Șansa României pe harta puterii care se redesenează

Într-un ocean de știri proaste, iată una care merită citită până la capăt. La New York, pe 26 iunie 2026, în discursul său despre „arta economică a puterii”, secretarul american al Trezoreriei, Scott Bessent, a enumerat domeniile care vor decide secolul XXI: inteligența artificială, semiconductorii, calculul cuantic, farmaceuticele, mineralele critice, producția avansată și construcțiile navale. „Acestea sunt mai mult decât sectoare ale economiei”, a spus el. „Sunt sursele puterii naționale.” Și a adăugat o frază care ar merita să fie afișată pe ușa oricărui guvern: „Națiunea care nu poate produce ceea ce îi este necesar nu este cu adevărat în siguranță. Națiunea care depinde de adversarii săi pentru resurse esențiale nu este cu adevărat suverană.”

Vestea bună ar fi că, în raport cu lista amintită de Bessent, România nu este tocmai spectator. La cel puțin două capitole, ea pornește cu cărți surprinzător de bune în mână.

Prima se află sub pământ. România deține 16 dintre cele 32 de elemente considerate critice la nivel european, după cum a subliniat Bogdan Ivan, ministrul Energiei. Iar Comisia Europeană a inclus deja trei proiecte românești pe lista sa strategică, cu finanțare de peste 600 de milioane de euro: grafitul de la Baia de Fier, cuprul și aurul de la Rovina și, poate cel mai prețios, magneziul de la Budureasa (metal la care Europa depinde astăzi aproape total de China). Avertismentul specialiștilor rămâne însă valabil: dezvoltarea vine din prelucrarea acestor minerale, nu doar din exploatarea lor. Să exporți piatră și să imporți baterii înseamnă să rămâi, elegant spus, fraierul de serviciu.

A doua carte este la malul apei. Șantierele navale de la Galați, Tulcea sau Brăila construiesc de ani buni nave militare și vase offshore pentru clienți occidentali pretențioși. Într-o lume în care America și Europa caută cu disperare capacitate navală în afara Asiei, România încă mai are ceea ce alții abia visează să construiască, anume oameni care știu meserie.

Aici se află, de fapt, miezul poveștii. Pentru că marea resursă critică a României nu este grafitul, ci sudorul de la Galați, inginerul de la Ghimbav, programatorul din Cluj sau Iași. Într-o epocă în care inteligența artificială scrie regulile viitorului, în mod paradoxal valoarea muncii umane rare (cea care combină mâna, ochiul și experiența) crește, nu scade. AI-ul poate proiecta o navă, dar nu o poate suda. Poate simula un zăcământ, dar nu poate obține acordul unei comunități ca cea de la Roșia Montană.

Pe hârtie, ne situăm bine. Greutățile apar când ne lovim de o clasă politică submediocră, incapabilă să pună în practică un plan coerent, pe termen lung. Birocrația sufocă orice aviz, instabilitatea fiscală îi alungă inclusiv pe oamenii de afaceri români în Bulgaria și spre alte zări, exodul specialiștilor continuă, iar memoria dureroasă a proiectelor miniere eșuate ar putea constitui o problemă insurmontabilă. Sprijinul politic nu constituie un simplu detaliu, ci însăși temelia. Fără o direcție asumată pe minim zece ani, dincolo de ciclurile electorale (cu autorizări rapide, educație tehnică finanțată serios și un stat care se poartă ca un partener, nu ca un vameș) lista lui Bessent rămâne, pentru noi, simplă literatură.

Și ar mai fi ceva de transformat: modelul antreprenorial. România seamănă astăzi cu un lăutar genial care cântă doar la nunțile altora. Executăm impecabil comenzile corporațiilor străine (software la cheie, componente auto, confecții) dar rareori compunem propria muzică. Saltul competitiv înseamnă produs propriu, marcă proprie, proprietate intelectuală proprie. Românii de la UiPath au dovedit că se poate. Problema e că-i cităm de zece ani ca excepție, în loc să fi devenit deja regulă. Pentru asta am avea nevoie de antreprenori care gândesc global încă din prima zi, fără să caute să dea „tunuri” peste noapte. Și au o cultură în care eșecul devine lecție, nu stigmat.

S-a deschis o fereastră acum. Marile puteri își rescriu lanțurile de aprovizionare și caută parteneri de încredere. România poate fi unul dintre ei, chiar dacă nu la toate cele șapte capitole amintite de Bessent, ci la două-trei, însă făcute cu adevărat bine. Nave, minerale prelucrate acasă, inteligență aplicată. Restul este voință politică.

Iar voința, spre deosebire de grafit, nu se importă.

Citiți și:
Cine deține cu adevărat resursele României?
Petrișor Peiu (AUR): „Statul și-a pierdut orice urmă de credibilitate”

yogaesoteric
16 iulie 2026