Rectorul UBB Cluj: «Se fac demersuri insidioase pentru a crea oameni ce sunt lipsiți de cultură generală, marionete năuce ușor de manipulat…

…oameni superficiali, proști care alcătuiesc generația Google, generația Facebook, generația SMS sau toate acestea la un loc!»

Istoria sau științele istorice – cum se denumesc de către specialiști, domeniile complexe și variate ale cercetării trecutului omenesc – se află într-un moment de mare cumpănă, ca și întreaga societate contemporană. Viața oamenilor care au trăit în trecut este considerată de către înțelepți memoria colectivă a comunității pământești. Cu alte cuvinte, de-a lungul timpului, s-au adunat fapte, evenimente, procese etc. care se constituie în zestrea omenirii, în patrimoniul societății, într-un adevărat tezaur de viață.

 
Rectorul UBB Cluj: prof. Ioan-Aurel Pop

Noi suntem oameni și – ca să parafrazez un dicton latin – nimic din ceea ce este omenesc nu este cazul să ne fie străin. Dacă lăsăm să ne scape o parte din esența umană, ne expunem unor riscuri greu de evaluat. Datorită acestei convingeri, diferitele comunități umane, începând cu sumerienii și egiptenii cei vechi, au cultivat cunoașterea trecutului prin intermediul specialiștilor, elaborând reguli speciale pentru aceasta.

A fost o vreme când istoria era poveste și poezie, spusă și cântată pe muzică de către aezi, care cultivau arta de a reînvia frumos și armonios lumile de odinioară. Ulterior, istoria a devenit „anchetă” sau „cercetare”, făcută prin diferite metode de investigație, cu scopul descoperirii adevărului din trecut. Firește, s-a aflat curând că lumile revolute nu mai puteau fi reînviate întocmai, orice am fi făcut noi, oamenii. Marele istoric român și filosof al istoriei Alexandru D. Xenopol împărțea domeniile cunoașterii în „științe de repetiție” și „științe de succesiune”. Din prima categorie făceau parte ceea ce noi numim științe exacte și experimentale, iar din a doua istoria, adică viața de demult. În vreme ce în primele domenii, realitățile se prezintă ca imuabile și eterne, în „științele de succesiune” pare că „totul curge” și nimic nu mai rămâne cum a fost. Marele istoric transilvănean al secolului trecut David Prodan vorbea despre „științe de revelație” și „științe de acumulare”, istoria fiind plasată în a doua categorie, ea presupunând muncă asiduă și intensă în arhive și biblioteci, pe șantiere arheologice, în muzee și conducând la rezultate nu imediat, ci după mulți ani.

Chiar și așa, cu gradul ridicat de relativism asumat, cercetarea trecutului a ajuns, cam de la Renaștere încoace și mai ales în ultimele două secole, un domeniu de cunoaștere dotat cu metode precise de investigare, cu reguli de operare cunoscute și verificate, atât cât poate fi preciziunea aplicată în disciplinele socio-umane. Se admite că adevărul absolut al lumilor trecute este imposibil de cunoscut de către noi, oamenii, cărora nu ne rămân decât urme disparate și subiective (cel mai adesea) ale evenimentelor de odinioară. Prin urmare, istoricul nu poate reînvia lumea revolută pe care o studiază, dar se poate apropia de ea cât mai mult, o poate reconstitui cât mai aproape de ceea ce a fost, dacă respectă „regulile jocului”, verificate de secole și de generații întregi de specialiști.

Noi numim printr-o convenție viața oamenilor de odinioară: trecut. De fapt, trecutul a fost, pentru cei care l-au trăit, viață intensă prezentă. Până la urmă, toată viața oamenilor devine trecut, orice am face noi și oricum am încerca să ocolim acest curs. Prezentul durează o clipă și apoi devine trecut, viitorul este mereu incert, dar ajunge și el prezent și apoi trecut, astfel încât, iremediabil și reversibil, dimensiunea cea mai lungă și mai certă la care avem acces (limitat, e drept) este trecutul. Ca urmare, dragostea pentru trecut înseamnă dragoste de viață, iar cunoașterea trecutului este cunoașterea vieții. Aceasta nu înseamnă deloc – cum observa demult o Doamnă a spiritului universal, Marguerite Yourcenar – că trecutul este o vârstă de aur. Nu, fiind viață, trecutul poate să fie frumos și sublim, urât și rușinos sau, pur și simplu, oarecare. A-l cunoaște este o necesitate, iar a-l ignora poate deveni o catastrofă.

Din păcate, trendul contemporan este de ignorare a trecutului omenirii, a experienței de viață a comunităților, mai ales a celor naționale. Motivele sunt multe, de la graba planetei de a se autodistruge prin poluare, dezechilibre, catastrofe naturale etc. până la globalizarea prost înțeleasă, și de la ideea că memoria este inutilă până la superficialitate, ignoranță, trivialitate, violență, toate cultivate de forțe mult mai puternice decât ne putem noi închipui. Astăzi se tinde către înlocuirea din sistemul de educație primară și secundară a disciplinelor școlare consacrate și care și-au dat măsura valorii lor în societate (istorie, geografie, botanică, zoologie, anatomie, limbi clasice etc.) prin conținuturi (necesare, fără îndoială) botezate „discipline școlare” („educație pentru drepturile copilului”, „educație antreprenorială”, „educație sexuală”, „educație rutieră”, „educație juridică” etc.). Toate aceste teme din a doua categorie sunt subiecte de cunoaștere de neînlocuit în lumea contemporană, dar ele nu sunt discipline care să fie nevoie să fie apreciate de sine stătător și finalizate prin medii școlare! Sau ar putea să fie, la rigoare, dar nu prin eliminarea celorlalte! Învățând istorie, elevul află despre lumi și compară, face cunoștință cu primele legi, constituții, culte religioase, află ce sunt stilurile arhitectonice, deosebește o simfonie de un concert, distinge valorile antice, medievale, moderne, află cum s-au purtat războaie în numele dragostei, al credinței și al bisericii, al libertății, egalității și democrației etc., poate prețui dialogul și informarea, poate evalua răsturnarea ordinii nedrepte dintr-o societate etc. Istoria, ca și alte discipline „învechite” promovau, pe lângă fapte, valori morale, artistice, umane, idei fundamentale generale, strategii de viață. Noile „discipline” propuse răspândesc metode și tehnici limitate, cunoștințe de nișă, care se pot învăța de către un om cu inteligență medie în timpul liber sau în cadrul orelor de dirigenție sau prin prisma dexterităților școlare.

Rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme este crearea de mecanisme umane, de roboți, de marionete ușor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace. Oamenii lipsiți de cultură generală și de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare și să ia decizii în cunoștință de cauză alcătuiesc generația „Google”, generația „Facebook”, generația „SMS” sau toate la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică.

Elita clasică a acestei lumi pare abulică, amețită, adormită, fără nerv și fără voință. Aici nu este vorba despre conflictul dintre generații, nici despre mitul vârstei de aur, nici despre nostalgia tinereții, ci de realism. Am fost avertizați demult că „somnul rațiunii naște monștri”. Nu demult, am văzut ciocane distrugând statui mesopotamiene sau bombe nimicind Palmyra! Ar fi bine să veghem cu toții ca toate admirabilele descoperiri și invenții ale lumii contemporane să servească omului creativ și creator, omului cercetător și omului moral, nu omului-robot, distorsionat și manipulat.

Deprecierea istoriei ca disciplină s-a datorat în România unor cauze speciale, cum ar fi derapajele din timpul regimului comunist (când trecutul a fost parțial falsificat, glorificat, alb și imaculat etc.), exceselor naționaliste și protocroniste, denigrării românilor și trecutului lor după 1989 etc. După Al Doilea Război Mondial noi românii am trecut printr-o etapă proletcultistă și internaționalistă (când „lumina venea de la Răsărit” și trecutul nostru nu reprezenta nimic), până prin 1960-1965; prin una mai echilibrată, de recuperare a unor valori naționale, până prin 1975; prin una naționalist-comunistă, până în 1989 și prin una de marasm și incertitudine, de dezorientare și paradox, în ultimul sfert de secol. Pe de o parte, suntem atenționați de unii că istoria noastră începe la Tărtăria, la Cucuteni și la Gumelnița, românii fiind cel mai vechi și mai glorios popor din Europa, că suntem daci curați, de la care romanii ar fi învățat latinește; pe de alta, ni se spune de către alții că nu am fost capabili de nimic de-a lungul vremii, că am fost o masă amorfă, că nu avem valori competitive, că toți istoricii noștri au cultivat nu realități, ci mituri naționaliste rușinoase, că nu suntem nici măcar români, că nu avem în trecut momente de referință, că marile personalități ne sunt toate mici, că Eminescu a fost xenofob, iar Coșbuc minor, că Ziua Națională este o eroare etc. Nu este de mirare că, mișcându-ne în acest cadru, am ajuns cu istoria noastră de ocară, că disciplina este pusă sub semnul întrebării, iar slujitorii săi blamați.

Pentru remedierea răului, până se mai poate, este necesar, între altele, ca istoria să rămână o formă de cunoaștere apreciată, respectată și prețuită și, în primul rând, studiată. De aceea, istoria este indicat să aibă, ca disciplină școlară, la toate clasele și profilurile, cel puțin câte două ore pe săptămână. Cei care sunt datori să facă cercetarea trecutului sunt istoricii, singurii care au capacitatea să ajungă la izvoare, să extragă din ele adevărul (parțial) și să-l explice publicului.

Amatorii de istorie – ingineri, medici, artiști etc. – să fie liberi să se pronunțe despre trecut, să scrie despre trecut, dar să-și recunoască amatorismul, să precizeze caracterul de eseu, de povestire, de impresie al produselor lor. Nici eu, ca istoric, dacă scriu despre medicină sau despre chimie, nu mă pot da drept medic ori chimist! Credibilitatea unui domeniu o asigură exclusiv specialiștii, cei care au fost pregătiți anume să studieze acel domeniu. Și nici dintre specialiști, un contemporaneist nu e bine să se pronunțe științific despre antichitate sau epoca medievală, după cum un medic orelist nu poate lucra la ortopedie, nici un anestezist nu va fi lăsat să opereze.

Menirea acestui congres (Congresul Istoricilor Români, Cluj, Universitatea Babeș Bolyai, 25-28 august 2016 – n.red.) este, între altele, să contribuie la reașezare pe baze sigure a prestigiului istoriei ca formă de cunoaștere a vieții omenirii și poporului român, de revigorare a cercetării științifice în domeniu, de reconsiderare a statutului istoricului în societate și de asigurare a statutului de disciplină școlară a istoriei, la toate clasele, profilurile, în acord cu importanța cunoașterii istorice. Prin aceasta, nu dorim decât să reconferim ființelor și comunităților umane demnitatea, capacitatea de alegere și de judecată, discernământul și creativitatea, spre revigorarea idealurilor care au făcut posibilă lumea și care se bazează pe cunoaștere și pe cunoștințe, pe comparație și pe credință, pe dialog, pe dreptate și adevăr, toate acestea subsumate binelui individual și general. Un mare istoric francez, devenit martir – Marc Bloch – făcea în prima jumătate a secolului al XX-lea apologia pentru istorie și elogiul meseriei de istoric și a plătit cu viața pentru convingerile sale, pentru apărarea valorilor umanității. Nu mai dorim să plătim cu viața pentru a asigura perpetuarea valorilor umane, a marilor creații ale omenirii.

Științele istorice cultivă toate aceste valori, ceea ce înseamnă că ele cultivă viața omului și a comunităților umane, trăită în cunoștință de cauză, întru demnitate și onoare.

Autor: Prof. dr. Ioan-Aurel Pop

Citiți și:

Cercetările istoricului Gabriel Gheorghe arată că geto-dacii au fost poporul primordial al Europei

O istorie inconfortabilă care le displace unora

Dacii nu mai vor să tacă

yogaesoteric
23 martie 2020