Sărbătoarea Floriilor – timp sacru al reînnoirii

de Adina Teodor
 

Celebrate cu o săptămână înainte de Paști, Floriile deschid pentru creștini ciclul sărbătorilor pascale, evocând momentul plin de însemnătate al intrării lui Iisus în Ierusalim: el înaintează umil, călare pe un măgăruș, primind ovațiile mulțimii care îl recunoaște ca Mesia și îl întâmpină entuziast, în straie de sărbătoare, având în mâini ramuri de măslin și de smochin.

Floriile sunt o sărbătoare a bucuriei, dar în acelși timp ele marchează începutul înaintării lui Christos spre jertfa sa de pe cruce, începutul Săptămânii Patimilor, conținând și înțelegerea faptului că zilele ce vor urma până la Înviere, în ziua sfintelor Paști, sunt unele ale durerii.
 
Ca și alte sărbători creștine, Floriile s-au suprapus unor sărbători precreștine, îmbinându-se cu acestea în mod armonios. Însăși denumirea de Florii provine de la vechea sărbătoare romană Floralia, dedicată zeiței florilor și a primăverii, Flora, moment ce marca victoria definitivă a primăverii în fața iernii și revenirea la viață a întregii naturi. De asemenea, în Sâmbăta Floriilor, ziua învierii lui Lazăr, ce precede Duminica Floriilor, în tradiția populară se sărbătorește Lazărul, Lăzărelul ori Lăzărița, obicei de sorginte traco-elenă ce evocă povestea unui erou vegetațional, care murea și renăștea în fiecare primăvară.
 

Duminica Floriilor, duminica aspiranților la botez


Primele mențiuni despre sărbătoarea creștină a Floriilor le găsim în jurnalul peregrinei Etheria, ce datează din secolul al III-lea sau al IV-lea, care descria călătoria sa la Ierusalim, dând detalii despre felul în care această sărbătoare era celebrată acolo. În descrierile sale regăsim obiceiul de a aduce în biserică și de a sfinți crenguțe tinere de finic și de măslin, în amintirea celor cu care a fost întâmpinat Iisus.
 
În creștinismul timpuriu, în această zi, catehumenii (persoane adulte, care se pregătiseră să primească botezul și fuseseră acceptate) mergeau la episcop pentru a primi Crezul ca mărturisire de credință. De aceea, în vechime, această sărbatoare se mai numea și Duminica aspiranților la botez. Această zi a purtat și denumirea de Duminica grațierilor, deoarece în cinstea ei, împărații acordau grațieri.

Descrierea biblică

Citind pasajele din Biblie referitoare la această zi din viața lui Iisus, putem reconstitui atmosfera extraordinară a acelui timp. 
În dimineața Floriilor, Mântuitorul împreună cu ucenicii săi se îndreptau spre Ierusalim. Înainte de a ajunge în satul Betfage, în apropiere de Muntele Măslinilor, Iisus îi trimite pe doi dintre ucenici, spunându-le: „Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea. Dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine” (Matei 21, 1-2). Intrând în Ierusalim călare pe mânzul asinei „pe care nimeni dintre oameni n-a şezut vreodată” (Luca 19, 30), Iisus împlinea, încă o dată, o profeție. „Spuneţi fiicei Sionului: iată, împăratul tău vine la tine blând şi călare pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug.” (Matei 21, 5) – cuvinte provenite din profețiile conjugate ale proorocilor Isaia si Zaharia.
 
La intrarea în Ierusalim, mulțimea îl primește pe Mântuitor cu ramuri de finic și de măslin, ovaționându-l: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21, 9). Minunea învierii lui Lazăr, care fusese săvârșită cu o zi înainte, i-a determinat pe mulți din cei care se aflau atunci în cetatea Ierusalimului să creadă în Iisus și să-l primească cu mare însuflețire. De altfel, acesta este singurul moment din viaţa pământească a lui Iisus în care el a acceptat să fie aclamat ca împărat. 
 
Ziua este bogată în evenimente; după alungarea neguțătorilor din templu și multe vindecări miraculoase, fariseii se hotărăsc să-l prindă pe Iisus.
 
Christos cunoștea cu anticipație tot ceea ce urma să vină, aceasta reprezentând apogeul misiunii sale spirituale, prin care lua asupra sa păcatele întregii lumi și deschidea o nouă cale spre mântuire pentru toți oamenii. „Acum sufletul Meu e tulburat, şi ce voi zice? Părinte, izbăveşte-Mă de ceasul acesta. Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta. Părinte, preaslăveşte-Ţi numele!” (Ioan, 12, 27,28)
În ascultare desăvârșită față de Tatăl Ceresc, Cel care l-a trimis în lume, împlinind doar voia Sa, se îndreaptă spre patimi și răstignire, pentru noi toți, pentru a birui moartea.
 

Semnificațiile spirituale ale intrării lui Iisus în Ierusalim
 
Sărbătoarea Floriilor reconstituie parțial atmosfera marii sărbători pascale. Înainte de a intra în Ierusalim, Christos l-a înviat pe Lazăr; această minune, ce prefigurează învierea lui Iisus, simbolizează învierea viitoare a neamului omenesc.
 
În interpretarea Sfinților Părinți, asina reprezintă poporul iudeu, în timp ce mânzul simbolizează neamurile care urmau să fie chemate la credință.
 
Dar sfântul Ignatie Brancianinov vede în mânzul asinei și altceva: acest mânz îl întruchipează pe omul obișnuit, mânat de pofte, lipsit de libertatea sa spirituală, legat de obișnuința îngustă a vieții trupești. Însă urmând cuvântul lui Christos, omul părăsește viața profană, marcată de păcat și este îmbrăcat, ca în niște haine apostolesti, în cunoașterea lui Christos. Atunci pe el se așază Domnul, revelându-i-se și sălășluind în spiritul lui, precum a făgăduit: „Cel care are poruncile Mele și le păzește, acela este cel care Mă iubește; și cel ce Mă iubește pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu, și îl voi iubi și Eu pe el și Mă voi arăta lui. De Mă iubește cineva, cuvântul Meu va păzi; și Tatăl Meu îl va iubi pe el, și la el vom veni și locaș la dânsul vom face.” (Ioan 21, 23)
Astfel, Christos se așază în sufletul omului care și-a însușit învățătura lui plină de înțelepciune și îl aduce în împărăția lui Dumnezeu, Ierusalimul ceresc.
 
Pentru fiecare dintre noi, intrarea lui Iisus în Ierusalim este, totodată, o prefigurare a intrării în Ierusalimul ceresc. Ramurile tinere de finic și de măslin, cadrul primăvaratic, prezența mânzului imaculat și a copiilor care strigă „Osana” în templu – toate acestea sugerează imaginea plină de puritate a lumii transfigurate, reînnoită prin har divin, prefigurare a împărăției cerurilor. Prezența la acest moment de sărbătoare a făpturilor necuvântătoare (asina și mânzul ei) precum și a ramurilor înmugurite, vestesc, ca și la nașterea Domnului, reunificarea creației și sfințirea a tot ceea ce a fost insuflat cu viață de duhul lui Dumnezeu.
 
Iată cum descrie Gottfried Mayerhofer semnificația intrării Domnului Iisus în Ierusalim în Predicile Domnului,  lucrare scrisă prin dicteu divin:
„Intrarea Mea în Ierusalim are o semnificaţie spirituală mult mai mare decât cred oamenii. Ea simbolizează apropierea Mea de umanitate şi reprezintă adevărata consacrare a oamenilor şi a spiritelor. […]

Din punct de vedere spiritual, această intrare în oraş are următoarea semnificaţie: dorinţa Mea este să-Mi fac sălaş din inima omului. Acolo doresc Eu să fiu adorat şi iubit, prin respectarea învăţăturii Mele. Aşa cum templul din Ierusalim a fost construit ca o Casă a lui Dumnezeu, întru slava Mea, fiind împodobit cu ornamente de o mare splendoare şi având o măreţie deosebită, la fel, oamenii ar trebui să-şi împodobească inimile şi sufletele cu toate virtuţile spirituale pe care ar trebui să le posede în calitatea lor de imagini spirituale ale Mele, create iniţial după chipul şi asemănarea Mea.

Templul din Ierusalim a fost un edificiu de o mare splendoare materială, dar menirea lui a fost aceea de a găzdui slava spirituală. Menirea omului este să devină o fiinţă aflată la graniţa dintre două lumi: cu picioarele pe solul material, dar cu privirea şi cu inima orientate către cerul spiritual. Această purificare de planul material şi această orientare către cel spiritual reprezintă misiunea omului (şi a tuturor celorlalte spirite) în această lume. Mi-am asumat Eu Însumi această misiune, iar acum a sosit rândul vostru.”
 

Obiceiuri creștine de Florii

În această zi, denumită şi Duminica Stâlpărilor, se aduc în biserică și se sfinţesc, prin rugăciune şi stropire cu agheasmă, ramuri înmugurite de salcie (stâlpări), care apoi se împart credincioșilor. Aceste ramuri simbolizează biruinţa asupra morţii prin învierea lui Lazăr și prevestesc totodată învierea lui Christos.
 
În tradiţia populară există credinţa că însăşi Maica Domnului a binecuvântat salcia, după ce aceasta s-a transformat într-o punte, ajutând-o pe Fecioară să treacă peste apa unui râu.
 
Sâmbăta Floriilor, ziua învierii lui Lazăr, mai este cunoscută în popor și sub numele de Moșii de Florii, zi în care sunt comemorați cei care au părăsit lumea fizică.
 
În seara din ajunul sărbătorii Floriilor, amintind de ieșirea oamenilor în întâmpinarea lui Iisus pe drumul Ierusalimului, în unele locuri se organizează un pelerinaj sau o procesiune, care pornește întotdeauna de la o biserică și se sfârșește la o (altă) biserică.
 
Acest pelerinaj, simbol al vieții noastre trecătoare în această lume, ne invită la un pelerinaj mai profund, interior, al sufletului ce înaintează spre mântuire, spre adevărata noastră cetate nepieritoare din ceruri.
Pelerinajul de Florii este în același timp o mărturisire a credinței, un semn al aspirației de a căuta sfințenia, o trăire fraternă a tuturor celor care se alătură pentru a-l urma în spirit pe Iisus, un prilej de a medita asupra vieții noastre ca trecere, o binecuvântare pentru cetate și o bucurie a sărbătorii spirituale.
 
Din seara aceasta la biserică încep deniile, cele mai frumoase şi mai mişcătoare slujbe şi cântări de peste an. Evocând patimile lui Christos, ele ne invită să-l urmăm în spirit pe drumul crucii, care pentru noi este un drum al vieţii, al iertării şi al mântuirii.
 

Obiceiuri populare de Florii

Există foarte multe obiceiuri populare legate de sărbătoarea Floriilor. Prezente pe tot cuprinsul țării, nu sunt lipsite de particularități zonale pline de culoare.
 
În ziua de Florii, oamenii merg cu crenguțe de salcie la biserică, pentru a-L întâmpina tainic pe Iisus. Aceste crenguțe sfințite sunt puse apoi la icoane. Există credința că este bine ca ele să fie păstrate până la următoarele Florii.

Rămurelelor de salcie sfințite li se atribuie numeroase virtuți magice, protectoare și terapeutice.
Astfel, ele sunt puse la ferestre, la uși sau la porți pentru a oferi protecție întregii case și familii, ferindu-le de rele, de evenimente neplăcute și chiar de duhurile necurate.
 
În unele părți ale țării, locuitorii de la sate se încing cu ramurile de salcie peste mijloc, pentru a fi apărați de boli și pentru a deveni mai robuști. Bătrânele se încingeau cu salcia ca să nu le mai doară șalele. Exista și obiceiul ca părinții să-și lovească ușor copiii cu nuielușa de salcie, când veneau de la biserică, pentru a crește sănătoși și înțelepți.
 
Virtuțile protectoate ale rămurelelor de salcie sunt invocate și pe vreme rea: în unele sate, mâțișorii erau aruncați în curte sau erau puși pe foc când începea să bată grindina sau când se pornea furtuna, pentru a împrăștia norii.
 
Sărbătoarea Floriilor marchează, de asemenea, reînvierea naturii, explozia exuberantă a vieții sub toate formele ei, salcia fiind și un simbol al fertilității și al fecundității.

Astfel, țăranii, convinşi de efectul miraculos al mugurilor de salcie, îi îngroapă sub brazdă, pentru a avea o recoltă bogată. Tot la sat, animalelor le sunt date să mănâce câteva ramuri de salcie sfințite pentru a se înmulți și a fi sănătoase tot anul. De asemenea, crenguțele sfințite sunt agățate în jurul pomilor fructiferi și al butucilor de vie pentru a le asigura un rod bogat. În popor există credința că abia în această perioadă pomii prind putere să rodească și, de aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teamă ca aceștia să nu rămână fără rod.
 
În ziua de Florii, stupii erau și ei împodobiți cu ramuri de salcie sfințite, ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină.
 
Tot în această zi, într-un pom înflorit se agață mărțișorul primit de 1 martie și alături de el haine și zestrea fetelor de măritat, pentru a se aerisi.
 
În noaptea de Florii, în unele zone, fetele își pun sub pernă busuioc, spre a deveni mai frumoase și mai sănătoase și pentru a se mărita în acel an.
 
Un alt obicei este ca la miezul nopții să se fiarbă busuioc în apă și cu această fiertură să te speli pe cap, pentru a avea un păr sănătos și frumos. Altfel, însă, în Muntenia se credea că cei care se spală pe cap în ziua de Florii vor albi, devenind asemeni copacilor care înfloresc în aceasta duminică.
 
Sărbătoarea Floriilor, strâns legată de învierea miraculoasă a lui Lazăr, include și obiceiuri dedicate defuncților. Astfel, în această zi se curăță mormintele, se împodobesc, se agață de cruci rămurele de salcie și se fac pomeni pentru odihna sufletească a celor care au plecat din această lume.
 

Colinde de Florii

În sâmbăta lui Lazăr există obiceiul cântecelor de Paști. În aceste cântece se povestește despre moartea și învierea lui Lazăr, înviere care o anunță pe cea a Domnului nostru Iisus Christos. Atunci fetele merg să colinde împodobite cu coronițe din salcie si primesc ouă pe care le roșesc apoi de Paști.

În zona de sud, în sâmbata Floriilor se mergea cu “Vaiul”, colind care inițial a fost un imn religios.

Alte câteva credințe legate de sărbătoarea Floriilor:
– cel care se împărtașeste de Florii are mari șanse să i se împlinească orice dorință își va pune atunci;
– în această zi se crede că înfloresc urzicile și apoi nu mai sunt bune de mâncat, de unde și o altă denumire dată acestei sărbători: nunta urzicilor;
– se spune că vremea din ziua de Florii se va repeta în prima zi de Paşti;
– se credea că cine nu serbează ziua lui Lazăr se va umple de pistrui.

Nu în ultimul rând, în această zi sunt sărbătoriți toți cei care poartă nume de flori.

Lazărul, Lăzărelul sau Lăzărița


În Sâmbăta Floriilor (Sâmbata lui Lazăr), în zonele din sudul țării, se practica datina Lăzărelului, ceremonial popular structurat dupa modelul colindelor, dedicat unui străvechi zeu al vegetației. Obiceiul, prezent într-o zonă sud-est europeană mai largă, își are originea într-o formă tracă de cinstire a lui Dionysos, practicată de vechii greci la începutul primăverii.
 
Obiceiul era practicat numai de către fete, care colindau în mici cete, una dintre ele – Lăzărița – fiind îmbrăcată mireasă (cu rochie albă și coroniță de flori pe cap). Pe o linie melodică simplă, este povestită drama eroului vegetațional: el pleacă de acasă cu oile sau cu caprele, se cațără în copac pentru a da frunză animalelor, cade și moare, găsit după o îndelungă căutare de surioarele sale, este adus acasă, spălat în lapte dulce, îmbrăcat în frunze de nuc, pentru a învia apoi, metamorfozându-se în flori.

În unele zone, se spune că Lăzărelul ar fi căzut din copac gândindu-se la plăcintele pe care mama lui le pregătea acasă și de aceea, în această zi, sunt oferite de pomană “plăcințelele lui Lazăr”.
 
Asemeni zeiței romane Flora, Lazărul sau Lăzărelul este asociat renașterii vegetației și începutului unui nou ciclu calendaristic.
 
Așadar, sărbătoarea Floriilor reprezintă în tradiția poporului român un moment încărcat de semnificații profunde, fiind o sărbătoare închinată miracolului vieții, atât al celei fizice cât și al celei spirituale, un moment al reînnoirii.

În această zi, să ne deschidem inimile pentru a pătrunde în acest timp sacru, dens de grație divină, în care cerurile coboară atât de aproape de lumea noastră încât dacă noi oamenii nu am simți, pietrele ar vorbi!
 
 
 

Citiți și:

Viziunea lui Enoh: Cea mai veche revelaţie – Dumnezeu vorbeşte omului

Sărbătoarea Paştelui

yogaesoteric
7 aprilie 2017