România între speranță și nădejde

România este mai mult ca niciodată hăituită și ținută în confuzii din ce în ce mai mari, astfel încât cei mai mulți, de mult, nu mai disting binele de rău și drumul drept de hău.

Există cuvinte care, de atâta deasă și proastă folosire, se golesc. Devin niște sunete lustruite, goale pe dinăuntru, ca niște icoane fără chip.

În România de azi, „speranța” este un astfel de cuvânt. Îl rostește politicianul în campania alegerilor cu aceeași seacă emfază cu care și preotul o invocă din amvon. Speranța o pune mama pe buzele copilului care pleacă în străinătate. Cuvântul acesta îl murmură bolnavul în sala de așteptare. Îl repetăm, aproape superstițios, toți, ca pe o formulă magică împotriva prăbușirii:

„Va fi bine!”

„Este necesar să sperăm.”

„Speranța moare ultima!”

Dar ce înseamnă, de fapt, speranța?

În limbajul curent, speranța este un soi de orizont al unei așteptări perfect subiective. „Sper să se termine criza…….”, „Sper să găsesc de muncă…….”, „Sper ca fiul meu să se întoarcă din Spania…….”

Speranța, așadar, are aparente direcții, obiective nefondate, termene iluzorii…….

Ea este legată de timp, în mod fundamental de un viitor imediat, dar cu totul incert. Are și o dinamică tranzacțională. Ea presupune o modificare de date, de acțiune, de decor. Este, în fond, expresia domestică a utopiei.

Dar există și un alt cuvânt, care deși în ultima vreme a devenit tot mai des folosit și el, totuși arareori este pus corect în fraze. De aceea a ajuns ca specie pe cale de dispariție în lexicul nostru normativ. Este mai mult o uzanță mofturoasă cu sonorități intelectuale „cool”: Nădejdea.

Diferența dintre cele două este, aparent, subtilă, în fond abisală.

Speranța este legată de lume. Nădejdea se înalță dincolo de ea. Speranța este psihologică; nădejdea este ontologică. Prima presupune că evenimentele vor merge, probabil, mai bine; cea de-a doua afirmă că, dincolo de dezastru, există un sens, chiar și atunci când totul pare pierdut.

România, în confuzia ei istorică, trăiește o adevărată dramă a suprapunerii. Își confundă cu maximă lejeritate speranța cu nădejdea, promisiunea cu izbăvirea, reconstrucția cu renașterea, revenirea cu învierea.

Politicienii le cer oamenilor într-un mod comic să nu-și piardă speranța, sfidând din ignoranță o logică simplă: că speranțele legate exclusiv de promisiunile de campanie sunt o formă de autoamăgire colectivă. Că, în lipsa singurei adevărate nădejdi, speranța în sine, în comunitate, în ceva mai mult și mai mare dar egal cu omul, nu este altceva decât un fel de drog slab, care nu anesteziază nicio durere.

Speranța este în cea mai mare parte a ei înșelătoare. Este mai degrabă o formă de paralizie morală. Creează iluzia că faci ceva, când de fapt doar aștepți ceva.

E confortabil să spui: „încă mai sper”. Te absolvă de gestul prezent, de acțiunea care doare, de curajul de a spune: „nu mă pot amăgi cu speranțe deșarte, ci aleg să lupt pentru o realitate care nu mă disperă”.

Atunci intervine nădejdea. Nu ca un optimism golit de orizont și de conținut, ci ca o asumare a unei cruci.

Nădejdea nu e legată de rezultate, ci de fidelitate. Nu vizează succesul, ci adevărul.

Ortodoxia autentică, spre exemplu, atâta cât mai trăiește ea în fibra tăcută a poporului român, ar fi necesar să cunoască bine această diferență și să-i ajute și pe ceilalți s-o înțeleagă. Din nefericire, și acolo au survenit schimbări abisale, așa încât bisericile sunt pline de pseudocredincioși, care se roagă formal unui Dumnezeu iluzoriu, în fața căruia își exprimă speranțele.

Nădejdea nu este proiecția unei dorințe, ci este o formă de convingere profundă care înțelege neînțelesul și care vede nevăzutul.

„În nădejde am fost mântuiți”, spune Apostolul Pavel. Iată o propoziție care n-ar putea fi rostită nicicum vorbind despre speranță.

Nădejdea nu are nevoie să i se împlinească ceea ce așteaptă. Ea este o certitudine. Este un mod inconfundabil de a fi. O verticalitate mută, neclintită.

România de azi nu are, în fond, o criză politică. Are o criză a nădejdii.

Oamenii, atâția câți au rămas oameni, românii, câți au mai rămas români, nu mai știu în ce sau în cine să se mai încreadă. Așa se explică faptul că foarte mulți, atunci când în campaniile electorale apare cineva care vântură sintagmele unei aparențe, a unei forme de speranțe atractive, golită total de conținuturi nădăjduitoare, aceia mulți devin seduși.

Trăim între alegeri ca într-o formă de spaimă recurentă. Ca într-un cerc al răului invincibil. Omul se teme mereu de ce-ar putea urma și nu mai poate crede cu adevărat în nimic. Nici în lideri, nici în proiecte, nici în ideea de viitor. Și atunci intervin vânzătorii de speranțe. Ei știu cum să vândă acele speranțe vulgarizate, pe care le-au vândut cu succes zeci de ani, iar vulgul le-a cumpărat mânat de spaime și secătuit de nădejdi. De aceea în România, de 35 de ani, alegerile au fost și au rămas o loterie cosmică.

Timpul României cere neîntârziat, înainte de orice, imperios și prioritar, o formă nouă de luciditate.

Autentică, în sfârșit!

Românul din România aceea nu ar mai confunda speranța cu salvarea.

Românul din România aceea ar îndrăzni să-și deschidă ochii și să coboare în adâncul tăcerilor lui sapiențiale, acolo unde mai pâlpâie încă nădejdea cea mare.

Nădejdea aceea care nu se va sprijini nicicând pe niciun calcul teleastic aiuritor și pe nicio speranță politico-sindicalistă, ci se va ridica pe temelia Unicului Adevăr.

Nădejdea aceea care nu poate folosi niciodată false orizonturi și mincinoase obiective, căci ea este în inima onestă a fiecăruia.

Nădejdea aceea este Adevărul Eliberator, care, întocmai precum a făgăduit că „acolo unde vor fi adunați doi sau trei în numele Meu, acolo voi fi și Eu”, întocmai va și împlini totul.

Nădejdea aceea nu promite nimic, pentru că ea, singură, poate să dea totul.

Așa.

Autor: Cornel Constantin Ciomâzgă

Citiţi şi:
Nădejdea vs. războiul deznădejdii
Treziţi şi cultivaţi fără încetare în universul vostru lăuntric înţelepciunea, graţia şi speranţa!
Speranţa

 

yogaesoteric
14 decembrie 2025