România ca proiect geopolitic și interesul național românesc în contextul dezordinii mondiale actuale (X)

125 0

Obiective și alternative geopolitice românești actuale

În contextul geopolitic actual, caracterizat prin dezordinea tranziției de la unipolarismul american definit ca pax americana la un multipolarism încă nedefinit, marja de libertate și opțiunile de politică externă ale României sunt drastic limitate. Această limitare măsoară întinderea suveranității care i-a mai rămas.

Și totuși, România este obligată să acționeze dacă vrea să mai rămână în istorie. A acționa înseamnă a concepe și pune în aplicare o politică externă proprie care să promoveze interesul națiunii.

Nevoia de românizare a politicii externe românești

Premisa lansării unei acțiuni externe ghidate de o doctrină geopolitică românească este recuperarea suveranității.

Coloniile, protectoratele și teritoriile sub tutelă nu au politică externă. Astăzi România nu are o politică externă. Ce este România, în acest caz?

Dacă Nicolae Titulescu putea spune cu just temei „Dați-mi o bună politică internă și vă voi da o bună politică externă”, astăzi, în condițiile globalizării, se poate spune, mai degrabă, „Dați-mi o bună politică externă și vă voi da o bună politică internă”. Într-adevăr, în lipsa unei politici externe adecvate, care să permită apărarea independenței și suveranității României, exprimând conținutul acestora, guvernanții statului român nu pot avea nici o politică internă favorabilă propășirii naționale. S-a văzut, printre altele, când s-a pus problema exploatării resurselor de petrol și gaze din Marea Neagră.

Cum poate fi românizată politica externă a României? Cum poate România să redobândească dreptul la o politică externă proprie? Căile sunt două: ori de sus în jos, prin acțiunea unor conducători politici vizionari și patrioți, chiar dacă au fost aduși la putere prin voința străinătății, ori de jos în sus, printr-o nouă revoluție de eliberare națională.

Principala contradicție a epocii actuale este aceea între Occidentul colectiv euro-american care vrea să își păstreze poziția dominantă în definirea ordinii mondiale și Orientul colectiv euro-asiatic, urmat de Sudul colectiv, care urmărește să promoveze o nouă ordine multipolară conformă cu interesele sale circumscrise de identitatea sa culturală. În acest conflict, în care regulile jocului de șah, până acum stăpânite cu măiestrie de operatorii politici occidentali, sunt treptat înlocuite cu cele ale jocului de go, specific oriental, și în care prozelitismul agresiv creștin se ciocnește cu seninătatea strategică a armoniei confucianiste și budiste, democrațiile occidentale alunecă spre oligarhie, și tiraniile orientale spre aristocrație, cu toate limitând drepturile personale pe plan național și pe cele ale statelor relativ mai slabe pe plan internațional.

Diferența este că vechea ordine unipolară americană este construită pe verticală și astfel ea îl subordonează pe cel mai slab celui mai tare, în timp ce noua ordine multipolară, sau, mai bine spus pluricentrică, emergentă în „Secolul Asiei”, este proiectată pe orizontală și astfel, fără a o garanta, oferă, cel puțin, egalitatea șanselor și șansa unor jocuri de sumă pozitivă.

România e necesar să refuze limitarea drepturilor sale, simultan cu implicarea sa în jocuri de sumă nulă. Acesta este unul dintre interesele sale vitale care se impune să îi ghideze politica externă și să îi determine agenda geopolitică.

Povara pusă pe umerii popoarelor din spațiul euro-atlantic din dorința păstrării cu orice preț a „păcii americane” (a ordinii euro-atlantice unipolare decadente, obosite și lenevite) a indus în statele respective crize interne cu caracter socio-economic profunde. Ele anunță revolte sociale masive, dintre care unele deja au izbucnit. Refuzând abandonarea pretenției la supremație în conducerea lumii, liderii acestor state cred acum că au de ales între războiul civil și războiul cu principalii actori ai Orientului și Sudului colectiv, dintre care unii sunt puteri nucleare. Nu se mai caută pacea, ci se caută războiul.

România are interesul vital de a nu fi implicată într-un asemenea război, cu atât mai mult cu cât asta ar plasa-o în rândul trupelor de ariergardă ale istoriei. O politică externă românească să aibă ca stea polară evitarea unei asemenea situații. Războiului sinucigaș căutat de Occidentul decadent cu frivolitatea senilității imperiilor muribunde, România e necesar să i se opună cu toate forțele întrucât acesta o afectează atât indirect, prin distrugerea civilizației occidentale căreia îi aparține și căreia i s-a dedicat, cât și direct, amenințând cu expulzarea sa din istorie.

Reexaminarea și resetarea alianțelor

Odată reajunsă în situația de a-și concepte politica externă, planificarea acesteia să înceapă cu reexaminarea actualelor alianțe.

Obiectivul prim al unei asemenea acțiuni este acela de a vedea care dintre alianțele României mai au la bază interese strategice ale tuturor partenerilor și care din acele interese mai sunt congruente. O repet: fără interese strategice congruente nu există parteneriat strategic.

Al doilea obiectiv ar fi verificarea adecvării mecanismelor prin care parteneriatele respective funcționează la contextul internațional în mișcare. Ceea ce a funcționat în cadrul ordinii mondiale bipolare sau al ordinii mondiale unipolare nu mai funcționează neapărat și după ce niciuna dintre cele două amintite nu mai este în viață.

În fine, al treilea obiectiv ar fi acela de a se cerceta dacă în îndeplinirea obligațiilor lor asumate prin acordurile parteneriale sau prin cele care au dat naștere alianțelor în discuție, precum și în exercitarea drepturilor obținute potrivit acelor acorduri, partenerii sau aliații au acționat cu bună credință. Pornind de aici va putea fi evaluat nivelul de încredere care mai poate exista între parteneri / aliați, și, în cazul, perfect previzibil, al deteriorării acestuia, să se convină măsurile necesare pentru restabilirea încrederii. Fără încredere nu există alianță.

De principiu, alianțele actuale ale României nu este nevoie să fie abandonate, dar este necesar să fie clarificat faptul că ele nu pot rezista atât timp cât compromit interesele naționale românești sau, chiar și fără a le compromite, sunt indiferente față de ele. Orice alianță are ca scop promovarea intereselor vitale ale fiecărui aliat, prin efort comun cu ceilalți, iar nu abandonarea acestora.

a) În mod concret, cu referire la Parteneriatul cu SUA se impune revenirea la principiile inițiale, respectiv la „cei patru C” – comunicare, consultare, concertare și cooperare – cu accent special pe cel de al doilea și al treilea.

În context este necesar să fie clarificată maniera de lucru cu autoritățile române a Ambasadei SUA la București, ea urmând a fi readusă la observarea dispozițiilor Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice dintre state. În același sens, este imperios necesar să fie verificată și reglementată prezența unor instituții americane specializate în culegere de informații și apărarea legilor și intereselor americane (precum FBI) pe teritoriul României. De principiu acestea nu au ce căuta aici. Politizarea Justiției române, a așa-numitului „stat de drept” român, de către executivul american este la fel de rea, dacă nu mai rea, ca și politizarea de către executivul român.

Este de stabilit și în ce măsură victoria Ucrainei în conflictul cu Rusia și menținerea unei Ucraine Mari în granițele și cu structurile sovietice, proclamate de SUA ca fiind un obiectiv strategic al geopoliticii sale, este un interes vital al României. La fel e necesar să fie lămurit și dacă existența României (și a SUA) este amenințată de Iran mai mult decât de un război la care ar fi provocat Iranul. Mai presus de toate va fi de convenit nu doar că România nu are interesul de a se implica în controversele americano-chineze, altfel decât pentru a facilita coexistența pașnică dintre SUA și China, dar și că, în paralel cu apropierea de SUA, România își păstrează dreptul de a întreține relații parteneriale strategice cu China.

Este recomandabil ca România să mențină oferta inserării sale utile în strategia central, est și sud-est europeană a SUA, de astă dată cu mențiunea că sunt avute în vedere doar componentele strategiei amintite care vizează securitatea, stabilitatea și coexistența pașnică la nivel regional, iar nu tranșarea rivalităților americano-ruse, americano-turce și altele asemenea. România nu va putea accepta ca teritoriul său sau resursele sale să fie folosite de aliații săi pentru a ataca alte state sau a se confrunta cu alte state, nici atunci când este vorba despre „lovituri preventive”. România va sprijini jocurile de sumă pozitivă inițiate de SUA în Europa centrală, de est și de sud-est, la Marea Neagră și în bazinul Dunării, menite să consolideze arhitectura de securitate regională, iar nu jocurile de sumă nulă. Singurul casus foederis pe care România îl recunoaște și care poate implica angajarea într-un joc de sumă nulă este cel prevăzut în Tratatul de la Washington, în Tratatul Uniunii Europene sau în alte tratate similare.

Parteneriatul strategic româno-american va fi necesar să definească precis cooperarea celor două părți la Marea Neagră, în așa fel încât să fie împăcat principiul „Marea Neagră, marea riveranilor”, cu principiul „echilibrului dinamic de putere în bazinul pontic”. În conexiune cu această temă va fi de discutat viitorul „Inițiativei celor trei mări”, mai ales după prăbușirea Ucrainei. În situația în care actualul format este prea ambițios, revenirea la formatul inițial propus de România în 1997 ar fi recomandabilă.

România și SUA vor avea de convenit asupra cooperării lor în vederea menținerii echilibrului de putere în Europa centrală și orientală. Aceasta include o politică bine coordonată de natură a garanta sustenabilitatea parității între Polonia și România, ca actori principali în regiunea amintită, precum și a capacității lor de a neutraliza orice pericol pe care l-ar putea reprezenta naționalismul sau revizionismul ucrainean, după încetarea războiului cu Rusia, pentru securitatea și stabilitatea regiunii.

Cât privește apărarea împotriva neo-imperialismului (globalismului) velicorus, aceasta este necesar să fie în primul rând obligația NATO și a UE. România e necesar să solicite și să primească garanțiile americane că, în cazul unui acord ruso-american, nimic din ceea ce o privește pe ea nu se va conveni fără ea sau pe spezele ei.

Parteneriatul strategic româno-american să fie complet regândit dacă menținerea vizelor pentru călătorie în SUA continuă.

b) Cu privire la NATO, înainte de orice România este necesar să vegheze la menținerea caracterului de alianță politico-militară defensivă a acesteia.

Legătura strategică dintre statele membre și asociate ale UE și SUA este indicat să fie menținută prin intermediul NATO, umbrela de securitate (nucleară) americană rămânând în continuare deasupra Europei. NATO e necesar să se transforme, însă, dintr-un instrument de ocupație sau dominație american într-o veritabilă alianță între egali. Aceasta impune asigurarea mijloacelor pentru crearea unei forțe de apărare autonomă a UE, pusă la dispoziția unei politici de apărare comună europeană. Asemenea politică și asemenea forțe este necesar să permită, pe de o parte, o mai echitabilă împărțire a poverii securitare între cele două maluri ale Atlanticului de nord, iar pe de altă parte, implicarea UE în operațiuni dictate de nevoi defensive în care SUA nu este interesată sau nu are disponibilitatea pentru a se angaja.

NATO se poate globaliza (și chiar este recomandabilă globalizarea sa) dar numai în cadrul unui Pact defensiv global, care să adune toate puterile relevante în efortul de a apăra împreună pacea lumii, respectiv ordinea mondială, inclusiv prin mijloace militare, atunci când este nevoie.

România va fi necesar să se opună oricărei extinderi a NATO care să includă în alianță state incapabile să furnizeze un plus de securitate membrilor deja existenți ai acesteia. Extinderea nu poate fi concepută decât în sensul sporirii capacității de apărare a alianței, iar nu să o diminueze importând tensiuni sau conflicte cu state terțe.

NATO va fi necesar să sprijine România în a-și spori propria putere militară, iar nu să ocupe România cu baze ale armatelor altor state, făcând-o astfel să devină un stat-țintă din prima linie. În general, statele din flanc nu au de ce găzdui pe teritoriul lor nici baze militare străine cu dotările aferente în oameni și echipament, nici arme de distrugere în masă. Aceasta poate fi și o garanție de securitate oferită vecinilor NATO, garanție care poate fi negociată cu ei pentru a obține condiții de reciprocitate.

De asemenea, România va fi necesar să ceară ca NATO să suporte din propriul buget costul tuturor operațiunilor sale desfășurate pe teritoriul românesc.

Noi alianțe și asocieri politice

Noua ordine mondială multipolară intră în istorie printr-un proces evolutiv natural. România nu poate ignora această realitate.

Sistemul românesc de alianțe, practic exclusiv localizate în spațiul euro-atlantic, a fost conceput în condițiile ordinii unipolare. Când singura superputere globală era SUA, România a avut aceeași libertate de opțiune în alegerea aliatului sau partenerului său principal cu cea pe care a avut-o Adam în Rai, atunci când Dumnezeu l-a „lăsat” să își aleagă soția.

Astăzi, în „Secolul Asiei”, când ordinea unipolară este practic moartă, când NATO este, potrivit unor lideri ai celor mai importante state membre, precum Franța, în „moarte clinică”, văzându-se, totodată, contestată în opțiunile sale strategice de țara cu cea de a doua putere armată terestră a alianței, Turcia, și când UE a intrat într-o criză de sistem gravă, situația este complet schimbată. În acest nou context, fără a renunța la vechile alianțe și la integrarea în structurile existente în spațiul euro-atlantic, spațiu căruia îi aparține din punct de vedere cultural și civilizațional, România are a evalua realitatea a cel puțin două proiecte strategice emergente cu relevanță globală și a decide asupra raporturilor ei cu acestea: „Inițiativa drumului și centurii” și BRICS, ambele propulsate de motorul în doi cilindri sino-rus.

Politica externă românească va face o alegere nu doar corectă, ci aproape obligatorie, în a se asocia formal atât structurilor create în siajul celei dintâi, cât și grupului din urmă. Modalitățile concrete vor fi descoperite și cizelate pe parcurs. Important este ca decizia de principiu să fie luată cât mai repede.

În orice caz, România ar fi cazul să se manifeste activ în susținerea și promovarea Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură, să își trimită reprezentanți în Alianța organizațiilor neguvernamentale pentru „Inițiativa Drumului și Centurii”, ca și în rețeaua universitară a acestei inițiative sau în instituțiile de arbitraj comercial ale BRICS. Astfel s-ar crea un cadru adecvat pentru ca viitoarele trasee ale noului „Drum al mătăsii” să treacă și prin România.

În același timp, diplomația română ar fi necesar să urmărească revitalizarea proiectului „16+1” având ca obiect cooperarea economică în format multilateral dintre statele Europei centrale și orientale (membre ale UE) și China.

Adâncirea și sistematizarea superioară a parteneriatului strategic comprehensiv dintre România și China, ar fi necesar să fie dublate de un parteneriat multilateral care să lege între ele o trilaterală central-sud est europeană România-Serbia-Ungaria, pe de o parte, și China, pe de altă parte, precum și de un parteneriat între Rusia și un patrulater central-sud est european format din România, Serbia, Ungaria și Turcia.

Asemenea acorduri și asocieri (cvasi) instituționalizate nu ar fi îndreptate împotriva SUA și nu ar face concurență UE, ci ar crea un spațiu de prosperitate, securitate și libertate în Europa de est, apt a elimina eventualele amenințări la adresa Occidentului euro-atlantic avându-și originea în respectiva regiune, iar pe de altă parte ar oferi avantajul racordării pieței europene la cele chineză și rusă, în cadrul unei ordini mondiale post americane caracterizate de multipolarismul simetric cu geometrie variabilă.

Cu referire specială la regiunea Mării Negre, Bucureștiul ar fi bine inspirat să promoveze o trilaterală pontică România-Rusia-Turcia. Aceasta ar avea, printre altele, ca obiectiv, punerea bazelor pentru actualizarea Tratatului de la Montreaux (în sensul întăririi drepturilor riveranilor și menținerii echilibrului de putere între aceștia) și pentru revitalizarea Organizației privind cooperarea economică la Marea Neagră (după terminarea războiului din Ucraina). În cadrul Trilateralei (care ar putea fi transformată în patrulater prin asocierea Bulgariei), România ar putea obține mandat de la UE pentru a reprezenta și interesele acesteia în regiunea Mării Negre.

Citiți continuarea articolului

Autor: Adrian Severin

Citiți și:
Nevoile Neamului Românesc (I)
VIDEO – Prof. Ioan-Aurel Pop: Cine condamnă patriotismul, este cazul să aibă în vedere că se ridică împotriva iubirii. Dacă nu ne iubim noi neamul, cum să ne iubească alții?

yogaesoteric
27 mai 2024