparării totale a resurselor economice pe care Rusia le-ar putea valorifica pentru a reveni în clubul puterilor mondiale. Nu Ucraina este problema. Problema este amenințarea ce ar putea veni pentru SUA dintr-o eventuală reechilibrare a balanței geopolitice, consecință a afirmării unei noi ere a multipolarismului puterii.

Serghei Glaziev, ministru al Comisiei Economice Eurasiatice a Rusiei, afirmă: „Când americanii și-au dat seama că nu pot aduce China la pământ prin războiul comercial nemilos cu aceasta, s-au îndreptat către Rusia, pe care o consideră o verigă slabă în geopolitica și economia globală. Anglo-saxonii caută modalități de a-și pune în aplicare […] planul de a distruge țara noastră [Rusia] și, în același timp, de a slăbi China, deoarece alianța strategică dintre Federația Rusă și RPC este prea mult pentru Statele Unite”. Concluzia o pun Danielle Bleitrach & John Ross în analiza factorilor care determină SUA să intensifice agresiunea militară internațională: „Insistența Statelor Unite asupra «dreptului» Ucrainei de a adera la NATO și implicarea în remilitarizarea acesteia arată că Statele Unite s-au pregătit pentru conflictul din Ucraina, știind foarte bine că acesta va duce în mod inevitabil la o confruntare cu Rusia. Statele Unite au mai urcat o treaptă: nu mai vizează doar țările în curs de dezvoltare – ceea ce este în sine oribil și inacceptabil –, ci și state puternice precum Rusia și, astfel, riscă un conflict militar global” (Ziua News, 06.03.2023).

SUA s-au pregătit pentru acest război prin militarizarea treptată a Ucrainei. Sute de instructori din SUA și din alte state membre ale NATO au fost implicați în pregătirea armatei, după ce la Kiev a fost instaurată, prin lovitura de stat din anul 2014, o conducere visceral antirusească, iar formațiunile paramilitare ale extremiștilor neofasciști au fost scoase de pe lista Departamentului de Stat al SUA privind organizațiile teroriste, pentru a fi afiliate forțelor armate regulate.

Bugetul militar al Ucrainei a crescut de la 1,7 miliarde de dolari în 2014 la 8,9 miliarde de dolari în 2019 (5,9% din PIB), procentual de trei ori mai mult decât țările dezvoltate occidentale. În 2014, armata nu avea aviație de luptă operațională. În 2020, dispunea de 150 de avioane de luptă, bombardiere și avioane de atac. Au fost construite fortificații puternice la granița dintre Donbass și Ucraina. Numărul electivelor militare a sporit considerabil, iar, la finele anului 2021, soldele au crescut de trei ori (de la 170 la 510 dolari). Aceste cifre arată că se pregăteau pentru un război la scară largă. Raportul de forțe era, totuși, defavorabil Ucrainei, fapt pentru care provocarea unei intervenții armate din partea Rusiei era alternativa. Cele mai capabile unități de luptă ale armatei ucrainene au fost masate în jurul Donbassului. Cu 150.000 de soldați, acestea aveau capacitatea de a înfrânge rezistența milițiilor populare din Donbass în doar câteva zile. Rusia a previzionat ce urmează și a încercat, inițial prin amenințarea cu forța (o amplă dislocare de forțe militare la frontiera cu Ucraina), apoi prin notificarea oficială a SUA și, implicit, a NATO cu privire la garanțiile de securitate pentru Federația Rusă. Termenii și condițiile Moscovei au fost ignorate. Ce a urmat este în desfășurare.

Un scenariu relativ similar a fost inițiat de SUA și în perspectiva unei confruntări cu China, probabil în logica înfrângerii Rusiei și continuarea agresiunii militare împotriva Chinei. China realizează că după o eventuală victorie a SUA, va deveni următoarea țintă.

Lista „Biden” a provocărilor la adresa Chinei: în ianuarie 2021, pentru prima dată de la restabilirea relațiilor diplomatice dintre SUA și China în anii 1970; Taiwanul a fost invitat la ceremonia de inaugurare a președinției SUA; SUA a solicitat reprezentarea Taiwanului la ONU; SUA și-a intensificat vânzările de arme și echipamente militare pentru armata taiwaneză, au sporit prezența militară americană în Marea Chinei de Sud și trimit în mod regulat nave de război în strâmtoarea Taiwan; forțele speciale americane au antrenat trupele terestre și marina taiwaneze; tot mai frecvent, delegații americane sunt prezente în Taiwan. Or, Statele Unite știu că politica „O singură Chină” este un interes național fundamental al Chinei. Aceasta a fost piatra de temelie a relațiilor chino-americane timp de 50 de ani, de la vizita lui Nixon la Beijing în 1972. Acum se forțează depășirea „liniei roșii” a Chinei, ceea ce este o chestiune mult prea serioasă pentru a fi tratată cu ușurință. Noile războaie ar putea avea consecințe catastrofale. Pe cale de consecință, problema cardinală a securității mondiale constă în motivele care stau la baza escaladării agresiunii militare a SUA și forțele care ar putea să o oprească.

Statele Unite se confruntă cu propria-i contradicție fundamentală, ale cărei laturi sunt, pe de o parte, pierderea definitivă a ponderii sale covârșitoare în producția mondială și, pe de altă parte, menținerea sa ca primă putere militară a lumii.

China furnizează peste jumătate din producția industrială și este prima putere comercială a lumii, iar pericolul este că SUA vor căuta să compenseze declinul economic prin utilizarea forței armate. Acest mobil a stat, deja, la originea intervențiilor lor militare în țările în curs de dezvoltare.

Grupul Shanghai (Organizația pentru Cooperare de la Shanghai, din care fac parte, ca fondatori, în anul 2001: Rusia, China, Kazastan, Tadjikistan, Uzbekistan și Kârgâstan, iar din 9 iunie 2017, India și Pakistan; la 17 septembrie 2021 a solicitat aderarea și Iranul. Alte 13 state au statut de observatori sau parteneri de dialog) și BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud ) care reprezintă peste 40% din populația lumii, reprezintă contraponderea la Grupul celor Șapte (G7), forumul internațional al guvernelor unor state dezvoltate din punct de vedere economic, tehnologic și militar, cu mențiunea că Grupul Shanghai și BRICS au tendințe tot mai accentuate de cooperare privind securitatea și apărarea militară.

Statisticile economice, net defavorabile SUA, aduc în discuție raportul dintre economic, politic și militar, asupra căruia China și Occidentul au păreri diferite. În concluzie, economia capitalistă americană suferă o înfrângere serioasă în fața economiei socialiste chineze în domeniul concurenței pașnice.

În lumea occidentală, primatul economicului a decăzut primatul democrației, deci implicit al politicului. În China, primatul politicului a generat prosperitatea economică. Chinezii spun asta foarte simplu: „În SUA, capitaliștii dictează partidelor, dar în China capitaliștii nu dictează Partidului”.

De la Henry Kissinger citire, de decenii, China poartă eticheta de cea mai mare și periculoasă amenințare pentru Statele Unite ale Americii. Pe cale de consecință, este valabilă și reciproca, doar că supremația militară a SUA este intactă, de aceea americanii vor miza pe războiul care va veni. Mai mult, SUA vor fi de acord cu teza de abecedar a marxismului, „politica precede economia” și, în fața înfrângerilor economice, vor apela la politic și militar. Această orientare pe termen lung deschide o perioadă foarte periculoasă pentru omenire.

CIA – Loviturile de stat şi războaiele civile

CIA a fost autoare a numeroase lovituri de stat şi schimbări de regimuri politice în diferite zone ale lumii. În aceste operaţiuni, mijloacele violente s-au îmbinat cu cele nonviolente. Revista italiană L’Europeo, analizând intervenţiile nonviolente ale CIA în viaţa politică a altor ţări, menţionează: „[…] Serviciul secret american se infiltrează cu încetul în viaţa politică a unor ţări. Se cultivă de la început anumiţi oameni politici, apoi se urmăreşte şi se sprijină evoluţia politică. Dacă aceşti oameni reuşesc să ajungă la putere, înseamnă că CIA a obţinut o victorie”.

Limitele până la care CIA s-a amestecat în treburile interne ale altor state nu au fost întotdeauna exact cunoscute de preşedinţii SUA. În Asia, de exemplu, agenţia a dus veritabile „războaie private”, unele chiar împotriva deciziilor guvernamentale americane.

Faptele:

– Filipine – 1950: Ramon Maosasay este sprijinit în campania electorală, devenind preşedintele republicii;

– Egipt – 1952: Gamal Abdel Nasser, un ofiţer în vârstă de 34 de ani, este sprijinit să-l înlăture pe regele Faruk şi să devină preşedintele republicii Arabe Unite Egipt;

– Guatemala – 1953: Preşedintele Jacob Arbenz Guzman, suspectat de simpatie comunistă, este înlăturat printr-un puci organizat de colonelul Carlos Castillo Armos, sprijinit de CIA;

– Salvador – 1960-1987: Timp de două decenii (1960-1980), la conducerea micului stat centramerican se succed mai multe echipe militare, alternanţa acestora la putere fiind condiţionată de sprijinul CIA. Salvadorul împreună cu Costa Rica, Guatemala şi Hondurasul au fost vreme de mai mulţi ani teatrul unor mişcări active de partizani la a căror înfrângere CIA a avut un rol activ;

– Brazilia – 1961 şi 1964: CIA a sprijinit înlăturarea de la putere prin lovituri de stat militare a preşedinţilor Jamio Quadros şi Joao Goulart, deoarece erau orientaţi spre înfăptuirea unor reforme radicale. Din 1964 până în 1984, armata va desemna pe toţi cei cinci preşedinţi, iar criza social-economică se va acutiza.

– Grecia – 1967: O lovitură de stat militară, sprijinită de CIA, duce la instaurarea „dictaturii coloneilor”, respectiv a unui regim politic extremist care scoate din scena politică toate partidele politice, iar regele Constantin părăseşte ţara.

– Bolivia – 1980-1982: În 1980, la alegerile prezidenţiale, pe primele două locuri s-au situat candidatul Unităţii Democratice şi Populare, Hernon Sitez Zuazo, liderul stângii şi cel al Acţiunii Democratice Naţionale, generalul Hugo Benzer Suarez, liderul extremei drepte. Congresul Naţional nu mai este lăsat să decidă câştigătorul deoarece are loc o lovitură de stat militară (cea de-a 189-a de la proclamarea independenţei ţării), puterea fiind preluată de armată. În anul următor, 1981, vor avea loc două tentative de lovitură de stat şi două rebeliuni militare. În 1982, doi preşedinţi vor demisiona pentru ca, în cele din urmă, Hernan Silez Zuazo, candidatul stângii, să preia puterea.

CIA a reprezentat în evoluţia sinuoasă a evenimentelor din Bolivia interesele economice americane legate de industria extractivă a cositorului, în care „Bank of America” şi „First Naţional City Bank” erau prezente de la jumătatea anilor ’60.

– Grenada – 1983: CIA i-a furnizat, în anul 1983, preşedintelui Ronald Reagan, informaţii din care reieşea un iminent pericol pentru rezidenţii americani aflaţi în Grenada, un stat din America Centrală insulară cu o populaţie de 112.000 locuitori şi o suprafaţă de 344 km2. Ameninţarea era, însă, pe fond, cu totul alta. Un Consiliu Militar Revoluţionar preluase puterea în urma destituirii şi morţii, la 14 octombrie 1983, a prim-ministrului Maurice Bishop, mult prea apropiat de Cuba şi ţările socialiste. Continuator al orientării lui Bishop, consiliul se urmărea să fie înlăturat. În aceste condiţii, preşedintele Ronald Reagan ordonă o intervenţie a puşcaşilor marini, asistaţi de forţe a şase state caraibiene. ONU va protesta împotriva violării dreptului internaţional, iar Marea Britanie, de care Grenada aparţinea, nu a avut nicio reacţie.

Retrospectiv, unii specialişti ai serviciilor secrete americane au comentat intervenţia ca fiind drept un rezultat nedorit al faptului că lipsa agenturii umane (pe insulă nu există niciun agent) a făcut să nu fie cunoscută situaţia, iar motivele intervenţiei să nu poată fi verificate.

Nicaragua. Afacerea „Contras” – CIA face trafic de droguri pentru înarmarea mişcării antisandiniste

Congresul SUA a efectuat mai multe anchete referitoare la implicarea CIA în traficul cu droguri destinat finanţării mişcării antisandiniste nicaraguane „Contras”. Potrivit acuzaţiilor, CIA a organizat în anii ’80 distribuţia cocainei pe piaţa Los Angelesului, afacere din care s-a finanţat mişcarea rebelă „Contras” împotriva Frontului Sandinist de Eliberare. Audiat, fostul director al CIA, Robert Gates a declarat: „Nu-mi amintesc să fi văzut nimic de acest gen şi vă asigur că mi-aş fi amintit ceva”. Un alt director al CIA, John Deutch avea să relateze: „[…] ancheta noastră iniţială nu a descoperit nicio dovadă care să susţină acuzaţiile […]. Oricum este esenţial să cercetăm situația în detaliu şi intenţionăm să facem aceasta”.

Alţi oficial ai CIA au menţionat că o anchetă serioasă ar putea releva că anumiţi ofiţeri ai CIA ştiau despre afacerea „Contras”, dar că „şefii mai închid ochii la ilegalităţile colaboratorilor externi pe care îi recrutează”[1]. Un subcomitet al Congresului a concluzionat că Administraţia Reagan a „tergiversat, blocat ori a interferat” în investigaţiile antidrog neconvenabile hotărârii de a ajuta mişcarea „Contras”. Nu s-a putut, însă, dovedi că CIA ar fi participat la traficul de cocaină. Preşedintele subcomitetului, Jack Blum, a declarat însă că: „în condiţiile războiului împotriva sandiniştilor, oamenii aflaţi în legătură cu CIA au deschis canale de acces care au permis traficanţilor să aducă droguri în SUA, au cunoscut filiera şi au protejat-o de rigorile legii”[2].

Un aspect care confirmă că această protecţie a fost reală se referă la o altă operaţiune, de trafic ilegal cu arme, de care mişcarea „Contras” a beneficiat. În legătură cu aceasta s-a stabilit că Glen Souham, colaborator apropiat al locotenent-colonelului Oliver North, consilier pentru probleme de securitate naţională al preşedintelui Ronald Reagan, a organizat furtul unui tren cu arme din Polonia, care au ajuns în mâna forţelor „Contras” din Nicaragua. Furtul – în fapt, deturnarea trenului în Germania de Est şi, de acolo, în Germania de Vest – s-a realizat cu complicitatea reţelelor Sindicatului „Solidaritatea”, aflate în legătură cu CIA. Ulterior, Glen Souham a fost asasinat la Paris, în împrejurări rămase neelucidate.

Mişcarea „Contras” a beneficiat din partea CIA şi de subvenţii „oficiale”. În toată perioada anilor ’80, CIA a influenţat activ evoluţiile politice din zona Americii Centrale, prin stimularea materială a unor personalităţi politice sau militare aflate pe ştatele de plată ale CIA.

Citiți a treia parte a articolului

Autor: General br. (r) Aurel I. Rogojan

Citiți și:
«Am făcut ce fac teroriştii.» Un fost spion CIA face dezvăluiri despre misiunile sale
Un cartel mexican al drogurilor sub protecţia americană a CIA
https://yogaesoteric.net/centre-de-destabilizare-si-diversiune-in-lumea-bipolara-i/https://yogaesoteric.net/am-facut-ce-fac-teroristii-un-fost-spion-cia-face-dezvaluiri-despre-misiunile-sale/

 

yogaesoteric
14 iulie 2023

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More