România perenă

Aş vrea să delimitez foarte clar ce înseamnă pentru mine România perenă pe care o iubesc şi o venerez – o străveche ţară minunată, de o „autohtonie absolută”, după spusele acelui demn, dar necunoscut scriitor patriot care a fost Ştefan J. Fay, în cartea sa gâlgâind de istorie Moartea baroanei şi în fraza fundamentală înscrisă acolo: „Nimic nu mă interesează mai mult decât istoria şi politica, atâta vreme cât neamul meu e victima acestora”, „maghiarul” care şi-a dat seama că ilustra familie de magnaţi Kemeny din care se trăgea era de fapt pur românească (Cremene), maghiarizată cu de-a sila sau poate de bunăvoie, ademenită de privilegii, cândva în Evul Mediu timpuriu – şi cea temporară de acum, sfrijită, urâţită, slăbită, bălmăjită, învrăjbită şi mizerabil condusă de peste trei decenii încoace de „băieţii cu ochi albaştri” deveniţi peste noapte „băieţii deştepţi” ai actualităţii.

Orice listă a românilor celor mai bogaţi se suprapune până la identitate peste cea a foştilor ofiţeri de Securitate, R.S.R. însemnând în fapt Republica Securistă România. Aşa a fost, aşa a rămas. Or, nicăieri ca la noi nu se aplică mai bine proverbul „peştele de la cap se împute”: dă-i românului conducători buni, puternici, destoinici, şi va fi şi el bun şi pus pe treabă; dă-i şefi nătângi, egoişti, mârlani, activişti/arivişti inculţi şi degrabă coruptibili, şi va fi întocmai acestora. Dacă îi impui legi aspre, dar drepte, va asculta de ele, chiar mai mârâind pe înfundate; dar dacă va constata că legile sunt prea permisive, că se aplică doar în funcţie de interese, că acei care le eludează sunt consideraţi „şmecheri cu bibilică”, pe când cei care li se supun sunt „proştii satului” sau „fraierii de serviciu”, atunci să nu vă aşteptaţi din partea lui la corectitudine.

Orice organism sănătos din lumea asta, cu excepţia celui socio-politic român, îşi elimină dejecţiile, aceasta fiind condiţia obligatorie a conservării funcţionalităţii lui şi a stării de bine. Noi le producem exponenţial, le păstrăm cu grijă, le apărăm, le stocăm şi, la câţiva ani odată, le propulsăm în funcţii de conducere, sau le înscăunăm în posturile supreme din Stat. Cum să numesc eu asta? Vocaţie coprologică, coprofagică, scatologică? Fascinaţie a nimicniciei, a nonvalorii, a vidului, a entropiei? A fleicii la grătar, a mititeilor fumegând la margini de pădure, a burţilor revărsate, a picioarelor păroase târşind şlapi, a muzicii proaste bubuitoare, a berii râgâitoare?

România este o ţară feminină prin excelenţă, sensibilă, fantastă, repede influenţabilă, şi reacţionează ca atare. Se pare că pe marginea textului cuvântării lui Tony Blair în Parlamentul României (4 mai 1999), un consilier de-al lui avizat ar fi scris: „Atenţie, ţară emotivă”.

Conducători vremelnici şi de mântuială, patria aceasta cândva minunată a ajuns la cheremul vostru, după chipul şi asemănarea voastră! Nu-i puteţi cere mai mult decât vă cereţi vouă înşivă: incoerenţă, nesiguranţă, aroganţă, incultură, slăbiciune, compromisuri, pendulare între contrarii la fel de ridicole, lipsă de ideal, de jertfelnicie, de perspectivă, de patriotism, de măsură în toate. Nu condamnaţi ţara pentru propriile voastre nerozii, mizerii, incompetenţe şi impotenţe; ea asta a văzut – asta face. Până nu vă veţi transforma în bine voi, sau nu veţi fi măturaţi de o istorie mai dreaptă, nu se va transforma nici ea.

Autor: Mihai Cantuniari

Citiți și:
România trădată: Intelectualii români cedează în fața vânzătorilor de covrigi
„Fabrica de făcut oameni mari” – Despre așa-zișii „iluminați”, România, Revoluția Bolșevică și Uniunea Europeană (I)

yogaesoteric
1 februarie 2024