Realitatea fascinantă a spiritelor naturii dezvăluită prin clarviziune (II)

de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

În anul 1920, cunoscutul scriitor Arthur Conan Doyle, creatorul lui Sherlock Holmes, s-a implicat într-o acţiune foarte aparte de cercetare. Împreună cu profesorul Edward L. Gardner a pornit să investigheze autenticitatea a două fotografii realizate la Cottingley, în care apăreau jucăușe spirite ale naturii.  După examinarea atentă a dovezilor fizice, următorul pas al cercetării l-a implicat pe maiorului Geoffrey Hodson, un clarvăzător recunoscut.
Deşi povestea acestor fotografii – devenite celebre – nu a fost niciodată elucidată pe deplin, Hodson şi-a dedicat întreaga viaţă verificării existenţei spiritelor naturii şi cercetării lumii în care trăiesc acestea.

Citiți prima parte a acestui articol

În aceeași toamnă a anului 1921, pe câmpurile de lângă Preston, Hodson a observat nişte gnomi ce făceau parte dintr-o specie care trăieşte în general sub suprafața imediată a pământului, printre rădăcinile copacilor și plantelor. El a evaluat înălțimea acestor creaturi la peste 60 de centimetri. Arătau firave, cu membrele lungi și subțiri, părul negru sau castaniu-închis, tenul aspru, ochii mici și negri. Înfăţişarea generală era palidă, cu obrajii scofâlciți și picioarele cu încheieturi rigide, dând impresia că ar fi foarte bătrâni. Probabil, s-a gândit Hodson, sunt vestigii ale vechii Atlantide, un tip nu foarte plăcut de elementali.

Hodson a mai descris și alte genuri de gnomi, unii având doar câțiva centimetri înălțime. Toți erau creaturi ale pământului, fiind capabili să treacă nestânjeniți prin piatră. Unii dintre ei se deplasau cu picioarele afundate în sol. Niciunul nu era în stare să se ridice în aer la o altitudine superioară propriei lui înălțimi.

Când Hodson a urmărit să îi contacteze în lumea lor subterană, forma lor s-a destrămat și și-au pierdut individualitatea, contopindu-se, pe măsură ce se afundau în pământ, într-o esență comună. Aceasta indica faptul că aceste fiinţe erau animate de o conștiință de grup. Fiecare dintre ei lua mai întâi forma unei sfere care se deplasa liber pe deasupra solului, iar apoi se transforma instantaneu într-un gnom. Hodson, neputând să atribuie această metamorfoză vreunei acţiuni individuale intenţionate, a presupus că era vorba mai mult sau mai puțin despre mecanismul unei conştiinţe limitate.

Aflându-se tot în Lake District, în timp ce observa alte spirite ale naturii, atenția i-a fost atrasă de o rocă mare, sub care trăia un gnom impozant, cu barbă cenușie, înveșmântat într-o haină care îi ajungea până sub talie. În mână avea o lumină galbenă, ca aceea a unei lumânări. Hodson l-a văzut coborând sub pământ, la 60-90 de centimetri sub piatră, unde se mișca de colo până colo fără nicio greutate, întreaga sa aparență exterioară modificându-se imediat ce a ajuns sub suprafața solului.

În interiorul unei alte stânci dense și masive din apropiere, Hodson a perceput ceea ce el a numit „conștiința în formare“ a unui alt spirit ce făcea parte din categoria gnomilor, mult mai mare dar mai puțin dezvoltat. Avea o înălțime între 3 și 4,5 metri şi, în afară de ochi și de gură, corpul său era foarte vag sugerat, fiind mai mult ca o pată de culoare. Cu ajutorul vederii eterice, Hodson a remarcat faptul că această creatură era ca şi închisă în stâncă, şi era foarte puțin conștientă de ceea ce se afla în jurul său. Singurul act volitiv pe care părea capabilă să îl realizeze era acela de a-și modifica lent direcția de focalizare a conștiinței sale limitate și abia perceptibile. Totuși, spune Hodson, prezența creaturii îi conferea o individualitate specifică stâncii, sesizabilă sub forma unei vibrații magnetice perceptibilă în planul fizic.

În apropierea casei sale, Hodson a reperat o fiinţă pe care el o numea „gnom al copacilor“. Avea aproximativ 75 de centimetri înălțime şi a luat formă de gnom înainte de a părăsi copacul în care se afla, pentru a se lansa într-o scurtă incursiune peste câmpie. Era palid, cu trăsături lungi și ascuțite, pomeți înalţi şi proeminenți şi ochi migdalaţi. După spusele lui Hodson, se mișca foarte rapid, cu o viteză de peste 30 de kilometri pe oră. Și-a croit drum prin iarbă cu pași mari și repezi, ridicând picioarele la o înălțime considerabilă. Dar distanța pe care o putea parcurge se părea că era limitată de „contactul magnetic“ existent între el şi copac. Se folosea de corpul eteric al copacului pentru a-i da formă propriului său corp. Lui Hodson, trunchiul copacului din care lipsea gnomul îi apărea ca și cum ar fi fost un cilindru gol. După ce gnomul s-a întors la copac, în care a intrat printr-o „poartă“ situată în partea sudică a trunchiului, el și-a dizolvat forma de gnom, devenind una cu copacul.

Contactând la nivel astral conștiința gnomului, Hodson a aflat că acesta trăia de foarte mult timp. Trecerea timpului nu lăsase urme nici la nivel mental, nici la nivel psihic asupra lui, deoarece gnomul părea că trăiește foarte mult în prezent, nelăsând în mintea sa loc pentru altceva în afară de bucurie şi nesimţind nevoia companiei celor din neamul său.

Pe un alt câmp din apropiere de Preston, Hodson a dat peste un gen de gnomi „dansatori“ care aveau un nivel de evoluţie inferior gnomilor copacilor. Ei erau mult mai mici, de numai 10-15 centimetri înălțime, cu mișcări decupate parcă din alte vremuri, ce le dădeau o aparență stranie. Spre deosebire de gnomii copacilor, aceştia trăiau în grupuri şi se jucau împreună jocurile lor învechite și grotești. Viu colorați, cu ochi negri ca mărgelele, ce străluceau ca şi când ar fi trăit un misterios extaz interior, ei se țineau de mâini și se legănau dintr-o parte în alta, ceea ce „în aparență nu avea niciun scop în planul fizic“, după cum nota Hodson, dar această mișcare se părea că le induce o stare astrală foarte plăcută. Hodson a observat că mișcarea le dinamiza corpul astral – care apărea sub forma unui „nor“ de substanţă subtilă neordonată, cam de două ori mai mare decât trupul lor. Din centrul corpului lor astral, cam din zona plexului solar, emanau nişte radiații sub formă de unde energetice, care le străbăteau corpul astral în întregime, intensificându-le culorile şi dându-le gnomilor o stare de bucurie intensă.

În ceea ce privește experiențele legate de un alt tip de spirite ale pământului, elfii, Hodson mărturiseşte că acestea au fost puţine la număr, deoarece în zona respectivă elfii erau văzuți destul de rar. Elfii pe care i-a întâlnit în august 1921 zburdând de colo-colo sub fagii bătrâni din pădurea din Cottingley aveau o înălțime de doar câțiva centimetri, aveau mâinile și picioarele disproporționate față de restul trupului, picioarele le erau subțiri, iar urechile mari și ascuțite. Ei se deosebeau de celelalte spirite ale naturii prin faptul că nu păreau să simtă nevoia să reproducă vestimentația oamenilor. Trupul lor părea constituit dintr-o masă de substanță solidă, gelatinoasă, aparent lipsită de structură interioară, înconjurată de o aură mică de culoare verde. Aveau niște aripioare mici, ovale, alcătuite dintr-o substanță semitransparentă, strălucitoare, pe care nu le foloseau pentru a zbura și care totuși vibrau la orice mișcare.

Într-un luminiș situat la câțiva kilometri de Preston, Hodson a întâlnit nişte creaturi foarte mici, asemănătoare elfilor, de doar 1-2 centimetri înălțime. Erau foarte numeroase şi produceau un murmur neobișnuit, pe măsură ce se deplasau prin iarbă, fiind în totalitate absorbite să exploreze cărările zânelor, trecând prin ceea ce pentru ei era o adevărată junglă. Pe măsură ce înaintau, aurele lor făceau ca dublul eteric al ierbii să vibreze mai rapid. Acești elfi ai ierbii zburau stângaci pe distanțe mici, cu picioarele orientate oblic înainte, într-un fel de balans. Din capetele lor ieșea o succesiune de mici sfere luminoase conectate între ele printrun fir de lumină, pe care Hodson le-a perceput ca fiind forme-gând. Se pare că elfii comunicau astfel între ei.

Hodson folosea termenul „mannikin“, pe care noi îl traducem în cele ce urmează prin cuvântul „pitic“, pentru a denumi o categorie de spirite ale naturii de gen masculin, pe care nu a putut să îi includă în categoria gnomilor, a spiridușilor sau a elfilor, dar care aveau unele caracteristici comune cu aceștia, alături de alte trăsături care le erau specifice. El a întâlnit pitici în apropierea copacilor, tufișurilor, a zonelor acoperite de iarbă, de ferigi, de iarbă neagră (canulla vulgaris) sau de flori sălbatice, aceştia fiind probabil spiritele naturii cel mai des întâlnite în Anglia. Înfăţişarea lor variază mult, în funcție de locul în care trăiesc. Piticii care trăiesc în zonele cu iarbă și cu ferigi sunt aproape întotdeauna îmbrăcați în haine verzi, purtând pe cap mici pălării verzi, au urechi ascuțite și fețe bucălate, ca ale copiilor de câţiva anişori.

Piticii de culoare roșie au o înălțime de 12-15 centimetri, poartă colanți de culoare stacojiu-deschis şi pot să își mărească înălțimea până aproape de dimensiunile umane, dar aceasta se petrece doar pentru foarte puțin timp și în urma unor eforturi considerabile. Observând o colonie de pitici care număra câteva mii de indivizi ce traversau în pas vioi o câmpie, mici și sfioși, fericiți și jucăuși, Hodson a remarcat că piticii descriau în dansul lor forme geometrice care, în opinia lui, delimitau liniile de câmp ale unei anumite forţe care le era specifică şi le amplifica starea de fericire și de vivacitate.

Hodson i-a întâlnit adeseori pe piticii copacilor „trăind“ în trunchiul și în crengile arborilor, chiar în interiorul scoarței, de unde puteau să își desfășoare munca subtilă legată de creșterea și colorarea crengilor și frunzelor. Uneori, câte unul se desprindea de copac, plutind în aer „cu scopul de a absorbi esența vitală a aerului“, apoi revenea în copac pentru a-i oferi această esență. Mulţi dintre ei puteau fi văzuţi lucrând în preajma frunzelor sau crengilor unui copac uriaş. Din când în când coborau în zbor până jos, către pământ, de unde colectau un fel de substanță pe care o duceau sus şi o împleteau în textura rămurelelor și a frunzelor mai mici. Apoi zburau către un copac asemănător din apropiere, unde repetau această operație. Alții își petreceau timpul la suprafața solului, printre lăstari și frunzele căzute.

Când Hodson a realizat un procedeu de identificare spirituală cu aceşti pitici pentru a le studia mai profund fiinţa, a descoperit că ei aveau o inteligență primară şi îi imitau pe oameni fără să înțeleagă ce fac. El a observat că aceştia mimau că vorbesc, unii părând chiar să strige, însă din gura lor nu ieșea în realitate niciun sunet. Spre deosebire de gnomi sau zâne, a căror formă astrală era stabilă, piticii își pierdeau echilibrul formei dacă Hodson îşi fixa atenția prea intens asupra lor, devenind confuzi și neajutoraţi, iar apoi dispăreau imediat, fie la o distanță mai sigură pentru ei, fie într-o altă dimensiune astrală.

Hodson spunea că în două rânduri a întâlnit pitici care nu erau deloc plăcuți, aveau trăsături proeminente, nasuri mari, ochi oblici și înguști, având o expresie neplăcută, ce exprima răutate și lăcomie.

Mult mai atractive i s-au părut lui Hodson spiritele apelor curgătoare, cu trupurile lor nude şi formele foarte unduioase şi delicate, numite ondine sau nimfe ale apelor.

În ocean, în apele puţin adânci de lângă litoral, a întâlnit nimfele mării, fiinţe de o frumusețe radiantă, asemănătoare ca formă cu femeile din specia umană. Ele s-au dovedit mult mai pline de viață decât spiritele de pe uscat, dar spre deosebire de acestea, nu aveau aripi. Nimfele mării trăiau în colonii, atât sub oglinda apei, cât și la suprafața ei, zburdau pe coama valurilor, uneori scufundându-se în adâncuri cu chiote de bucurie. Hodson le-a auzit strigându-se una pe alta, „chiuind exaltate de parcă forța vieții din care erau alcătuite trezea în ele o fericire aproape de neimaginat“.

Forma lor se schimba constant, oscilând între cea umană şi o aparenţă cu străfulgerări diamantine de lumină. Chiar dacă nu au un corp eteric permanent, spiritele mării sunt capabile să își asume temporar unul pentru a realiza contactul cu planul fizic. Centrul conștiinței lor apărea sub forma unei flăcări arzătoare ce strălucea în zona capului, în timp ce ele se îmbăiau cu bucurie în curentul energetic al apei mării, absorbind o parte din această forță magnetică pe care, după ce o asimilau într-o clipă, o emanau în jurul lor. Hodson a observat că pe măsură ce absorbeau și emanau energie, corpul lor astral îşi dubla dimensiunile, stimulat enorm de experiența pe care o trăiau. Aceasta le făcea să fie extrem de vivace, dincolo de orice posibilități umane.

Hodson a surprins la un moment dat un astfel de spirit al mării într-un moment de nemișcare. Privirea ei era incandescentă, iar brațele îi erau deschise, fiinţa fiindu-i învăluită într-o aureolă strălucitoare de lumină albă. Era total impregnată de energie, pe care o iradia pe o rază de aproximativ 10 metri în toate direcțiile, bucurându-se din plin de o stare de vitalitate.

Hodson a descris și alte spirite ale mării ce aveau o formă umană, pe care le-a văzut plutind deasupra apei. Printre ele erau unele de dimensiuni mai mici, care săreau sprintene printre valuri, desfătându-se cu senzația electrică de vitalitate produsă de fluxul marin. Mult mai active și mai „îndrăznețe“ decât spiritele de pe uscat, ele „îşi manifestau bucuria odată cu forţa şi impetuozitatea mării“.

În largul mării, Hodson a observat creaturi de dimensiuni mai mari, pe care i-a asemuit cu nişte monștri eterici de culoare verde. Aveau cap și trup, dar fără nicio asemănare cu formele umane, aduceau a peşti într-un fel, însă erau diferiți de orice fel de pești cunoscuți de el. Substanţa formei lor corporale era transparentă precum sticla şi emana o lumină verde deosebită. Aceste ființe se ridicau din adâncuri cu mișcări lente și greoaie, privind în gol, de parcă ar fi avut o inteligență obtuză și limitată.

La adâncimi mari Hodson a putut vedea purtate de curenți, forme eterice imense, filamentoase, asemănătoare plantelor, a căror conștiință exterioară era foarte redusă sau chiar absentă. Mult mai departe în larg, el a reperat un grup de deva sau zei ai mării, măreţi, solemni, maiestuoși cârmuitori încoronaţi ai apelor, amintind vag de reprezentarea clasică a lui Poseidon.

În aprilie 1922, Hodson se afla pe malul mării, undeva pe coasta de vest a Angliei, la vremea fluxului, şi putea vedea până departe, atât pe uscat, cât şi pe mare. Zona era intens populată de nenumărate spirite ale mării, care aveau niveluri diferite de evoluție spirituală, de la mici ființe umanoide, care se jucau vesele printre talazuri, până la spirite de dimensiuni mari asemănătoare atât peștilor, cât şi păsărilor, însă de cele mai multe ori având capete cu formă umană.

Lui Hodson i s-a părut că pe măsură ce vitalitatea electrică a fluxului creștea, spiritele se înveșmântau în materie eterică pentru a participa cu mai multă vivacitate la magnetismul reconfortant și vitalizant creat și eliberat de maree. Ele alergau către linia unde se spărgeau valurile pentru a se conecta la magnetismul creat de fluxul ce urca implacabil. În acest câmp magnetic, forma umană a spiritelor mării devenea vizibilă şi emitea străfulgerări de lumină albă. Ele absorbeau lent acest magnetism, părând să trăiască o senzație de încântare extremă, ce se amplifica treptat până când corpul lor eteric se încărca. Când atingeau punctul de saturație, urma un moment de pauză, după care întreaga lor fiinţă era învăluită într-o aureolă luminoasă şi radia bucurie și vitalitate intensă, după care toată energia acumulată se răspândea în jur într-o manieră similară unei descărcări electrice. După aceasta, creaturile intrau într-o stare de inactivitate visătoare, dispărând încetişor din raza vederii eterice, pentru a se retrage din nou în planul astral. Odată cu refluxul, apele oceanului s-au liniștit şi toate creaturile s-au retras în planul astral „pentru a savura experienţele trăite“.

Pe uscat, în apropierea râurilor, izvoarelor și cascadelor, Hodson a întâlnit nişte spirite ale apelor care manifestau o feminitate fascinantă şi erau mereu nude, numite în mod tradiţional naiade, ondine, uneori nixe.

În aprilie 1922, Hodson şi-a amenajat un umbrar acoperit cu iarbă neagră lângă o cascadă înaltă de 8-10 metri aflată în zona Whitendale, care curgea printre două stânci uriașe, acoperite cu mușchi. Confortabil instalat sub umbrar, el a început să studieze prin clarviziune astrală ondinele care populau râul. Cea mai înaltă dintre ele avea aproximativ 20 de centimetri, dar toate puteau să își mărească la voinţă înălțimea până la aproximativ 3 metri. Unele aveau aura trandafirie, altele de un verde-deschis. Pe cap purtau ghirlande de mici flori, iar părul lung li se unduia pe spate. Complet nude, formele lor feminine miniaturale erau frumoase, dar lăsau o impresie de nepământesc. Datorită mișcărilor lor rapide şi subtile și a vitezei cu care îşi schimbau forma, lui Hodson i-a fost greu să le atragă atenția sau să le influențeze în vreun fel.

Ele ţâșneau către cascadă din direcții diferite, scoţând strigăte ascuţite, impetuoase şi sălbatice, dar cu toate acestea slab audibile pentru urechea umană. Ca structură, Hodson considera că sunetele scoase de ondine pot fi reprezentate de vocalele E-O-U-A-I, la final căpătând o sonoritate plină de farmec, asemănătoare cântecului fecioarelor Rinului din opera „Inelul Nibelungilor“ a lui Richard Wagner.

Hodson a privit cu încântare cum ondinele se aruncau contra curentului cascadei sau rămâneau nemișcate, jucându-se și țâșnind dintre unde sau trecând prin stânci fără a întâmpina niciun obstacol. Când Soarele, după ce fusese acoperit pentru scurtă vreme de un nor, a apărut din nou şi şi-a revărsat iarăşi lumina asupra cascadei, bucuria, dinamismul şi cântecele naiadelor au părut să se amplifice.

Hodson a întâlnit și ondine mai puțin evoluate. Erau înalte de aproximativ 30 de centimetri, iar trupurile lor frumoase şi suple pluteau cu grație în apele cascadei, ridicându-se la suprafaţă precum bulele de aer, cu trupul drept şi membrele întinse. Ele se încărcau astfel cu energie vitală solară și energie acvatică, pe care le absorbeau până ajungeau pe punctul să „explodeze“. Efortul pe care îl făceau ca să comprime în fiinţa lor această energie vitală era foarte mare. La apogeu, când energia ajungea să fie prea mare pentru ele, Hodson le-a văzut țâșnind în aer şi eliberând energia acumulată sub forma unor radiaţii splendide de lumină şi culoare, „palpitând de plăcere frenetică, pe măsură ce energia influenţa stâncile, ferigile și arborii din apropiere, însufleţindu-le sau impulsionându-le creșterea“.

Hodson a observat că în acea clipă specială în care ondinele eliberau energia acumulată, expresia de pe chipul lor era deosebit de frumoasă, în special ochii, ce străluceau de încântare. Întreaga lor fiinţă radia vitalitate și o forță ieșită din comun. „În momentul magic al eliberării energiei, intensitatea extazului depășea cu mult ceea ce pot să simtă muritorii de rând, întemnițați în închisoarea cărnii.“

Momentul de extaz era urmat imediat de o plăcută relaxare visătoare, conștiința li se retrăgea în mare parte din planul eteric și se centra în planul astral al emoțiilor. Până când asimilau întreaga experiență, formele lor deveneau vagi și nedefinite, apoi însă ondinele reapăreau și repetau procesul.

În iunie 1922, lângă o cascadă din Lake District, Hodson a descoperit şi nimfe ale apelor, ce aveau o înfățișare mai apropiată de cea cunoscută din mituri şi legende. Una dintre ele, nudă, înaltă și de o frumusețe rară, era diferită de cele pe care Hodson le observase anterior, prin faptul că era mult mai mare și avea o inteligență mult mai dezvoltată. Din zona omoplaților îi ieşeau aripi de culoare roz, prea mici în comparație cu trupul său şi nepotrivite pentru zbor, deci cu siguranță că nu zborul era scopul pentru care fuseseră create. Când s-a simţit privită, această naiadă sau „spirit al cascadei“ a rămas puţin nemişcată în aer, iar apoi a țâșnit şi a dispărut fără urmă.

Descriind-o, Hodson a comparat-o cu o statuie de marmură trandafirie trezită la viață. Părul ei era de un blond strălucitor, trăsăturile feţei frumos modelate, iar ochii mari și luminoși aveau o expresie drăgălaşă, însă după cum i s-a părut lui Hodson, era ceva neîmblânzit în ei. Naiada era învăluită într-o aureolă multicoloră de formă aproape sferică, asemănătoare haloului care apare noaptea în jurul Lunii. Nuanțele delicate și totuși splendide, dispuse în benzi concentrice, erau mult prea numeroase şi se mișcau mult prea rapid pentru ca Hodson să le poată detalia. Aura ei părea să conțină, în nuanțe pastelate, toate culorile spectrului vizibil. Predomina trandafiriul, verdele și albastrul iar conturul benzilor era auriu-sclipitor.

Hodson a observat că dintr-un punct auriu luminos, situat în centrul capului ei, puțin mai jos de nivelul ochilor, izvora şi iradia în formă de evantai un puternic flux de energie ce era orientat către în sus. Lui Hodson i s-a părut că această creatură însuflețea atât stâncile şi vegetaţia, cât și însăşi cascada.

Citiţi aici continuarea acestui articol.

Citiți și:

Gnomii – piticii enigmatici subpământeni
Elfii sunt naţiunea conlocuitoare a Islandei

yogaesoteric
30 ianuarie 2014