Războiul cognitiv (III)

Citiți a doua parte a articolului

Unul dintre filmele mele preferate (ecranizare a unei cărți) este The Year of Living Dangerously.

Anul este 1965. Guvernul naționalist feroce al regelui-zeu Sukarno a adus Indonezia în pragul haosului. În mijlocul violențelor se află Guy Hamilton, un jurnalist occidental, Billy Kwan, cameramanul său chinezo-australian, și tânăra britanică pe care o iubesc amândoi.

Una dintre cele mai puternice scene din film este cea în care Kwan, care devenise dezamăgit de eroul său Sukarno, vorbește despre marionetele din umbră. În loc să se uite la personajele reale, se privesc umbrele de pe perete. Umbrele sunt frumoase. Chiar și părțile urâte par misterioase și încântătoare.

Umbrele ne-au învăluit. Suntem pierduți în această lume a umbrelor, ademeniți acolo de tehnologie și droguri. Am fost prinși acolo de războiul cognitiv. Acest viol al conștiințelor noastre.

Realitatea este că administrația Biden dorește acest război. Ne introduce într-un nou Război Rece. Cine va profita de pe urma acestuia? Complexul militar-industrial.

Cine plătește prețul în timp ce bogații se îmbogățesc?

Poporul american plătește prețul. Poporul ucrainean plătește prețul. Poporul rus plătește prețul. Popoarele europene plătesc prețul. Poporul chinez plătește prețul.

Dincolo de rentabilitatea războiului, acesta pregătește publicul pentru a deveni și mai docil, astfel încât, la momentul potrivit, să ne întoarcem din nou în închisorile noastre. Închisorile pe care stăpâni precum Bill Gates ni le pregătesc cu atâta sârguință.

În timp ce scriu aceste cuvinte, în dimineața devreme a zilei de duminică, 27 februarie 2022, strigătele pentru război devin tot mai puternice. Statele Unite vor să se ridice și să apere Ucraina împotriva maleficului Vladimir Putin și a tiraniei! Oamenii din întreaga lume liberă cer aceasta, fără să realizeze ironia faptului că, în același timp, ei înșiși acceptă să fie închiși și să trăiască sub tiranie.

Cine ar fi crezut vreodată că aceasta se poate petrece?

În vara anului 1967, în timp ce familia mea se întorcea în Statele Unite pentru un răgaz din aventurile noastre de călătorie prin lume, în furgoneta noastră VW de culoare roșu aprins, eram entuziasmată că mă întorc în cea mai minunată țară din lume. Mă întorceam acasă.

Timp de șapte zile, am traversat Oceanul Atlantic pe un vas Cunard, ajungând la Montreal la timp pentru Expo 67, înainte de a începe o ultimă călătorie prin țară, până la Los Angeles.

Traversând statele din sud, îmi amintesc doar gândaci mari cât pumnul meu, sau cel puțin așa mi se părea, și o dată, coborând la o benzinărie dintr-un oraș care se lăuda cu un afiș – „Cel mai prietenos oraș cu frică de Dumnezeu de pe Pământ” –, fiind teribil de însetată, m-am apropiat de țâșnitoarea de apă pentru a găsi un afiș cu litere îngroșate: „Doar albi”.

Acel semn m-a făcut să mă opresc. Nu am știut ce să fac. Fusesem în multe țări în care mă temusem să beau apă pentru că mi-ar fi putut îmbolnăvi organismul. Dar niciodată o teamă ca aceasta. Niciodată o teamă că, dacă aș fi băut această apă, spiritul meu s-ar fi infectat cu o boală mult mai gravă decât orice boală trupească. Cum aș putea să beau dintr-o astfel de fântână?

Mi se părea mai rău decât să mă plimb prin Dachau și să văd cuptoarele și pozele cu toate acele milioane de oameni care sufereau. Ei bine, nu era mai rău, nu aveam cum să le compar pe cele două. Dar cel puțin aceea fusese o plimbare prin trecut, fantome și oase lăsate ca amintire pentru ca noi, ca ființe umane conștiente, să învățăm și să ne transformăm modul de viață. Da, Dachau era o poveste care era necesar să fie spusă pentru a nu fi uitată niciodată, sperăm că nici retrăită. La fel ca și povestea lui Oskar Schindler, nu numai că a salvat atât de mulți evrei, dar povestea a continuat să reamintească milioanelor de oameni din întreaga lume că nu este cazul să mai cedăm niciodată în fața tiraniei.

Din păcate, oamenii par să aibă memoria foarte scurtă.

M-am gândit cum mă aflam în librăria din Cairo chiar înainte de Războiul de 6 zile, cu armata afară, cu vocea lui Nasar răsunând din microfoane pentru a anihila Statele Unite și pe marioneta lor, Israelul. La început, fusesem încântați să găsim cărți despre SUA în limba engleză, dar când le-am deschis, am descoperit că erau publicate în Uniunea Sovietică și erau pline de propagandă. Singurele fotografii erau îngrozitoare, înfățișând cartierele sărace, dependența de droguri, criminalitatea, rasismul, cu comentarii despre relele capitalismului și despre modul în care SUA erau conduse de câțiva bogați care îi asupreau pe cei săraci și îi omorau pe negri. Mama mea fusese indignată. Da, astea se petreceau, dar nu făceau parte din lumea noastră, noi nu eram așa, iar ea o respinsese mult prea ușor.

Dar acum, mă confruntam cu ochii mei cu realitatea despre care vorbeau cărțile, era în fața mea. Rămăsesem ca înrădăcinată în pământ, căldura de pe trotuar arzându-mi picioarele prin sandalele mele subțiri, incapabilă să mă mișc. Eram la fel de sigură cum stătusem în fața Zidului Berlinului, un zid care luase viețile atâtor oameni în timp ce încercau să scape spre libertate. Și aici, de asemenea, era un zid care înrobea o întreagă rasă de oameni. Era un Rău la fel de josnic și insidios ca orice altceva care se petrecuse de-a lungul istoriei. Această realitate cu care mă confruntam nu era încă o poveste care să fie spusă, o poveste din care să se învețe. Se petrecea chiar acum, iar eu o trăiam în țara mea natală.

În cele din urmă, nu am mai putut suporta setea și am băut din fântână. Totul se reducea la o nevoie fizică, nu mai era o nevoie morală sau filosofică. Apa era rece și răcoritoare în timp ce îmi curgea pe gât. A făcut ceea ce era de așteptat să facă: mi-a potolit setea. A fost oribil că a fost necesar să fac o astfel de alegere în acest ținut uitat de Dumnezeu. Și era un ținut părăsit de Dumnezeu, indiferent de câte biserici cu tărie biblică erau răspândite prin orașe și localități. Era părăsit de Dumnezeu să ai un semn ca acela, clar ca lumina zilei și nimeni să nu se gândească de două ori la asta. Care era diferența dintre o persoană și alta? Tuturor ne era sete. Cu toții plângeam și râdeam de aceleași aspecte, ne doream și speram în același mod.

Mi-am amintit de măicuțele pe care le vizitasem în Germania; măicuțele care nu numai că îi ajutaseră pe evrei să evadeze în timpul războiului, dar care acum îi slujeau pe germanii aflați în închisoare în așteptarea sentinței la procesele de la Nürnberg. Cât de curajoase au fost. Cât de iertătoare. De ce nu ar putea fi toată lumea ca ele?

Eu sigur nu eram așa.

Mă simțeam rușinată că setea mea îmi învinsese convingerile. Nu puteam să fiu mai puternică? N-aș fi putut face ceva? Cel puțin, aș fi putut să dărâm semnul și apoi să beau ceva. Dar cu ce scop? Eram doar o singură persoană. Am presupus că au fost mulți ca mine care au venit la fântână, au dezaprobat ceea ce au văzut, dar au băut oricum, raționalizându-și faptele gândindu-se că erau doar o singură persoană.

Și aceasta este problema: cu toții credem că suntem doar „o singură persoană”. Și chiar suntem. Dar o singură persoană poate începe o revoluție a gândirii și a acțiunii.

Fiind în continuare în fața fântânii, neputând încă să mă întorc de la ceea ce făcusem, m-am gândit la ce fel de curaj a fost nevoie pentru ca o persoană de culoare să se aplece și să bea. Cu siguranță, mai mult curaj decât a fost nevoie pentru mine să nu beau, și nici măcar nu realizasem atât de mult.

M-am gândit la dr. Martin Luther King, Jr. El a avut acest tip de curaj. Vocea lui se ridicase împotriva curentului, obligându-i pe oameni să se ridice odată cu el. Mai puțin de un an mai târziu, acea voce avea să fie redusă la tăcere de glonțul unui asasin. Dar, bineînțeles, nu știam asta atunci.

De asemenea, nu știam că, într-o zi, voi fi numită rasistă și alte epitete josnice pentru că am îndrăznit să ridic exemplul lui ML King ca lider care s-ar fi opus violenței din timpul revoltelor BLM. Nu am știut, ca un copil idealist de unsprezece ani, că în loc să se retragă, răul va continua să crească până când va amenința să ne înghită pe toți.

M-am întors de la fântână și m-am îndreptat spre mașină. O briză caldă a ridicat praful și o tornadă în miniatură a trecut amețitor pe lângă mine, ducând cu ea resturi. Proprietarul benzinăriei, un tip voinic în salopetă albită, mi-a făcut cu mâna și mi-a zâmbit. Părea drăguț – și era drăguț, asta făcea viața atât de nebună.

„Tatăl tău mi-a povestit despre călătoria ta. Cred că abia aștepți să ajungi acasă, domnișoară.”

Am dat din cap. Da, așa era.

„Luați un suvenir din cel mai prietenos și mai temător de Dumnezeu oraș de pe pământ”, a spus el, în mod clar fără să țină seama de ironia acestei afirmații. Mi-a întins un Nou Testament în miniatură, negru-strălucitor, cu pagini tăiate cu aur, iar eu am fost prea timidă ca să-l refuz, nevrând să văd cum fațada lui drăguță se prăbușește și apare judecata.

Conducând prin deșerturile din Nevada, de o frumusețe profundă care m-a făcut să tresar de uimire, mi-am dat seama ce voi găsi la sfârșitul călătoriei mele. Îmi doream cu disperare să mă întorc acasă, în lumea mea confortabilă și familiară, și să o găsesc exact la fel ca atunci când plecasem. Și așa avea să fie. Dar important era că eu eram diferită. Niciodată nu aș mai fi acceptat pur și simplu ceea ce mi se spunea fără să investighez pentru mine. Văzusem și experimentasem prea multe la o vârstă atât de fragedă și asta îmi deschisese ochii la bunătatea și frumusețea, dar și la durerea și răul din toate acestea.

Ajungând în sfârșit în Los Angeles, cu luminile orașului sclipind în amurg, am luat o hotărâre. Poate că sunt doar o singură persoană, dar voi face ceva cu viața mea pentru a transforma lumea. Mă voi ridica împotriva răului. A fost un țel mare. Un angajament entuziast luat de o tânără care nu înțelegea prea bine impactul pe care o astfel de rezoluție îl va avea asupra vieții ei.

Dar cu toții este nevoie să începem de undeva. Este necesar să existe un loc în care să tragem acea linie în nisip și apoi să o depășim în mod conștient, îmbrățișând călătoria noastră, indiferent de consecințe. Este necesar să existe un moment în care să dăm jos stigmatul rasist și să invităm pe toată lumea să bea apă din fântână.

Autor: Karen Hunt

Citiți și:
Politica identitară – ideologie distructivă de stânga menită eșecului
Proasta educație a elitelor Americii (I)

 

yogaesoteric
27 mai 2022