Nădejdea vs. războiul deznădejdii

V-ați gândit vreodată cât de mult este legată nădejdea de tot binele pe care îl face omul în viața aceasta? Tot așa, oricare facere de rău, să-i spunem păcat, are în adâncul ei o deznădejde pe care o hrănește. Nădejdea este și bucurie, este așteptarea unei întâlniri minunate care sigur va veni cândva; o simțim adânc în inimă, deși nu știm că despre ea este vorba.

În general, nu pricepem prea multe din ce ni se petrece, dacă nu suntem atenți la mișcările fine ale sufletului, ci rămânem la suprafața lui, unde vedem doar că răsare bucuria sau tristețea. Bucuria este legată de fapta cea bună, de nădejdea că va veni nu o răsplată materială, ci ceva cu mult mai mare, o mulțumire sufletească greu de descris în cuvinte.

Nădejdea este cea care ne face fiecare dimineață cu mult mai frumoasă, care ne îndeamnă să ne facem planuri, ne motivează să zidim ceva bun în viața noastră, să ne transformăm în bine și să continuăm lupta. Nădejdea ne face să credem în posibilitatea unei alte vieți cu mult mai bune, pe care încă nu o avem, dar cândva o vom dobândi cu siguranță.

Toate aceste aspecte le-am înțeles cu mulți ani în urmă, urmărind să ajut câteva persoane care consumaseră droguri sau trecuseră printr-o tentativă de sinucidere. Atunci am înțeles că oamenilor acelora le lipsea, într-o măsură neobișnuit de mare, nădejdea. Voiau, bunăoară, să mai trăiască, dar deznădejdea le teroriza sufletul. Cum ajunseseră aici?

Războiul deznădejdii

La început, conștiința noastră este ca a unui copil, curată și ușor de sedus. Este ușor de amăgit să creadă că o patimă oarecare îi va aduce, deopotrivă cu plăcerea, și fericirea. Dar odată cu alegerea păcatului, deznădejdea se insinuează în suflet. Pe de o parte, patima se folosește de nădejde, promițându-ți că ceva bun va urma pentru tine ‒ un fel de nădejde plămădită din poftă. Există o adevărată retorică a păcatului, care-ți șoptește permanent în ureche că, dacă vei dobândi lucrul dorit, vei fi fericit. Dar cum nădejdea adevărată nu caută lucruri, ci unirea cu ceva mai presus de noi și veșnic, vei fi nefericit îndată după ce vei fi consumat obiectul patimii. Nădejdea amăgită se trezește atunci și nu știe ce să facă, așa că ia patima de la capăt, proiectând o altă satisfacere a poftei, ca un nou mim ce te aruncă beat în brațele unei deznădejdi și mai mari. Astfel, încetul cu încetul, deznădejdea pune stăpânire pe suflet.

V-ați gândit vreodată că războiul cel mai mare prin care trece lumea astăzi nu este cel al armelor, nici al sărăciei sau al necazurilor, ci cel al deznădejdii? De la copiii cei mai mici, dependenți de calculatorul care nu va putea niciodată să le împărtășească dragostea unei familii unite, și până la bătrânul care s-a trezit cu totul singur în fața televizorului; nu mai vorbim de adolescenții hrăniți în toată vremea, ca în Minunata lume nouă a lui Huxley, cu droguri și desfrâu.

În toată deșertăciunea aceasta, în toată nebunia unei vieți înconjurate de lucruri, gesturi și sentimente de unică folosință, deznădejdea sufocă tot mai mult nădejdea în ceva bun care va mai veni peste noi, asemenea cu roua dimineții sau cu ploaia în anotimpurile secetoase. Nădejdea devine o prea îndepărtată opțiune, atât de îndepărtată, încât cei mai mulți nu prea mai cred în ea. Și totuși, ea nu moare niciodată din adâncul sufletului, tocmai pentru că în virtutea nădejdii continuăm să trăim, ea rămânând ultimul argument pentru viața noastră.

V-ați întrebat oare de ce dependenții nu mai au putere să se lepede de patima care le arde sufletul? Cel mai probabil, pentru că sunt stăpâniți de deznădejde. Deși la început au ales, acum nu mai cred că pot avea o viață normală, nu mai cred că pot dobândi fericirea în lipsa obiectului dorinței împlântat în inima lor. Uneori ajung atât de consumați, de epuizați și deznădăjduiți, încât ar părea că nici nu-și mai doresc să trăiască. Nu ar mai putea să depășească nici clipa următoare, încât până și viața și-ar lua-o, dacă nu ar fi încă de veghe nădejdea care nu-i lasă să moară. Ea le spune, îi asigură că va fi mai bine. Suntem totuși copiii lui Dumnezeu, iar sufletul asta intuiește, chiar și al celui mai mare ateu, după cum observă Dostoievski în opera sa.

În trecut, nădejdea reușea să-i susțină în viață până la pocăință sau moarte pe cei deznădăjduiți de patimi. Astăzi însă dependențele unei vieți înconjurate aproape în totalitate de nimicuri, de imagini și artefacte ale minciunii, nebuniei, demonismului, lipsind totodată reperele Adevărului, pun lumea într-o criză a deznădejdii fără precedent. Oamenii par să trăiască numai dintr-un fel de inerție și-și așteaptă moartea ca pe o fatalitate, ca pe plutonul de execuție care în fiecare zi își ia aleatoriu zeciuiala. Astăzi răsufli ușurat cu gândul că „Mie nu mi-a venit încă rândul!”, dar mâine?… Așteptarea aceasta este stăpânită în gradul cel mai mare de deznădejde, pentru că oamenii se hrănesc cu vise, și ficțiunea filmului „Matrix” a devenit realitate. Vor da oare cândva semnalul sinuciderii globale cei care conduc lumea? Vom capitula în fața deznădejdii, lăsându-ne seduși de ea până în punctul sinuciderii?

De fapt, tocmai aceasta este capcana. Deznădejdea este paralizantă, nu te mai lasă să lupți să te transformi sau să transformi lumea în care trăiești într-una mai bună. Îți fură credința că poți să te mai salvezi trăind în adevăr, cunoscându-L pe Dumnezeu, făcând ceva bun pentru aproapele, pentru lume, iubind și fiind iubit. Retorica deznădejdii este retorica renunțării, a resemnării, a sentimentului că oricum ești pierdut și nu se mai poate face nimic. De aceea, singura opțiune pe care ți-o oferă este de a te lăsa stăpânit de patimă, de a face răul, ca și cum ai fi condamnat la rău tocmai pentru tot răul pe care l-ai făcut.

Lucrarea harului lui Dumnezeu

Nădejdea despre care vorbim însă nu este altceva decât lucrarea harului lui Dumnezeu în inima omului, în adâncul cel mai adânc al ei. În nădejde, în bucuria vederii zâmbetului unui copil, a unui răsărit de soare și a naturii nu aflăm altceva decât simțirea că Dumnezeu este aproape, deși noi nu avem cum să-L vedem. Nădejdea este chemarea Lui, promisiunea că ne așteaptă, simțirea că numai El ne iubește cu adevărat, pentru că dragostea Lui nu este știrbită de nimic lumesc.

Și spun aceasta pentru că Dumnezeu nu ne iubește cum ne iubesc oamenii, care se îndepărtează când ne certăm cu ei, când îi jignim, când îi urâm sau le facem răul. Hristos ne iubește cum l-a iubit și pe Iuda, spunându-i: „Prietene!”, atunci când acela îl vindea cu sărutare vicleană. Hristos ne iubește cum i-a iubit pe toți cei care L-au răstignit cerând de la Tatăl: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23:34).

Atunci când conștiința este întunecată de patimi, de gândurile lumii, iar, mai nou, de fantasmele mass-mediei, când păcatul devine normă și adevărul, minciună, iar deznădejdea face ca însăși amintirea nădejdii să dispară, omul își pierde cu totul rațiunea de a mai trăi, dorința de a mai vedea ziua de mâine. Secunda devine chinuitoare și moartea o izbăvire, aceasta fiind și ultima amăgire a vrăjmașului ucigător de oameni. Aici ajung, din păcate, astăzi din ce în ce mai mulți, iar viața lor este agățată numai de un fir de păr, de mila lui Dumnezeu. Va birui oare diavolul, sau rugăciunile strămoșilor cu viață sfântă vor înclina balanța, astfel încât sufletul să nu se coboare în iadul cumplit?

Lumea se află la o mare răspântie, războiul armelor urmează războiului patimilor. De aceea, este vremea să strigăm cu nădejde la Hristos, rugându-L să ne ajute să ne transformăm viața, să ne dea putere să lepădăm cu totul deznădejdea din suflet, slujitoarea fidelă a vrăjmașului. Este vremea să câștigăm nădejde în suflet pentru noi și pentru cei din jurul nostru. Să hrănim lumea cu nădejde, să facem viața celor de lângă noi mai frumoasă prin mărturia nădejdii că va veni pentru fiecare dintre noi ceva mai bun. Dar toată această putere nu o vom putea dobândi fără Hristos, dacă ne odihnim în El, iar nu în nimicurile și fantasmele lumii. Ca harul să lucreze prin noi, este necesar să ne curățim conștiința, să ne înfrânăm trupul, să ne smerim.

Lumea are nevoie de această mărturie. Să nu deznădăjduim că nu se mai poate face nimic, căci se pot face încă foarte multe, de vreme ce Dumnezeu este Împăratul și Creatorul acestei lumi și nu dorește distrugerea ei. Noi însă este necesar să ne dovedim adevărați fii ai Lui, nu prin vorbe, ci prin chemarea în toată vremea a Numelui Său și printr-o viață cuvioasă, trăită cu discernământ. Atunci nimic cu adevărat rău nu ni se mai poate petrece, indiferent ce va veni peste lume.

Hristos a înviat! Avem motive de nădejde.

Autor: Gheorghe Fecioru

Citiți și:
Sf. mărturisitor Gavriil Georgianul, cel nebun întru Hristos: În vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin dragoste, smerenie și bunătate
Treziţi şi cultivaţi fără încetare în universul vostru lăuntric înţelepciunea, graţia şi speranţa!

 

yogaesoteric
15 ianuarie 2023

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More