România nu duce lipsă de oameni care citesc cărți. România duce lipsă de oameni care citesc poporul. Cărțile îți pot spune cum au gândit marile civilizații. Doar oamenii îți pot spune dacă mai exiști ca națiune

Există oameni care citesc cărți pentru a înțelege lumea și există oameni care citesc cărți pentru a se asigura că lumea înțelege cât de multe cărți au citit ei. Aici începe drama personajului nostru. El nu intră într-o încăpere. El pășește în ea însoțit de Platon, Aristotel, Tocqueville, Burke, trei enciclopedii, două dicționare și o bibliografie selectivă. Dacă l-ai întreba cât este ceasul, există riscul să primești un discurs despre concepția timpului la Sfântul Augustin, urmat de o comparație cu Bergson și o referire discretă la civilizația bizantină. Problema nu este că știe multe. Problema este că pare să creadă că a ști multe este suficient.

În imaginarul său, România seamănă cu o sală de seminar în care poporul ar trebui să stea cuminte în bănci și să ia notițe. Numai că România nu este o sală de seminar. România este o țară. Cu sate, cu șantiere, cu pensionari, cu mame care își cresc copiii, cu oameni care muncesc și care nu au timp să citească tratate despre virtutea civică în Atena secolului al V-lea înainte de Hristos.

Personajul nostru vorbește despre popor cu aceeași curiozitate cu care un entomolog privește o insectă rară. Îl studiază. Îl clasifică. Îl explică. Numai că nu reușește să-l înțeleagă. Există intelectuali care luminează o națiune. Și există intelectuali care luminează doar propria oglindă.

În jurul lui plutește permanent o aromă de examen oral. Orice conversație riscă să devină teză de doctorat. Orice opinie contrară este tratată ca o eroare de bibliografie. Orice om simplu care îndrăznește să gândească fără aprobarea canonului academic este privit cu o compasiune aproape misionară. El nu pare să fi observat că inteligența nu este o medalie. Este o responsabilitate. Uneori ai impresia că nu vorbește pentru a convinge, ci pentru a demonstra că poate vorbi. Nu pentru a construi punți, ci pentru a confirma că locuiește pe un deal mai înalt decât restul cetății.

Și astfel apare paradoxul. Cu cât citează mai mult, cu atât comunică mai puțin. Cu cât explică mai mult poporul, cu atât se îndepărtează de el. Cu cât urcă mai sus în turnul culturii, cu atât vede mai puțin ce se petrece la poalele lui. În cele din urmă, nu este caricatura unui filozof. Ar fi nedrept. Este caricatura unei vechi boli a intelectualității românești: convingerea că a avea dreptate este mai important decât a fi înțeles. Iar poporul, care poate nu a citit toate cărțile pe care le-a citit el, posedă totuși o formă de înțelepciune pe care nici cea mai vastă bibliotecă nu o poate înlocui: simțul instinctiv al autenticității.

România nu duce lipsă de oameni care citesc cărți. România duce lipsă de oameni care citesc poporul.

Cărțile îți pot spune cum au gândit marile civilizații.

Dar numai oamenii îți pot spune dacă mai exiști ca națiune. Un intelectual care nu își iubește propriul popor ajunge să vorbească despre umanitate în general și să nu mai înțeleagă pe nimeni în particular. Iar atunci cultura încetează să mai fie lumină și devine decor. Și tocmai aici se află adevărata tragedie. Nu că omul citește prea mult. Ci că, după atâtea cărți, încă nu a descoperit cea mai grea lectură dintre toate: sufletul oamenilor.

Autor: Nicolae Voiculeț

Citiţi şi:
România lor împotriva României noastre
Paul Dragoș Aligică: Magnitudinea și gravitatea crizei și prăbușirii domeniului discursului public și al intelectualității publice din România

yogaesoteric
16 iunie 2026