„Fabrica de făcut oameni mari” – Despre așa-zișii „iluminați”, România, Revoluția Bolșevică și Uniunea Europeană (I)
Winston Churchill, Illustrated Sunday Herald, februarie 1920:
„Această mișcare printre evrei nu este nouă. Din zilele lui Spartacus-Weishaupt până la cele ale lui Karl Marx și până la Trotki (Rusia), Bela Kuhn (Ungaria), Rosa Luxemburg (Germania) și Emma Goldman (Statele Unite)……. această conspirație mondială pentru răsturnarea civilizației și pentru reconstituirea societății pe baza frânării dezvoltării, a reavoinței invidioase și a egalității imposibile, a crescut constant. Ea a fost izvorul principal al fiecărei mișcări subversive din secolul al XIX-lea; și acum, în sfârșit, această bandă de personalități extraordinare din lumea interlopă a marilor orașe ale Europei și Americii au apucat poporul rus de păr și au devenit practic stăpânii de necontestat ai acelui enorm imperiu.”
Bătea câmpii Winston Churchill?
Iată ce scria Mugur Vasiliu în articolul său „Fabrica de făcut oameni mari”, apărut în anul 2012:
Fabrica de făcut oameni mari
Raportul orbului XLIII
Deşi am mai amintit, în alte împrejurări, cine sunt cei care ne conduc de 20 de ani încoace ‒ şi, în alte împrejurări, am spus că cei de dinaintea lor (în vremea celeilalte uniuni, astăzi uşor defunctă) aveau un profil oarecum diferit şi aveau o altă imagine decât au cei de astăzi ‒, persistenţa cu care ne întâlnim cu ei (de fapt, numai cu ei ne întâlnim), m-a determinat să-mi recunosc greşeala de a nu fi tratat acest subiect la modul serios, din perspectivă istorică, arătând, acolo unde este vizibilă ‒ de fapt, în doar două exemple, spaţiul nepermiţând mai mult ‒, filiaţia directă, trecerea puterii de la o generaţie la alta. Vorbim nu doar despre cei care fac politică ‒ sau ceea ce îndeobşte se înţelege, în mare parte convenţional şi, de obicei, eronat, prin acest cuvânt ‒, ci îi avem în vedere pe toţi cei care participă la acest fenomen de implementare a unei „alte civilizaţii”, a unei „alte viziuni” ‒ în cazul nostru, acum este vorba despre „viziuni europene” ‒ în capetele noastre, în care ar fi necesar să mai fie nimic ca această operaţiune să aibă succes.
Ca urmare, cu dorinţa de a repara această eroare, voi stărui în rândurile de mai jos asupra acestor probleme: cine sunt cei care fac parte din generaţiile de luminători (noi ne referim la ultimele două generaţii şi cea de astăzi) pentru români? Şi cum au apărut ei? Atât în lumea politicianistă, cât şi în lumea culturală ‒ în sensul cel mai larg. Ne vom opri, mai întâi, la cei care au fost în prima linie a bolşevizării ţării, apoi şi cu osebire, la cei pe care nu i-am prea mai văzut până acum sau pe care i-am văzut televiziv episodic şi care, dintr-odată, la fel ca Făt Frumos, au crescut în două zile de mass-media ‒ intensiv ‒ cât n-au crescut alţii în toată viaţa lor; cu alte cuvinte, ne referim atât la cei care pot fi numiţi, din perspectiva noastră „de şcoală veche”, bolşevică, ‒ din vremea celeilalte uniuni, sovietică ‒ adică la cei care au propagat doctrina comunistă aici, cât şi la cei care descriu o altă şcoală, ultima şcoală în această ultimă, încă vie, uniune. Două uniuni faţă în faţă, două ‒ sau trei ‒ generaţii, faţă în faţă. Anticipând, vom vedea că, în acelaşi timp, este vorba doar despre o singură doctrină şi de nicio faţă.
Din pornire este necesar să fie lămurit un fapt deloc de neglijat, anume că toţi cei despre care vorbim au o caracteristică la care noi nici nu ne gândeam cu ceva timp în urmă: „ei” sunt „open mind” (în traducere liberă „conștiință deschisă”, cu îndemnul „gândeşte liber” ‒ doar expresia este oarecum nouă, realitatea din spatele ei este însă mult mai veche) şi, ca urmare firească, sunt şi „politically correct”; cu alte cuvinte au „conștiința deschisă” şi înţeleg foarte bine că nu e bine să faci, să gândeşti sau să spui decât ceea ce ţi se permite oficial, când şi dacă ţi se permite ‒ cum ar veni, oamenii despre care vorbim sunt băieţi deştepţi, se orientează şi nu se pun cu cei mai puternici decât ei. Pe vremea părinţilor noştri ‒ sau a bunicilor ‒ şi „conștiința deschisă” şi „corectitudinea politică” purtau un singur nume: laşitate ‒ ce-i drept, e mai frumos cum se cheamă acum. Aceasta este diferenţa preliminară între „ei” şi „noi”: în vreme ce noi punem întrebări referitoare la evenimente pe care le vedem şi le trăim nemijlocit şi care, la rândul lor, ridică alte şi alte nenumărate semne de întrebare, ei au răspunsuri la toate acestea şi la încă multe alte întrebări, referitoare la probleme care nici n-au apucat să existe, până astăzi. Această poziţie le vine din instrucţie ‒ sau după cum ar spune Moromete: „vine după facultăţi”.
Despre corectitudinea politică ştim că nu înseamnă altceva decât obedienţă şi aceasta este, pragmatic vorbind, oarecum justificabil ‒ nu şi de acceptat. Ceea ce ne apare mult mai ascuns este această „deschidere” a conștiinței, care se opune ‒ automat şi obligatoriu ‒ unei presupuse „închideri” a conștiinței sau unor conștiințe deja închise. Aici credem că intră şi „schimbarea de viziune”, despre care tot am auzit în ultimii douăzeci de ani – „până nu ne transformăm viziunea, noi, românii nu vom face nimic”, cu variante nenumărate şi foarte diferite. Poate ar fi bine să ne întrebăm: despre care închidere a conștiinței este vorba şi, mai ales, ce anume ar fi recomandat să deschidă conștiința românilor? Mai departe: care viziune ar fi necesar să fie transformată şi, nu în cele din urmă: cu care altă viziune ar fi recomandat să fie înlocuită concepția actuală ‒ şi, desigur, „învechită” ‒ a românilor? La aceste întrebări vom urmări să răspundem doar tangenţial, în textul de faţă, rămânând să revenim.
Dar să urmărim traseul care i-a adus pe „eroii” noştri la acest „nivel” şi să căutăm să desluşim, dacă nu modul de funcţionare întru totul ‒ nu putem spera la acest deziderat ‒, măcar să facem vizibile principiile după care funcţionează această maşinărie de făcut „oameni mari”. Şi, pentru a fi cumva mai simplu să pricepem despre ce e vorba, vom face aceasta în paralel cu traseul pe care îl urmau cei care făceau exact aceleaşi fapte în perioada uniunii sovietice ‒ care, fără glumă, totuşi, nu e chiar de tot defunctă, dar despre care se poate spune că a suferit cu succes un proces de metamorfozare destul de dificil.
Mergem, cum s-ar spune, în paralel cu tatăl şi fiul. Poate fi o metaforă sau putem să ne referim la mulţi taţi cominternişti şi politruci de mare notorietate din acele vremuri (să zicem doar câţiva: Hannah Rabinsohn, cu numele de scenă Ana Pauker ‒ cea al cărei portret şi l-a pus pe perete, în semn de înaltă preţuire, urmaşul şi coreligionarul ei şi, totodată, foarte tânărul „nostru” prim-ministru actual, Mihai Răzvan Ungureanu ‒ Walter Neulander, pe numele românesc Roman, Saul Brukner, cum îi spuneam noi Silviu Brucan, Gerbert Moscovici, cunoscut ca Alexandru Bădulescu, Gizela Vass, Paul Niculescu Mizil, generalul Tismeninsky, cum s-ar zice Tismăneanu, secretarul partidului comunist din Austria, Patapievici, generalul Nikolsky, generalul Geoană, generalul Guşă, generalul Postelnicu şi, în general, mulţi, mulţi generali şi nu numai generali) şi despre care astăzi nu se mai ştie nimic, cu desăvârşire, ca şi cum n-ar fi existat. Nouă ne apare că, nu doar că au existat, dar mai există şi astăzi, prin copiii lor. Aşa că îi aşezăm lângă odraslele lor, la fel de importante în epoca lor, dar de această dată fabricate în altă parte, la altă fabrică. Sincer să fiu, mă tot gândesc cât de mare ar fi necesar să fie ruptura sau transformarea (pe care o defineşte explicit Iuri Andropov, la acea vreme secretar general al partidului comunist al URSS ‒ după cum puteţi citi în O nouă stafie a „corectitudinii politice”) sau, mai bine, cât de mare ar fi necesar să fie prostia noastră pentru ca noi să credem că, dintr-un bunic sau tată cominternist de mare marcă, ar putea să iasă un fiu democrat sau liberal de la fel de mare marcă ‒ câtă „ură de clasă” şi câtă „mânie proletară” te pot transforma din bolşevic în „om de dreapta”!
În adevăr nu este vorba despre nicio transformare, ci doar de expresii diferite ale aceluiaşi program, de momente diferite în aceluiaşi desfăşurător. Sigur că am putea să alegem cupluri ca socrul şi ginerele (doar unu spunem: generalul Tudor Postelnicu ‒ şeful securităţii 1978-1987, ultimul ministru de Interne al lui Nicolae Ceauşescu ‒ şi ginerele său, minunatul şi plinul de succes om de afaceri George Copos) sau bunicul, bunica, unchiul şi nepotul ‒ care au toate exponenţi în larga şi plina de posibilităţi clasă-familie autointitulată politică, din România. Vom lua, cu valoare de exemplu şi chiar aleator, două astfel de cupluri care şi-au legat numele de istoria recentă a românilor în ultimii aproape o sută de ani.
După acest destul de lung preambul, să pornim la treabă!
Despre prima „fabrică de oameni mari”, cu sediu la Roma, vom vorbi cu siguranţă într-un text aparte ‒ povestea ei fiind prea vastă, cu foarte multe personaje, fiecare cu implicaţii complexe. Este necesar însă să o amintim în rândurile de faţă.
Vom spune însă, doar câteva cuvinte despre precedenta „fabrică de oameni mari” ‒ asupra căreia nu vom insista prea mult, pentru a ajunge chiar la subiectul acestui raport.
A funcţionat la Paris, la începutul secolului al XIX-lea, locul de unde a început acest ultim act pe care îl joacă omenirea, şi unde odraslele boierilor români au fost atrase şi direcţionate, chiar împotriva propriilor părinţi şi împotriva întregului neam în care ei înşişi s-au ivit ‒ în numele unor idealuri umanitare (pe cât de minunate, pe atât de mincinoase şi/sau utopice) formulate de constructorii acestei fabrici, pe care o cunoaştem sub denumirea de Revoluţia franceză. Este prima „fabrică de oameni mari” ‒ modernă ‒, care a impus în România, la vremea ei, o direcţie cu totul străină românilor, prin aşa numita Revoluţie de la 1848 (despre acest subiect, puteţi consulta foarte concisa şi totodată foarte precisa lucrare a vrednicului de pomenire Florin Stuparu). Acesta este momentul pe care îl consideră cei mai mulţi dintre istorici ca fiind momentul începutului României moderne. Spunem în treacăt că nu de caracterul modern (despre care nu prea ştim ce înseamnă ‒ poate doar „străin”) ne îndoim noi, ci de continuitatea existenţei României, în datele normalităţii, ale firescului ‒ începând cu acel moment.
Dar secta ‒ se va vedea mai jos de ce numim astfel, organizaţia așa-zișilor „iluminați” ‒ care a produs tulburarea majoră şi debilizarea statelor europene, în prima parte a secolului al XIX-lea, şi-a continuat planurile de comunizare, aplatizare (sub toate formele) şi de subjugare a statelor europene, având afirmat ‒ prin statutele şi documentele proprii ‒ ca prim scop, înfiinţarea Statelor Unite ale Europei (aşa cum foarte clar se poate vedea în studiul Înalt Prea Sfinţitului Nicolae Bălan, Mitropolit al Ardealului, „Studiu asupra francmasoneriei” – publicat şi în revista Axa). Acesta este unul dintre dezideratele formulate de către organizaţia teroristă (pentru crimele şi genocidul la care au fost supuse state de pe întregul glob în ultimele două sute de ani), iudeofrancmasonică, Illuminati ‒ deziderat pe care l-au urmărit fără nici cea mai mică pauză, vreme de două secole (indiferent de tipul de guvernare sau de doctrinele politice foarte diferite, teoretic, pe care le-au avut partidele şi statele, în acest interval de timp); de fapt, pe care continuă să încerce să-l impună astăzi ‒ când se află într-un stadiu avansat al demersului ‒, prin cea mai recentă construcţie: Uniunea Europeană.
De aici, de la această „fabrică de făcut oameni mari”, începe povestea zdruncinului la care a fost supusă necontenit Europa, până astăzi.
Dar pentru a-şi putea pune în aplicare planurile, (care includ, de fiecare dată, o lovitură de stat, terorism, sânge ş.a.m.d.) pentru declanşarea şi desfăşurarea „revoluţiei” – căci astfel se numeşte lovitura de stat, în mod oficial ‒ şi, mai ales, pentru perioada de după „revoluţie”, complotiştii (pentru că este vorba despre un complot de mari proporţii şi de întindere globală şi nu doar despre o teorie) au nevoie de „cadre”.
Şi aici se poate observa că cel mai greu moment la o astfel de întreprindere nu este lovitura în sine ‒ care necesită multă bestialitate şi foarte puţină doctrină sau parte teoretică ‒, ci valorificarea acelei lovituri, în scopul în care a fost dată, sau mai precis justificarea doctrinară; cum s-ar spune şi s-a tot spus justificativ, imediat după lovitura de stat din decembrie 1989: „în numele libertăţii”, „democraţiei”, „drepturilor omului” ş.a.m.d. Acestea sunt cuvinte care au fost repetate în acele momente, până la obsesie. Pentru această justificare, este nevoie ‒ mare! ‒ de cadre instruite cât mai bine în promovarea minciunii.
Astfel, pe de o parte, pentru lovitura în sine, este nevoie de cadre mai puţine ‒ din multe şi variate motive, dintre care nu poate fi neglijat pericolul de a fi deconspirată lovitura. Pentru aceasta se folosesc personaje care, în mare măsură, nu au tangenţe politice sau de doctrină cu puterea care urmează să fie doborâtă. Ci, pur şi simplu, au de rezolvat o răfuială cu puterea care urmează să fie doborâtă, răfuială care are baze cu totul diferite decât cele ale iniţiatorilor loviturii. De pildă, în decembrie 1989, la noi, baza loviturii, pentru cei de la acest nivel, a fost una preponderent sexuală. Oricât ar părea de greu de crezut, dacă îi luăm separat pe cei din fruntea acţiunilor propriu-zise ‒ de exemplu: Gelu Voican Voiculescu (cel care i-a schingiuit şi ucis pe soţii Ceauşescu, după relatarea Ceraselei Birjac care era garda personală a lui Gelu Voican Voiculescu în acele împrejurări), Sergiu Nicolaescu (despre ale cărui orientări doctrinare nu este nimic de spus, fiindcă ele pur şi simplu nu există) şi mulţi alţii dintre cei care au fost în prima linie a loviturii ‒ vom vedea că ei au avut o răfuială cu conducătorii sistemului comunist, pentru poziţia acestui sistem faţă de prostituţie şi faţă de devierile sexuale (cu precumpănire faţă de homosexuali). Ştiu că pare delirant, însă, cu puţină răbdare şi cu puţin efort, puteţi ajunge la informaţii care să vă plaseze exact în locul în care suntem acum şi aici. Această conspiraţie nu aparţine însă „sexualiştilor”, ci celor care au creat oportunitatea pentru primii răzbunători şi au stat ceva mai în spate, care şi ei au avut, la rândul lor, o răfuială cu acelaşi sistem care interzicea organizaţiile şi societăţile secrete, pe teritoriul României ‒ deşi Nicolae Ceauşescu a făcut parte, la începuturile sale, din foarte zbuciumata lojă iudeofrancmasonică P2. Acestea sunt cele două tabere (susţinute de cei care au avut interese financiare şi care aparţineau sistemului comunist) care au pus în practică ‒ a doua, prin prima – lovitura de stat din decembrie 1989, în România.
Pe de altă parte, pentru perioada de după lovitură ‒ aşa cum se poate observa, urmărind cele trei mari lovituri din ultimele două secole ‒ e nevoie de foarte multe cadre; fiindcă este vorba despre o perioadă de aproximări, de ezitări, care este definită de frica complotiştilor care tocmai au dat lovitura şi care nu pot face faţă tuturor consecinţelor ‒ în foarte mare parte nebănuite ‒ apărute ca urmare a caracterului anorganic al acestei lovituri, pentru populaţia unde a fost lovit. Atunci se improvizează cadre pe loc (cu sprijinul celor care s-au aflat în apropierea complotiştilor), cadre care nu pot rezista în timp ‒ din mai multe motive. Însă, în paralel, sunt trimişi (de exemplu, cu burse Soros) foarte mulţi ‒ viitoare cadre ‒ la noua „fabrică de făcut oameni mari”, în vederea instruirii lor, cu scopul de a valorifica şi susţine consecinţele loviturii şi de a impune noua ordine (care, încă o dată, este cu totul nefirească pentru respectivul popor, altfel nici nu ar fi nevoie de o astfel de desfăşurare de forţe).
Mai este necesar atragem atenţia asupra unui aspect important: după cum am spus, toate cele trei lovituri, date mai multor state, au acelaşi autor: așa-zișii „iluminați”, care sub diferite metamorfozări, cu nume variate, au urmărit şi urmăresc strategic nu doar izbânda locală ‒ Franţa, Rusia, Germania ‒ ci, în primul rând, urmăresc ca lovitura să se extindă, odată cu ideile, aceleaşi şi într-una, tot mereu, de două sute de ani. Este foarte important, fiindcă ţinta este întregul glob ‒ Europa fiind, ca urmare, doar partea centrală şi generatoare a ansamblului plănuit.
Aici se petrece un fenomen edificator: doctrina, despre care am amintit mai sus, devine cu necesitate un fel de dogmă, iar locul generator, adică fabrica, devine un fel de centru al universului. Din toate colţurile lumii se adună, pentru a înţelege şi a-şi asuma doctrina, zeci de mii de viitoare cadre.
Este foarte important acest aspect, şi pentru că ne descoperă faptul că fiecare lovitură denumită revoluţie, aduce după sine un fel de pseudo-religie, cu tot ce înseamnă aceasta: este o copiere ‒ diformă şi deformatoare de suflete şi conștiințe, în cea mai mare parte ‒ a credinţei.
Ca urmare, conducătorii devin un fel de zei. Iar dacă privim cu atenţie statuile şi dacă numărăm mausoleele şi, mai departe, urmărim care este importanţa lor în viaţa comunităţilor, vom vedea că nu este nicio exagerare. De exemplu, în Basarabia perioadei bolşevice oficial recunoscute (de fapt şi în anul 1992), tinerele cupluri care se înregistrau-căsătoreau la sovietul sătesc ‒ un fel de primărie ‒ mergeau şi depuneau flori, îşi puneau verighetele din mâna primarului, primeau florile şi felicitările în faţa nelipsitei ‒ din toate satele Basarabiei ‒ statui a lui Lenin; cu alte cuvinte, tot ce însemnase şi înseamnă cununie, într-adevăr ‒ Taina Cununiei, a fost înlocuit cu un ritual pseudo-religios, care încearcă prin mimetism ‒ în fond, maimuţărind ‒ să transforme o doctrină într-o dogmă (insistăm asupra acestui aspect, fiindcă este crucial în înţelegerea profunzimii la care ţinteşte acest sistem). Dar acesta este un subiect care ar merita o tratare mai amănunţită, probabil într-un alt raport.
Citiți partea a doua a articolului
Citiți și:
Francmasonii domină politica franceză
Cine e cu adevărat de vină pentru toate acestea?
yogaesoteric
18 ianuarie 2024