Scopul sistemului financiar este acela de a servi economia

Iată un extras din Xi care sintetizează întreaga politică a sistemului financiar chinezesc. Spre deosebire de restul sistemelor financiare, cel chinezesc are o caracteristică: este autonom. De atâta timp de când urmăresc cu atenție fenomenul economic, singurul aspect remarcabil este acesta, anume că există doar două sisteme financiare în lume: cel chinezesc și restul celorlalte. O să vă explic pe îndelete care-i diferența.

Cum emiți bani în România (sau în orice altă țară)? Fenomenul este cât se poate de simplu, doar că mulți nu îl înțeleg. Să presupunem că Guvernul are nevoie de bani pentru pensii. Mulți ar crede că, într-un asemenea scenariu, statul ar putea „ordona” Băncii Naționale să producă niște bani. Chestie care este absolut falsă. De fapt, pentru a da banii aceia, statul este necesar ori să crească fiscalitatea, jupuindu-ne pe noi, ori să vândă ceva pe valută forte (adică dolar), ori să se împrumute în dolari. Astfel, Guvernul vine cu acei dolari pe piața valutară autohtonă și-i schimbă în lei. Trivial spus, în cazul în care Banca Centrală constată că în țară au intrat mai mulți dolari decât au ieșit, atunci tipărește bani sau crește valoarea de piață a leului. Și invers, dacă ies mai mulți decât intră, ori retrage bani de pe piață, ori îi devalorizează.

Privit din acest punct de vedere, „jocul” Băncii Centrale pare unul corect deoarece ține în frâu tendințele Guvernului de a cheltui irațional. Iar politica pe care o practică Banca Centrală are, peste tot în lume, un nume surprinzător de cunoscut: „politica de țintire a inflației”. De fapt, tradus, această „țintire a inflației” este diavolul din detalii întrucât, în realitate, scopul său nu e acela de a „tempera Guvernul” ci, mai precis, acela de a menține hegemonia absolută a dolarului. Asigurându-se la un nivel de contabil retardat că banii din interiorul țării reflectă cât mai exact dolarii de care dispune țara, Banca Centrală nu face altceva decât să mențină tiranic statutul de subjugare financiară a țării. Aceasta deoarece, printr-o asemenea politică, țara devine victima oricăror șocuri financiare externe, neavând practic niciun instrument eficient pentru a se proteja.

Să privim acum ceva mai de sus întreaga situație a pieței monetare mondiale. După cum am spus, în principal toate țările lumii sunt conduse exact ca în schema pe care am prezentat-o. Băncile Centrale de acolo au aceeași politică de „țintire a inflației”. Există însă câteva excepții. După cum bine vă imaginați, prima excepție este SUA care profită din plin de statutul său, astfel încât procedează precum Mugabe, tipărind bani cu ghiotura. Cealaltă excepție notabilă este Anglia, țară în care Banca sa Centrală are o autonomie limitată. Mulți ar fi tentați să spună că Banca Centrală Europeană ar fi, de asemenea, una cu autonomie limitată, ceea ce e fals. BCE este doar un proxy financiar al FED-ului. Moneda unică europeană, EUR, a fost introdusă pentru a scoate din circulație marca germană, francul francez, lira italiană ș.a.m.d., monede care complicau managementul monetar la nivel mondial. Ca și statut, BCE este mai mult un fel de sucursală a FED-ului.

Singura Bancă Centrală care are un statut real de independență în lumea actuală este cea a Chinei. Și, în mod paradoxal pentru mulți, scopul asumat al Băncii Chinei (PBoC) nu este „lupta cu inflația”, ci asigurarea bunăstării economice a Chinei. Iată de ce în China băncile comerciale nu au ca scop împrumutarea statului, ci finanțarea economiei. Creditele pentru investiții sunt deosebit de flexibile acolo, iar Banca are, între altele, un rol de asigurare a unei coerențe a economiei pornind de la bază, adică de la managementul firmei. Motivul pentru care firmele chinezești sunt atât de performante este dat nu doar de componenta educațională – extrem de atent tratată de statul chinez – ci și de componenta de supraveghere care se produce prin intermediul băncilor. Din această perspectivă, cred că acum înțelegeți extrem de bine citatul din titlul articolului.

O să mă mai opresc asupra unui aspect. Mulți îmi vor spune că, în ciuda statutului identic al Băncilor Centrale, sunt țări care o duc mai bine și țări care o duc mai rău. De ce se petrece asta? Problema în sine este extrem de banală: fiecare țară o duce în funcție de performanța sa managerială. E drept că și într-un framework lipsit de independență, precum cel actual, există posibilitatea să trăiești bine dacă reușești să-ți educi antreprenorii și convingi sistemul financiar ca o parte din bani să fie îndreptați spre susținerea economiei. V-am mai dat exemplul acesta: în timp ce în criza din 2008 un comerciant român obținea – în cel mai bun caz – un credit cu o dobândă de două cifre, rețelele comerciale ale Gruppe Schwarz au luat o linie de finanțare cu o dobândă subunitară, linie utilizată pentru expansiunea în Sud-Estul Europei. Care poate fi, într-un asemenea setup, capacitatea unui comerciant autohton de a face față? Zero, desigur! Am văzut în direct tăvălugul confiscării comerțului autohton de către marile grupuri europene și vă pot spune cât se poate de limpede că acesta a fost posibil deoarece politicienii autohtoni sunt de proastă calitate și ca efect al statutului Băncii Centrale. Un sistem politic coerent și care are un anumit plan în cap – altul decât pupatul tocului de licurici – ar putea trage și Banca Centrală într-o poziție favorabilă economiei interne. Mai mult, ca să fim corecți, putem spune că o politică economică integrată, transparentă și bine gândită poate face ca efectele politicii de subjugare adoptate de Banca Centrală să fie eliminate într-o măsură destul de mare.

Se ajunge însă la un anumit moment la care politicile Băncii Centrale să nu mai poată fi combătute. Asta vedem acum în Rusia unde, în ciuda faptului că Putin o cară pe Elvira Nabiullina după el, politica Băncii Centrale este atât de ostilă încât Rusia nu este nevoită să se bată doar cu Occidentul, ci și cu propria Bancă Centrală. De aceea la ruși marea problemă de acum este eliberarea financiară, la fel de importantă ca valoare cu eliberarea de paraziții occidentali din Ucraina. Practic acesta este un element de cotitură întrucât, dacă Rusia reușește să-și câștige independența monetară, sistemul dolarului se prăbușește. De ce? Pentru că SUA începând cu anii ’70 au avut o politică de „Mugabe-izare” a dolarului, care se va traduce într-o hiperinflație monumentală. Cele două bănci centrale – cea chineză și cea rusă – ar deveni astfel insule de stabilitate într-un peisaj exploziv. Dar să nu încercăm să interpolăm acolo unde nu e cazul. Pe moment Rusia este în așteptare. Cu toate că ar fi putut face pasul, nu l-a făcut. De ce, rămâne un mister.

Rețineți însă ceea ce a spus Xi: „Bunăstarea economică a țării este adevăratul scop al unei bănci centrale autonome”.

Autor: Dan Diaconu

Citiți și:
Dan Diaconu: Un tur de orizont asupra evoluțiilor economice ale Occidentului
Dan Diaconu: „Ce eveniment excepțional a făcut ca țara să cheltuiască un asemenea purcoi de bani?”

yogaesoteric
25 ianuarie 2024