Scopul declarat al francmasoneriei este distrugerea suveranităţii naţiunilor şi instalarea dictaturii unui guvern mondial

 
fragment din cartea Arhitecţii decepţiei, de Juri Lina

„Contribuţia” masoneriei în Rusia Sovietică

Mulţi francmasoni erau încântaţi să lucreze pentru bolşevici. Mikhail Skobelev a fost francmason şi membru al guvernului provizoriu în anul 1917. În 1922 el a devenit bolşevic şi a început să lucreze pentru guvernul sovietic. Unul dintre liderii de dreapta din Partidul Cadeţilor, Nikolai Nekrasov (1879-1940) a fost ministru de transport în guvernul provizoriu. Înainte de aceasta el a fost secretar general al Consiliului Suprem al Marelui Orient. După demisia lui Nekrasov, Alexander Kerensky, francmason de gradul 32, a fost numit secretar general în vara anului 1916. Ceva mai târziu, în acelaşi an, el a câştigat această poziţie în competiţia cu Alexander Galpern. Kerensky a primit gradul 33 în Statele Unite. El a fost de asemeni şi membru al B’nai B’rith.

În 1918, Nikolai Nekrasov şi-a schimbat numele în Golrofsky, şi a început să lucreze pentru bolşevici. El a devenit unul dintre liderii Uniunii Cooperatiste. El a predat, de asemenea, şi la Universitatea din Moscova. În 1921, el a fost arestat de către securitate, însă în mod surprinzător, a fost în mod neaşteptat eliberat. Şeful securităţii Cheka, Felix Dzerzhinsky, a dat ordinul: „Investigaţia trebuie oprită imediat”. El a început să lucreze pentru Uniunea organizaţiilor centrale comerciale din Rusia în acelaşi an (Viktor Ostretsov Platonov – Istoria secretă a francmasoneriei, Moscova, 1996, p. 364).
 
Francmasonul Sergei Urusov a fost ministru de interne în guvernul ţarist, şi ulterior şi în guvernul provizoriu. După preluarea puterii de către bolşevici el a deţinut o funcţie importantă în cadrul Băncii Naţionale (Marea Enciclopedie Sovietică, Volumul 56, Moscova, 1936, p. 301). El a fost emisarul francmasonilor francezi.

Alexander Manuilov a fost decanul Universităţii din Moscova. El a devenit unul dintre conducătorii Băncii Naţionale. Cunoscutul economist Vladimir Groman a fost membru al Partidului Muncitoresc Social Democrat Rus, aripa non-leninistă. A devenit ulterior francmason, preferând să lucreze pentru bolşevici. Maximilian von Mekk a urcat treptele ierarhiei devenind un important oficial în cadrul Comisariatului pentru Transporturi. Istoricul Mikhail Lemke a devenit bolşevic şi a început să falsifice istoria. Deputatul ţarist din cadrul Ministerului de Finanţe Nikolai Kutler, şi deputatul Ministerului de Interne, generalul Vladimir Dzhunkovsky, doi dintre francmasonii de grad foarte înalt, care serveau interesele comunismului, lucrau pentru securitatea Ceka. Chiar şi purtătorul de cuvânt al Dumei, francmasonul Fiodor Golovin, a urmărit să ocupe şi el o poziţie înaltă în Rusia Sovietică.
 
Ministrul de război al ţarului, francmasonul Alexei Polivanov, s-a alăturat şi el bolşevicilor şi a servit Armata Roşie. Grigori Petrovsky, un alt francmason, a devenit comisarul poporului pentru afaceri interne. El a continuat să lucreze pentru guvern până în anii 1950. Gleb Boky, şeful securităţii din Petrograd, i-a protejat pe fraţii săi masoni. În 1919, Boky a devenit membru al Frăţiei. Pe la mijlocul anului 1920, francmasonii erau întâlniţi peste tot în administraţia sovietică (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731-1996, Moscova, 1996, p. 292). Dmitri Navashin, francmason de mare grad, era consilier pentru planificarea economiei în guvernul sovietic. Francmasonii erau bine plasaţi printre bolşevici. Înainte de anul 1925, părea că nimic rău nu li se poate petrece.

În 1925, generalul Boris Astromov, secretar general al Francmasoneriei Ruse Autonome a contactat poliţia politică GPU. Printr-o scrisoare, el a făcut cunoscute scopurile comune ale francmasonilor şi ale bolşevicilor. El dorea să colaboreze la consolidarea comunismului (ibid, p. 293). Astromov a subliniat faptul că simbolul comunist, cele cinci stele roşii erau simboluri masonice, la fel ca şi secerea şi ciocanul. Comuniştii susţineau de asemeni frăţia cu francmasonii, la fel ca şi aceştia. Însă francmasonii sunt cetăţeni universali, fără loialitate faţă de vreun partid. Confiscarea proprietăţilor private de către comunişti a fost o idee masonică. Francmasoneria, ca şi comunismul, erau pricepuţi în „mişcările” clasei muncitoare, iar organizaţia pionierilor a fost copiată după mişcarea cercetaşilor din Vest.

Poporul rus, la cheremul francmasonilor

Astromov, liderul Francmasonilor Autonomi, a realizat faptul că dacă francmasoneria este legalizată în Rusia Sovietică, mişcarea nu va fi suficient de eficientă. Acţionarea în secret ar fi fost preferabilă. Uniunea Francmasonilor Autonomi era o uniune a unui număr mare de loji. Astromov a preluat conducerea după Marele Maestru Vladimir Telyakovsky, care a murit în anul 1924.

În ianuarie 1925 a început restructurarea Lojii Steaua Nordului în Franţa, pentru francmasonii ruşi, un număr de membri fiind transferaţi de la Marele Orient al Franţei. Loja a fost de fapt fondată înainte de anul 1917. Mulţi terorişti notorii activau în această lojă, inclusiv Nikolai Avksenchev, care a fost lider în perioada 1925-1927 şi 1931 şi Pavel Pereverzev (1929-1930), fost membru al unor organizaţii teroriste (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731-1996, Moscova, 1996, p. 307). Avksenchev s-a alăturat mai târziu guvernului provizoriu, ca ministru de externe. Pavel Pereverzev a fost ministru de finanţe în acelaşi cabinet. Northern Star a devenit principala lojă pentru ruşii exilaţi în Franţa. Marele Orient al Franţei permitea membrilor săi să se întâlnească la cartierul său general din Paris.

Pe data de 10 februarie 1927, Consistoriul rus a devenit centrul administrativ al francmasoneriei. Iar din 1930, centrul a primit asistenţă financiară de la Paris. Mulţi membri ai marelui Orient, inclusiv Teplov, Lobolensky şi contele Alexander Orlov-Davydov nu s-au alăturat, deoarece în opinia lor, activităţile noii loji erau mult prea publice. Loja rusă, fondată la data de 9 noiembrie 1931, a avut contacte frecvente cu organizaţiile masonice internaţionale. Vladimir Jabotinsky, un rusofob radical, aparţinea acestei loji (ibid, p. 308). Organizaţiile de refugiaţi erau de asemeni sub control masonic. Doar masonii determinau cine era refugiat politic în Rusia.

Francmasonii nu erau pregătiţi să elibereze Rusia nici chiar după căderea comunismului. Jurnalistul francmason Lev Lyubimov a expus planurile sale în anul 1934: „După căderea bolşevicilor, francmasonii vor fi cei care se vor ocupa de educaţia poporului rus.” (Vozrozjdenije, 3 octombrie 1934).

După cel de al doilea război mondial, un grup de francmasoni ruşi aflaţi în exil au vizitat Ambasada Rusiei de la Paris, pentru a-şi exprima dorinţa de a susţine Rusia Sovietică. Delegaţia a fost condusă de către Vasili Maklakov (francmason de gradul 33), cel care a organizat uciderea lui Grigori Rasputin. Francmasonii au plătit tribut lui Stalin şi au încercat să-i atragă ideologic pe emigranţii ruşi mai aproape de Uniunea Sovietică.

Lupta lui Stalin împotriva francmasoneriei

În perioada lui Stalin, francmasonii au avut de suferit serioase pierderi. Cu toate că ei erau cei care îl încurajau pe Stalin să lovească în biserică, acest rival şi duşman al francmasoneriei şi al forţelor naţionale a făcut din francmasoni victime ale persecuţiei la sfârşitul anului 1920 şi până la începutul anului 1930. Dictatorul sovietic Josef Stalin s-a săturat de francmasonerie şi a început o luptă intensă împotriva societăţilor secrete la mijlocul anului 1930, cu toate că francmasoneria sovietică fusese legalizată cu câţiva ani mai devreme. Începând cu anul 1926, în mod sistematic, Stalin a executat francmasoni, deoarece el nu avea încredere în conspiratori. Aceştia au servit scopului său, iar acum, după părerea lui, nu mai era nevoie de ei.

Leningradskaya Pravda a declarat pe data de 5 ianuarie 1928 faptul că „nu demult, în Leningrad erau active patru loje masonice”. Stalin le-a închis pe toate. În 1931, loja Cavalerii Templieri din Uniunea Sovietică a fost lichidată (Anton Pervushin – Secretele oculte ale KGB şi SS, Moscova, 1999, p. 153). În Veneţia a fost planificată o „revoluţie” pentru data de 25 mai 1937, de către doi francmasoni italieni stalinişti, Carlo şi Nelli Rosselli, care şi-au propus să conducă 2.600 de terorişti într-un atac, care să producă un război civil. Brusc, Stalin a dorit să anuleze operaţia şi să oprească orice activitate a fraţilor Rosselli împotriva Italiei. Cei doi fraţi au ignorat însă acest ordin. Atunci, KGB-ul, cu ajutorul unei organizaţii de dreapta, a pus la cale omorârea celor doi fraţi (Franco Bandini – Conul de umbră: Cine i-a înarmat pe asasinii fraţilor Rosselli, Roma, 1990). Carlo Rosselli a fost membru al lojii Noua Italie din Paris.

În acel moment, francmasoneria internaţională a luat o decizie importantă: Uniunea Sovietică trebuie să fie angajată într-un război sângeros împotriva Germaniei (Oleg Platonov – Coroana de spini a Rusiei: Istoria secretă a Francmasoneriei între 1731-1996, Moscova, 1996, p. 298). Francmasonii s-au asigurat de faptul că nu vor exista sancţiuni economice împotriva Germaniei. Ei au dorit ca Hitler să fie cel care ameninţă Uniunea Sovietică. În anul 1948, francmasonul de grad 32, Igor Krovoshein, membru al guvernului rus în exil, s-a întors în Uniunea Sovietică. Pentru că Securitatea a dat în vileag misiunea acestuia de subminare a statului, a fost arestat şi trimis într-un lagăr de muncă. În 1957, fraţii francezi l-au ajutat să se întoarcă înapoi în Franţa. Scriitorul mason Bronislaw Sosinsky s-a întors de asemeni în Rusia în anul 1960.

Arhivele secrete masonice

La sfârşitul anului 1930, Departamentul de Stat al Statelor Unite a început o cooperare strânsă cu Marele Orient al Franţei, aşa cum arată documentele incluse în arhivele Marelui Orient, documente care au fost confiscate şi plasate în arhivele speciale din Moscova în anul 1945.

În legătură cu ocupaţia germană din timpul celui de al doilea război mondial, francmasonii din Franţa au avut serioase probleme. Guvernul de la Vichy, în care Marshal Henri Philippe Petain a jucat un rol important, era împotriva francmasoneriei, şi a închis Marele Orient în anul 1940. Pe data de 13 august 1940, Marshal Petain a forţat prin legislaţie dizolvarea tuturor societăţilor secrete. Funcţionarii civili care aparţineau francmasoneriei au fost forţaţi să demisioneze chiar din posturile sau din lojile lor. Petain i-a arestat pe francmasonii mai importanţi (în jur de 500), şi i-a trimis în lagăre de concentrare. Oricum, conspiratorii şi-au continuat activităţile lor în lagăre.
 

Petain a profitat de ocazie şi a confiscat arhivele francmasonilor, care au fost predate germanilor. Francmasonii s-au răzbunat pe Petain în anul 1945, atunci când a fost mai întâi condamnat la moarte, apoi la închisoare pe viaţă. 96 de membri ai francmasoneriei au votat în favoarea lui Petain, pentru a-i încredinţa acestuia autoritatea de a guverna Vichy-Franţa (Ghislaine Ottenheimer, Renaud Lecadre – Fraţii invizibili, Paris, 2001, p. 63).

În anul 1945, Armata Roşie a transportat la castelul lui Altan din Nieder-Schlesien, 25 de vagoane cu materiale preţioase de arhivă, inclusiv documente ale diferitelor loji din Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Polonia şi Cehoslovacia (Platonov, op. cit. Vol. 1, p. 3).
 
Documentele au dat o imagine cuprinzătoare a puterii secrete exercitată de francmasoneria internaţională. Toate materialele au fost duse la Moscova, acolo unde au format baza pentru Arhivele Speciale ale Uniunii Sovietice (Osoby Arkhiv, 0A). Preşedintele Cehoslovaciei de dinaintea războiului, Edvard Benes (1884-1948) s-a dovedit a fi un francmason de grad înalt. Un alt membru important al Marelui Orient a fost Emile Vandervelde (1866- 1938), ministrul de externe socialist al Belgiei, care a reprezentat ţara sa la Liga Naţiunilor în perioada 1925-1927. El a fost preşedinte al Biroului Socialist Internaţional (1900-1920) şi al Muncitorilor Socialişti Internaţionali (1929-1935). Cu ajutorul arhivelor secrete masonice, Stalin a putut să şantajeze de câteva ori pe unii politicieni masoni occidentali, care se temeau să îşi dezvăluie activităţile suspecte.

Extremistul mason Andrei Kozyrev (pe numele real Aaron Friedman), care după căderea comunismului a devenit ministru de externe al Rusiei, a organizat restituirea documentelor secrete masonice la sediul masonic de la Paris. Pe data de 20 mai 1994, Rusia a predat Franţei un milion de documente secrete. Potrivit lui Pierre Mollier, bibliotecarul Marelui Orient, aceasta a fost „ca un adevărat dar de Crăciun”. Aceste documente conţineau informaţii importante despre conspiraţia masonică globală. Istoricul rus Oleg Platonov a reuşit să facă copii ale câtorva documente, înainte ca acestea să părăsească Rusia. În ianuarie 2002 francmasoneria scria despre aceste documente: „Pe data de 14 iunie 1940, armata Germaniei a intrat la Paris, şi în aceeaşi zi a preluat controlul asupra clădirilor Marelui Orient al Franţei din strada Cadet, situată în centrul oraşului… Pe data de 1 iulie 1940, ministrul de externe german, Alfred Rosenberg, l-a informat pe Martin Borman că au fost descoperite mari bogăţii în sediile masonice ocupate. Au fost stabilite echipe care au pus mâna pe documente în legătură cu activitatea Marelui Orient, cel mai mare corp organizat al francmasoneriei franceze. Ei au confiscat valoroase documente istorice, în special dosare care se refereau la relaţiile externe ale Marelui Orient, la mijlocul secolului 19, şi o atenţie specială a fost acordată anilor care au precedat imediat izbucnirea războiului din 1939. Arhivele au fost transportate în Germania.”

Istoria ordinului „Iluminaţii”

Francmasonii au avut acelaşi rol în societatea occidentală, ca cel pe care Partidul Comunist l-a avut în Uniunea Sovietică. Dacă nu aparţineai francmasoneriei, nu aveai şansa rezonabilă a unei cariere rapide, indiferent de talentul celui în cauză. Francmasonii controlează ştiinţa şi influenţează viaţa culturală şi orientarea ei (Robert Lomas – Francmasoneria şi naşterea ştiinţei moderne, Gloucester, Massachusetts, 2002). Astfel că astăzi, viaţa culturală a devenit efectiv inconştientă. Am fost martorii unui început de senilitate culturală. Mulţi producători mediocri de filme au avut ocazia de a-şi face o carieră, numai datorită apartenenţei lor la masonerie: John Ford, John Houston, William Wyler, Peter Sellers, Charles Chaplin şi alţii. Sergei Eisenstein, regizor sovietic şi falsificator al istoriei, a fost şi el francmason, aparţinea Lojii Stella, care a fost fondată în anul 1920, în timpul erei sovietice. Potrivit proeminentului regizor rus de film Andrei Tarkovsky, Eisenstein nu cunoştea nimic despre limbajul filmului.

Pe data de 20 martie 1936, toate documentele care aparţineau „Iluminaţilor” au fost confiscate de către socialiştii naţionalişti germani. Toate materialele din arhivă au fost transferate la Moscova în anul 1945. Aproape 1.400 de metri de material de arhivă au fost mai târziu returnate Germaniei de Est şi poliţiei Stasi. Din 1989, documentele masonice din Arhivele Speciale din Moscova au fost disponibile pentru studiu. Arhivele mai conţineau de asemeni şi aşa numitul cufăr suedez – Schwedenkiste, care a jucat un mare rol în istoria francmasoneriei. Cutia conţinea scrisori şi documente care aparţineau ordinului „Iluminaţilor” care a fost fondat de către Adam Weishaupt în anul 1776, ordin care, în mod sistematic s-a infiltrat în lojile masonice ale timpului. Mulţi francmasoni proeminenţi făceau parte din „Iluminaţii”, iar istoria acestui ordin este considerată o parte importantă a istoriei francmasoneriei.

Cufărul suedez este de o mare însemnătate. Liderul „Iluminaţilor”, fratele Johann Christoph Bode a murit în decembrie 1793. Bode a fost recrutat de către Knigge în Wilhelmsbad în vara anului 1782. Bode a avut de asemeni acces la cea mai mare parte din corespondenţa „Iluminaţilor” în Gotha şi Weimar. Aceste documente se încheie cu „iluminatul” de mare rang Ernst Duke von Gotha. După moartea sa în anul 1804, atât documentele sale cât şi arhiva lui Boda s-au întors în arhiva Marei Loji din Suedia, deoarece Duke von Gotha nu a fost sigur că documentele ar fi fost păstrate secrete şi nu ar fi devenit publice, dacă ar fi fost păstrate într-o lojă din Germania.

Francmasonul de rang înalt, regele Charles al XIII-lea al Suediei l-a asigurat că documentele nu vor fi făcute niciodată publice. În anul 1880 ducele Ernst al II-lea (nepot al lui Ernst von Gotha) a cerut ca documentele „Iluminaţilor” să fie înapoiate în Germania. Trei ani mai târziu, arhiva conţinând 20 de volume de documente clasificate au intrat în proprietatea Lojii Ernst zum Kompass din Gotha. În 1909, istoricul Carl Lepp a numit aceste documente Schwedenkiste. Leopold Engel, marele maestru al „Iluminaţilor”, a folosit documentele Schwedenkiste atunci când a publicat cartea sa despre ordinul „Iluminaţilor”. Rene le Forrestrier, care nu era francmason, s-a referit de asemenea şi el la aceste documente. Ceva mai târziu, în anii 1920 şi 1930, instrucţiunile ducelui au fost urmate şi documentele secrete nu au fost publicate. Nicio informaţie nu a ajuns în presă, pentru că masoneria era cea care controla presa încă din acele timpuri.

Influenţe secrete

În cartea sa Clubul iacobinilor (Paris, 1900), istoricul francez Paul Nourrisson a arătat cum toate legile erau discutate mai întâi în Marele Orient înainte de a ajunge în Parlament. Jean Bidegain a publicat un fragment dintr-un protocol masonic în cartea sa Măşti şi feţe masonice: Documente nepublicate (Paris, 1906, p. 187): „Francmasonul Schwander era de părere că francmasoneria ar trebui să îşi menţină protecţia asupra mişcării socialiste.” El a spus însă că este important pentru francmasonerie să nu se compromită prin aceste metode secrete. Potrivit lui Bidegain, francmasoneria era la bază o asociaţie secretă, care îndoctrina membrii săi cu idei socialiste. Bidegain a subliniat faptul că toţi politicienii sunt masoni, ceea ce nu conduce la progresul umanităţii, ci serveşte numai intenţiilor secrete ale francmasonilor. Aceste intenţii vor distruge tradiţiile care stau la baza armoniei în orice societate (Sofia Toll – Fraţii nopţii, Moscova, 2000, p. 347).

Pe data de 24 octombrie 1883, sub semnul zodiei scorpionului, un număr de 17 socialişti care aparţineau „Iluminaţilor” au convenit să înfiinţeze Societatea noii vieţi la Londra. Pe data de 7 noiembrie 1883, a avut loc reuniunea unui alt grup, care a discutat despre formarea unei noi societăţi influente. Grupul a fost împărţit în două secţiuni, iar pe data de 4 ianuarie 1884 una dintre aceste secţiuni a fondat Societatea Fabian. Pe data de 25 ianuarie, J. G. Stapleton a fost numit primul ei preşedinte. Scopul societăţii era introducerea treptat şi în secret a socialismului, doctrină a cărei nume a fost introdus de către liderul militar roman Quintus Fabius Maximus Cunctator, care printr-o mişcare de trupe iscusită a ţinut piept armatei mult mai mari a lui Hanibal. Cealaltă secţiune şi-a desfăşurat activitatea pentru încă 50 de ani, sub denumirea Frăţia.

În mai 1884, jurnalistul mason George Bernard Shaw a devenit membru al acestei frăţii. (El a primit Premiul Nobel pentru literatură în anul 1925.) Relativ repede, a fost promovat în conducere. Amanta acestuia, Florence Farr, a fost membru al ordinului Golden Dawn. Shaw a sugerat să nu i se spună niciodată socialismului pe nume, pentru a nu-i îndepărta pe oameni. El însuşi s-a denumit ca fiind socialist marxist.

În martie 1885, francmasonul Sidney James Webb (1859-1947) a devenit membru al Fabian Society, iar în anul următor, Graham Wallas, un alt francmason, s-a alăturat de asemeni şi el. G.B. Shaw, Webb, Wallas şi Sidney Olivier au fost numiţi „cei patru mari”. Sidney Webb a fondat în anul 1885 Şcoala de Economie din Londra. El a primit ajutorul bancherilor masoni Rothschild, Julius Wernher, şi Ernest Capel. În anul 1912, Webb a înfiinţat periodicul de propagandă The New Statesman (Noul politician). Ceva mai târziu a făcut parte din Partidul Laburist.
 
Alţi membri ai acestui grup au fost francmasonii Edward Pease, Havelock Ellis, Frank Podmore, Annie Besant, John Galsworthy, R. H. Tawney, G. D. H, Cole, Harold Laski, Israel Zangwill, şi Israel Cohen. Fabianismul s-a răspândit de asemeni şi în alte ţări, printre care Statele Unite, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Danemarca, Germania, Spania şi India. Cel mai influent fabianist din Statele Unite a fost Dean Acheson, care în anul 1933 a determinat Statele Unite să recunoască Uniunea Sovietică. Scriitorul Herbert George Wells, francmason şi agent secret, a devenit membru în februarie 1903. În ziarul The American Mason (Masonul american) (octombrie 2001, p. 24), a fost făcută clar menţiunea despre faptul că Wells era francmason iar Marea Lojă din Minesota a confirmat apartenenţa lui Wells la masonerie. Wells dorea să acţioneze mai deschis şi mai intens, de aceea a sugerat schimbarea numelui, din Fabian Society în British Socialist Society (Societatea socialistă Britanică). Conducerea conspirativă a grupului nu a fost de acord cu această sugestie, iar în 1908 Wells a părăsit grupul.

Scopul secret al Fabian Society era acela de a întemeia o societate ateistă, fără clasă, o societate socialistă care să pregătească drumul către victoria finală – comunismul. În 1891, grupul s-a alăturat Internaţionalei a doua, organism creat de către francmasoni cu intenţia de a transforma Anglia într-o ţară socialistă.

În 1890, fabianiştii au părăsit Partilul liberal. Ulterior, ei au ajutat la fondarea Comitetului de reprezentare al laburiştilor, care în anul 1906 a devenit Partidul laburist şi în 1918 a preluat toate ideile principale ale Fabian Society.

Un stat mondial, un singur guvern

În preajma anului 1946, Fabian Society avea 8.400 de membri, printre care Bertrand Russell, (Panditul) Motilal Nehru, tatăl primului-ministru indian Jawaharlal Nehru, Ramsey MacDonald (prim-ministru britanic în 1924, şi în perioada 1929-35), Julian Huxley, Aldous Huxley şi John Maynard Keynes, Harold Wilson, care mai târziu a devenit prim-ministru. Aproape jumătate dintre membrii Partidului laburist erau fabianişti. Cartierul general al societăţii putea fi găsit la Londra, pe strada Dartmouth nr. 11. A fost publicat The Fabian Journal şi The Fabian News Magazine. Fabianiştii pretindeau naţionalizarea totală a industriei.

În septembrie 1902, fabianiştii Beatrice şi Sidney Webb au format un club de elită, Coeficienţii, care se întâlneau o dată pe lună la un dineu la hotelul Ermina din Londra, de obicei într-un număr de 10-14 persoane. Ceva mai târziu în acelaşi an, H. G. Wells a devenit un membru proeminent al acestui club. Alţi membri erau francmasonii Richard B. Haldane, lordul Robert Cecil, lordul Edward Grey, Bertrand Russell, lordul Alfred Balfour şi lordul Alfred Milner. Haldane, Cecil, Grey şi Millner erau miniştri ai guvernului liberal în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Liderul ideologist al „Coeficienţilor” era H.G. Wells.

Mulţi dintre nobili erau membri ai lojii „Iluminaţilor”, ai Mesei Rotunde britanice, numită şi Cliveden Set, după numele familiei Astor. Lordul Waldorf Astor a devenit un puternic magnat de presă la The Times. Această organizaţie masonică fondată la data de 5 februarie 1891 şi finanţată de către francmasonul Cecil Rhodes (membru al lojii Universitatea Apollo nr. 357, şi al lojii Prince Rose Croix nr. 30), nu a făcut un secret din faptul că i-a susţinut pe Lenin şi pe Hitler. Această organizaţie de elită includea de asemeni membri ca Rudyard Kipling, Arthur Balfour şi lord Rothschild. După moartea lui Rhodes în anul 1902, lordul Alfred Milner a fost ales noul lider.
 
În umbra grupării Masa Rotundă au luat naştere un număr de alte organizaţii: în 1919, la Londra, Institutul Regal al „Iluminaţilor” pentru Afaceri Internaţionale – Illuminati Royal Institute of International Affairs (RIIA), în 1921, în New York, Consiliul pentru Relaţii Externe – Council on Foreign Relations (CFR), în 1925, Institutul pentru Relaţiile cu Pacificul – Institute of Pacific Relations. Cel mai important ideolog al Mesei Rotunde americane era jurnalistul fabianist Walter Lippmann. Fostul „iluminat”, profesorul Vitus Renner, a declarat fiind sub jurământ, pe data de 7 aprilie 1785: „Iluminaţii nu se tem de nimic decât de faptul că ar putea fi cunoscute numele lor reale. Ei se ascund în spatele francmasoneriei.”

Purtătorul de cuvânt al acestei conspiraţii internaţionale era H. G. Wells. În anul 1884 el a primit o bursă de studiu la Şcoala Normală de Ştiinţe din South Kensington, unde, pentru o perioadă de trei ani l-a avut profesor pe Thomas H. Huxley, un avocat dedicat falsei doctrine a lui Darwin. Wells şi-a susţinut cu ostentaţie părerea sa fermă în discreditarea conceptului de Dumnezeu.
 
După cel de al Doilea Război Mondial, fiii lui, Huxley, Aldous şi Julian au contribuit din plin la spălarea creierelor tinerei generaţii prin muzica rock, sex şi droguri, dobândind prin aceasta controlul social. Ceva mai târziu, Wells l-a denumit pe Hitler fratele său geamăn în spirit.

Încă de la începutul anului 1855, socialistul mason Alexander Herzen a remarcat: „Este cu putinţă să îndrumi pe un drum greşit o întreagă generaţie, să o orbeşti, să o abrutizezi şi să o conduci către scopuri greşite….” (Alexander Herzen – De pe celălalt ţărm, Tallinn, 1970, p. 130).

În timpul Primului Război Mondial, Wells a condus departamentul de propagandă al securităţii britanice. El a fost consilier pentru dezvoltarea echipamentelor militare în timpul ambelor războiaie mondiale. În anul 1901, Wells a publicat „Perspective ale reacţiei progresului mecanic şi ştiinţific asupra vieţii şi gândirii umane”, în care pentru prima oară a introdus ideea unei „conspiraţii deschise” care conduce „un stat mondial în care se vorbeşte aceeaşi limbă şi există un singur guvern”.

Scopul declarat: distrugerea sufletului uman

H. G. Wells susţinea că persoanele care sunt mai puţin valoroase ar trebui să fie omorâte, iar „elita” ar trebui să decidă cine trebuie să fie omorât. Wells a scris: „Cetăţenii Noii Republici nu ar trebui să aibă nici un pic de milă şi bunăvoinţă faţă de numeroasele creaturi vrednice de dispreţ şi idioate, mânate de frică, neajutorate şi nefolositoare, nefericite, care trăiesc în dezonoare, debile şi hidoase, incapabile, proaste şi născute din desfrâu.”

Wells a subliniat: „Anticipez că o anumită parte a populaţiei, minoritară de altfel, profund tulburată de bolile transmisibile, precum şi de tulburările mentale, având obiceiuri respingătoare cum ar fi dorinţele nesăţioase de a se intoxica (n.t. – prin consum de alcool, tutun, alimentaţie nesănătoasă), îşi duce existenţa într-o suferinţă permanentă, şi presupun că nu ar ezita să ucidă atunci când suferinţa lor ar deveni insuportabilă. Idealul lor îi determină să ucidă la fel ca Abraham, având credinţa că trebuie să ucidă, fără a avea însă superstiţii în legătură cu moartea. Pedeapsa pentru aceasta nu ar fi moartea sau mutilarea corpului, nici mutilarea vieţii prin întemniţare, niciunul dintre aceste lucruri oribile, ci a le lua totul, în afară de memorie.” (Wells – Perspective ale reacţiei progresului mecanic şi ştiinţific asupra vieţii şi gândirii umane, Londra, 1901, pp. 299-300)

În 1905, el a publicat cartea „O utopie modernă”. Wells era de părere că o conspiraţie ar putea foarte bine să fie publică, ca o opoziţie la planurile secrete ale francmasonilor francezi.
 
În pamfletul său „Conspiraţia deschisă: Proiecte pentru o revoluţie mondială” (Londra, 1929), Wells a precizat trăsăturile esenţiale ale proiectului francmasonic:
– Controlul asupra resurselor naturale mondiale
– Reducerea numărului populaţiei prin declanşarea războaielor
– Înlocuirea ordinii mondiale multinaţionale, bazate pe suveranitatea naţiunilor, cu dictatura unilaterală.

Wells era de părere că existenţa statelor naţionale ar conduce inevitabil la războaie şi din acest motiv statele ar trebui să dispară. O rasă superioară ar pune atunci bazele unui nou stat mondial. Noua autoritate religioasă s-ar contura în această „conspiraţie deschisă”.

Toate acestea se potriveau cu scopurile Marelui Orient, aşa cum au fost ele publicate în 1982 în periodicul lor: „Conceptul de rasă se dovedeşte a fi nerealist faţă de descoperirile din biologie, conceptul de limite, anihilate de dezvoltarea comunicaţiilor, conceptul de clasă, slăbit de progresul egalităţii, toate aceste concepte depăşite urmează să fie abolite, pentru a integra pe deplin omul într-un cadru universal.”

Aceasta este de fapt revoluţia timpurilor moderne, adevărata revoluţie care are loc, şi de la care Marele Orient nu poate lipsi, dacă doreşte să rămână dedicat propriilor principii.” (Humanisme, noiembrie 1982, p. 84).

Wells a accentuat faptul că ideile şi moralitatea ar trebui să fie controlate într-o aşa măsură încât oamenii să dorească în mod „voluntar” instaurarea Noii Ordini Mondiale promovată de către „conspiraţia deschisă”, care va fi introdusă la momentul potrivit. „Conspiraţia deschisă” a fost plănuită ca o reţea insidioasă, un sistem care se dezvoltă ca o naţiune în interiorul unei naţiuni, care eventual înlătură naţiunea, stabilind un guvern mondial. Această reţea ar trebui să acţioneze ca „un gen de societate secretă deschisă”, ceea ce neoficial este chiar francmasoneria. Ea va influenţa şi va dirija guvernul în orice direcţie va dori. Acest tip de  „conspiraţie deschisă” se va baza pe ideile lui Darwin. Wells a menţionat: „Toate aceste valori absolute şi atitudini cu care minţile noastre sunt împovărate vor trebui să fie îndepărtate, pentru a putea permite instalarea noilor convingeri. Şi nu numai din minţile noastre trebuie să fie îndepărtate aceste convingeri, ci şi din minţile celor care urmează să devină asociaţii noştri.”

Wells a considerat că este necesar ca această „conspiraţie deschisă” să se folosească de metoda spălării creierului tinerei generaţii, pentru a crea oameni „mai buni”, folosindu-se de elemente de psihologie a maselor. El a denumit această mişcare „războiul cultural”.

Potrivit lui Wells, scopul acestei „conspiraţii deschise” este acela de a distruge sufletul uman, conştiinţa şi moralitatea, şi de a transforma fiinţele umane în creaturi lipsite de voinţă. „Conspiraţia deschisă” ar conduce la devalorizarea omului, de vreme ce îl văduveşte de libertate şi îl determină să se supună unui imperiu mondial. Consecinţa acestei conspiraţii ar fi reducerea abilităţii oamenilor de a-şi da seama de cumplitele şi dementele scenarii ale psihopaţilor francmasoni.

Oamenii îi urmează pe francmasoni ca şi cum ar fi vrăjiţi, exact ca echipajul care îl urma pe demoniacul căpitan Ahab, care, rupt de realitate, îl vâna pe Moby Dick, fantomatica balenă albă. În cele din urmă, el a îngăduit chiar distrugerea vasului, de vreme ce majoritatea echipajului nu a îndrăznit să-i pună nicio întrebare lui Ahab, iar ceilalţi mai curajoşi nu i-au putut rezista. Erau vrăjiţi cu toţii de Ahab.

Liga Naţiunilor şi planurile pentru un guvern mondial

Wells a recunoscut: „Conspiraţia deschisă nu este de factură socialistă, ci doar un produs al socialismului, de la care a asimilat tot ce se putea asimila.” „Conspiraţia deschisă nu este într-atât un proces al socialismului, cât mai degrabă un plan extins, care a devorat şi digerat tot ce a fost folositor de la înaintaşii socialişti.”

Planul lui Wells a fost implementat într-un mod înspăimântător în ultimii 75 de ani. Wells a fost un partizan înfocat al „globalizării”, cel mai distructiv scop al „Iluminaţilor”. În zilele noastre conspiraţia deschisă a fabianiştilor a fost condusă de fostul prim-ministrul Tony Blair.

Întâlnirile secrete ale „Iluminaţilor” erau denumite sinoduri. Cei care, în interiorul oricărui district ajungeau să deţină grade medii, atingeau nivelul de epopt (în Grecia Antică, iniţiat în secretele eleusine) şi constituiau un sinod. Fiecare district avea nouă epopţi. Munca lor consta in propaganda prin care creau opinia publică. Potrivit constituţiei Weishaupt, pusă la punct de cel care a înfiinţat ordinul „Iluminaţilor”, cei care aveau gradul de epopt erau responsabili de formarea opiniei publice. În numele ştiinţei, scopul „Iluminaţilor” era acela de a întoarce lumea pe dos. Epopţii acţionează ca apostoli. Cei care ating acest grad trebuie să îşi abandoneze credinţa în Dumnezeu (Augustin Barruel – Studii care ilustrează istoria iacobinismului, Londra, 1797). Wells a fost un astfel de epopt.

Bineînţeles, există şi grade mai mari, ca Iniţiat al Sanctuarului Gnozei, Rex Summus Sanctissimus, Frater Superior, şi Cap în afara Ordinului (gradul al 12-lea). Deasupra tuturor este Consiliul Suprem al ordinului, ai cărui membri sunt denumiţi areopagi. Preşedintele lor este regele secret al „Iluminaţilor”, al cărui nume şi adresă este cunoscut doar areopagilor. Areopagii reprezintă clasa invizibilă, partea nevăzută a conspiraţiei.
 
Dacă datorită unor fapte penale săvârşite de un membru al „Iluminaţilor” există riscul ca unele secrete ale ordinului să ajungă pe mâini greşite, acesta trebuie să se sinucidă. Conducerea pretinde sinuciderea în astfel de cazuri. Pentru a proteja secretele ordinului, adeptul Serge de Portugalia s-a sinucis în anul 1790. Constituţia Weishaupt preciza: „Nici o putere din lume nu îl poate salva pe cel care ne trădează.”

Francmasonii aveau nevoie de o organizaţie internaţională, capabilă să monitorizeze toate naţiunile. Aceasta a fost înfiinţată la Paris, pe data de 28 aprilie 1919, purtând numele de Liga Naţiunilor, la iniţiativa francmasonilor Woodrow Wilson (1856-1924, Preşedinte al SUA în perioada 1913-1921) şi Jan Christiaan Smuts (1870-1950, prim-ministru al Africii de Sud în perioada 1919-1924), şi a fost iniţial condusă de francmasoni în frunte cu James Eric Drummond (politician englez liberal, 1876-1951) şi Joseph Avenol (1879-1952). Satutul Ligii Naţiunilor a intrat în vigoare pe data de 10 ianuarie 1920 şi potrivit propagandei sale ar fi trebuit să pună capăt tuturor războaielor.
 

Elita masonică a fost cea care a instigat Primul Război Mondial, care a durat patru ani, trei luni şi 11 zile. În timpul acestui război au fost omorâţi opt milioane de soldaţi, aproape 20 de milioane de civili au murit datorită bolilor, foametei şi a schimbărilor sociale. 20 de milioane de soldaţi au fost serioşi răniţi iar 3 milioane au fost scoşi din luptă. Războiul a costat 100 milioane de dolari pe zi. În timp ce guvernul francmason avea propriile preocupări, oamenii de afaceri englezi vindeau mâncare germanilor, prelungind astfel războiul cu câţiva ani. Livrările se efectuau prin intermediari din Scandinavia. Ceva mai târziu, elita masonică a oferit soluţia sa, şi anume, Liga Naţiunilor, care oficial ar fi trebuit să stabilească pacea şi cooperarea între naţiunile lumii, să devină un guvern mondial.

Convenţia Marii Loje din Franţa din anul 1922 a recunoscut că Liga Naţiunilor ar trebui să conducă Statele Unite ale Europei, precum şi o federaţie mondială a statelor (Vasili Ivanov – Serviciile secrete şi francmasoneria rusă de la Petru I până în ziua de azi, Moscova, 1997, p. 476).
 
Această tentativă s-a soldat cu eşec. Pe data de 25 septembrie 1919, Senatul Statelor Unite a votat împotriva membrilor Ligii Naţiunilor. Atunci când preşedintele Woodrow Wilson a fost informat, a făcut o depresie nervoasă. La scurt timp după aceea el a suferit un atac cerebral în urma căruia i-a paralizat partea stângă a corpului. Pe data de 19 martie 1920, Senatul a votat din nou împotriva deciziei ca Statele Unite să se alăture Ligii Naţiunilor. Germania constituia cel mai mare obstacol în realizarea planurilor pe care şi le făceau membrii Mesei Rotunde britanice, de a implementa un guvern mondial care să fie condus de la Londra şi New York. Lordul Lionel Rothschild a fost membru cu puteri depline a Mesei Rotunde, a finanţat atât pe magnatul Cecil Rhodes, cât şi pe liderul francmasoneriei britanice Alfred Milner. În acest fel ei au fost capabili să construiască imperiile lor miniere (DeBeers Consolidated Mines) în Africa de Sud. Rothschild a fost mulţumit de Milner, mai apoi l-a numit preşedinte al companiei miniere Rio Tinto Zinc.

Înainte de Primul Război Mondial francmasonul de grad înalt Rene Viviani (1863-1925), a fost prim-ministru al Franţei. După război el a reprezentat Franţa la Liga Naţiunilor.

Citiţi şi:

Distrugerea Rusiei: crearea unei naţiuni tipic masonice

Francmasoneria a susţinut instalarea regimurilor comuniste în întreaga lume

yogaesoteric
septembrie 2008