Scopuri opuse, mijloace identice

România este membru al NATO și partener strategic al SUA, iar acestea și-au instalat baze de operații în România, la mică distanță de granițele Rusiei. Aliații euro-atlantici descriu Rusia ca pe o amenințare la adresa securității și stabilității europene, motiv pentru care au introdus o serie de limitări în relațiile cu aceasta, impropriu numite „sancțiuni”.

La data la care România a cerut să intre în NATO și a inițiat parteneriatul strategic cu SUA, între Rusia și NATO exista un acord de parteneriat special, iar Washingtonul îi sugera Bucureștiului să stabilească punți de cooperare cu Moscova. (A se vedea în acest sens discursul ținut la București de Președintele George Bush Jr.) Între timp, cel puțin în aparență, relațiile SUA-Rusia și NATO-Rusia s-au tensionat. La aceasta au contribuit și inutilele, excesivele și neprovocatele discursuri rusofobe ale fostului președinte român Traian Băsescu. România a devenit astfel, în mod firesc, o țintă a măsurilor de retorsiune ale Rusiei. (Potrivit DEX, „retorsiunea” este „un act inamical la care recurge un stat spre a determina un alt stat să înceteze anumite acte inamicale pe care acesta le săvârșește împotriva sa” sau „luarea de către un stat față de altul a unor măsuri coercitive, asemănătoare celor pe care cel din urmă le-a luat împotriva celui dintâi”.) Respectivele măsuri includ și acțiuni de spionaj speciale (așa numitele „măsuri active”). Nu-i loc de supărare. Aceasta este regula jocului.

Evident că toată lumea spionează… Și asta de când lumea. Chiar și aliații se spionează între ei, măcar și pentru a-și verifica loialitatea și a-și întări încrederea unii într-alții. (Numai noi am avut naivitatea să credem că aliații nu se spionează și am coborât garda în relațiile cu ei.) Termenul de spionaj în sens larg acoperă toate operațiunile secrete, iar nu numai acelea de culegere a informațiilor. Spionajul include astfel și acțiunile de formare a opiniei publice prin dezinformare și manipulare. Rusia nu poate face excepție de la practicarea unor asemenea metode. De ce ar face-o?!

Care ar putea fi obiectivele rusești în asemenea condiții? Fără a face o listă exhaustivă, se poate afirma că orice adversar ar avea numai de câștigat dacă: 1. elitele românești ar fi scoase din joc; 2. mecanismul decizional românesc s-ar bloca; 3. interesul național românesc ar intra în conflict cu interesele aliaților, respectiv dacă relațiile dintre România și aliații săi occidentali s-ar deteriora. Astfel se poate obține înfrângerea strategică a României fără a fi necesară purtarea unor bătălii tactice. Este mai simplu, mai ieftin și mai eficient să îți faci oponentul a-și dărâma singur zidurile cetății sale, decât să îți trimiți armatele ca să o facă. Aceasta este esența „războiului hibrid”.

Transformarea luptei anticorupție din scop în mijloc pentru atingerea primelor două obiective este o soluție mai inteligentă decât coruperea directă a oficialilor români; care de altfel poate continua nestingherită la umbra justiției selective. Cel de al treilea obiectiv poate fi atins dând vina pentru efectele dezastruoase ale atingerii primelor două (dispariția elitelor și blocarea deciziilor) pe amestecul aliaților în politica românească; ceea ce se poate realiza încurajând pe față narcisismul tembel și intervenționismul arogant al acestora.

Pisica cu clopoței nu prinde șoareci. Tot așa, orice agent de imagine al Rusiei nu ar avea niciun succes în a-i face pe români să susțină sau să admită măcar, obiectivele rusești. De aceea, pentru a se șterge urmele, promotorii lor afectează fobia față de patronii lor. Putem crede astfel că vectorii mediatici cei mai apropiați de interesele rusești sunt exact cei care promovează exterminarea elitelor românești sub cuvânt că ele ar fi corupte și că prin suprimarea lor ne apărăm de pericolul rusesc; un pericol descris în termeni de o rusofobie primitivă, iar nu în termenii rațiunii geostrategice. A exalta abuzurile DNA (ale justiției politizate, în ansamblu) bătând în același timp toba cu cărămida naționalismului etnic, și a susține toate aberațiile ofensatoare (la adresa inteligenței românilor iar nu numai a demnității lor naționale) debitate de reprezentanții Occidentului, în același timp cu prezentarea oricărui pericol, mai mult sau mai puțin imaginar, ca dovadă a unei conspirații ruse sau proruse, este exact cocktailul potrivit pentru turmentarea maximă a cetățeanului român. Vedeți cine vinde acest cocktail și veți ști care dintre noi face treaba murdară a rușilor.

Una dintre formele de infiltrare a spionajului rusesc în România este – sau, cel puțin, poate fi – chiar transformarea SRI, din instituție de prins spioni străini, și respectiv a DNA, din instituție de prins corupți, în instrument pentru exterminarea elitelor românești. Românii care critică în prezent SRI și DNA vor ca acestea să se întoarcă la contraspionaj și contracoruptie, iar nu ca ele să fie desființate sau slăbite. SRI trebuie blamat nu pentru că s-a uitat după corupți, ci pentru că nu s-a uitat după spioni (din est, ca și din vest). Tot astfel, DNA trebuie blamată nu pentru că a prins câțiva corupți, ci pentru că i-a lăsat să scape pe adevărații mari corupți ocupându-se de trimiterea la închisoare a personalităților publice „deranjante” sau, mai exact, a celor capabili și hotărâți să servească intereselor naționale românești (nu numai din politică, ci și din economie, medicină, universități, cultură, sport, armată, biserică etc.) Cei care nu găsesc nimic de reproșat activității actuale a SRI și DNA, inclusiv unii ambasadori occidentali, fac, conștient sau nu, intenționat sau nu, în soldă rusească sau exploatați în orb, jocul intereselor și spionajului rusesc. Nu rușii sunt de blamat pentru asta, ci aceia care le fac jocul.

Acestui raționament, experții perdelelor de fum îi vor opune informația de notorietate publică potrivit căreia DNA și SRI au fost construite cu sprijin occidental, în special american; precum și aceea că lupta anticorupție din România este supravegheată, îndrumată și susținută de UE. Să scrie, oare, „FBI” pe spatele vestei spionilor ruși? Să fie țesute pe șapca lor douăsprezece stele aurii? De ce nu?!

Penetrarea instituțiilor americane de către serviciile rusești face obiectul unor discuții aprinse în Congresul SUA chiar în aceste zile. Unii acuză Rusia că ar fi influențat decisiv alegerile americane. Lucrul nu este dovedit, dar dacă este admis ca posibil, de ce să credem că este imposibilă dirijarea justiției române prin cârtițe strecurate în serviciile aliaților? Îmi aduc aminte că în 1990, birourile guvernamentale erau vizitate de către un diplomat american, șeful celulei CIA de la București, pe nume H.J. Nicholson, căruia i se permitea să intre în sediul de la Palatul Victoria când dorea, fără să fie anunțat sau verificat. Erau vremurile naivității revoluționare când apariția inopinată a respectivului domn, fără vreun protocol sau vreo precauțiune, în contrast cu suspiciunile paranoide ale precedentului regim comunist, ne făcea să credem că visul bunicilor s-a împlinit și, în fine, au venit americanii eliberatori. În 1996 dl. Nicholson avea să fie arestat și apoi condamnat ca agent al Rusiei, cu cea mai înaltă poziție în CIA.

Nimic nu obligă Rusia să acționeze direct. Ea poate opera mult mai bine, de pildă, prin prietenii germani care, la rândul lor, finanțează diverse „grupuri” românești (ONG-urile sau canalele de televiziune ale unor bravi români), având sau nu habar că atunci când alarmează lumea că pedepsirea abuzurilor binomului SRI-DNA este o manevră rusească menită să îi scape de pușcărie pe corupții antioccidentali, fac de fapt un serviciu Rusiei. (DNA ar fi, astfel, nu poliție politică, ci poliție geopolitică.)

Problema poate fi dezlegată, însă, și din altă perspectivă. Din indiferent ce motive, aliații occidentali ai României, în conflict deschis sau în înțelegere secretă cu Rusia, dar și în rivalitate între ei, au ajuns la concluzia că este preferabil să controleze direct impredictibilele instituții românești decât să își asume riscul incertitudinilor cooperării cu ele pe baza principiului egalității suverane. În consecință, mai întâi s-a procedat la reorganizarea lor după modele de import, nepotrivite realităților locale; apoi s-a trecut la plasarea în fruntea lor a unor oameni de încredere, fie ei și corupți sau coruptibili; și s-a sfârșit prin înlăturarea celor care se opuneau funcționării lor după reguli inadecvate și în scopuri incompatibile cu interesele locale sau naționale, individuale sau comunitare.

În mod evident, o asemenea abordare, cu efecte nocive amplificate de competiția internă neloială dintre diferitele grupuri de interese locale, a condus la rarefierea liderilor naționali competenți, urmată de blocarea procesului decizional. Principalele cauze ale blocajului sunt astăzi incompetența și lașitatea, exacerbate în siajul falsei lupte anticorupție, gestionată din afara țării și ghidată de interese străine României.

Pe măsură ce românii au conștientizat dezastrul, ei au observat și faptul că presupușii aliați nu vor să își recunoască eșecul și insistă, împotriva evidențelor, ca terapia impusă de ei să fie aplicată în continuare, iar liderii susținuți de ei să rămână pe poziție. Pe acest fundal încrederea populară în aliați s-a prăbușit. Dacă nu total, măcar în mare măsură, cu tendință descendentă. Astfel, în loc ca România să fie un aliat tot mai sigur și oricând gata să răspundă comenzilor Occidentului euro-atlantic în întrecerea cu Orientul ruso-asiatic, ea a ajuns, ca rezultat al unei politici occidentale greșite, un aliat tot mai problematic, mai slab, mai inert, mai dezarticulat și previzibil doar în imprevizibilitate. Adică exact așa cum l-ar fi dorit orice adversar al Occidentului; în speță Rusia.

Scopul părților opuse a fost așadar opus. Unii au vrut o Românie puternică dar perfect aliniată intereselor lor. Alții o Românie atât de slabă încât alinierea să nu conteze sau să devină chiar imposibilă. Pentru a atinge aceste ținte cu toții au optat pentru aceleași mijloace: convingerea românilor că elitele le sunt corupte și că puterea națiunii române depinde de eliminarea acestora prin acțiunea statului polițienesc având ca braț înarmat trinomul serviciilor secrete (SRI), procuraturii (DNA) și justiției politizate (ÎCCJ), deturnate de la îndeplinirea misiunilor lor firești (constituționale). (Până la un punct, cam aceeași a fost și strategia blocului sovietic în războiul său clandestin cu România ceaușistă, astfel cum a fost descrisă de istoricul american Larry Watts.)

În condițiile unei realități tot mai greu de contestat, se aud voci care îi scuză pe aliații euro-atlantici (ca și când de scuze ar fi nevoie) spunând că eroarea lor ar fi, cel puțin, mânată de intenții pioase, ei dorind să ne aducă statul de drept și democrația, în timp ce Rusia urmărește să ne aducă justiția selectivă și autoritarismul. O lungă experiență în relațiile internaționale m-a învățat, însă, următoarele: 1. Democrația nu poate fi exportată, ci numai dictatura / oligarhia, căci democrația este un mod de a trăi și gândi, în timp ce dictatura este un mod de a conduce, de a domina. 2. Statul de drept, adică supremația legii sau guvernarea în baza legii, nu poate exista fără democrație, tot astfel cum democrația moare în prezența justiției selective, care este opusul statului de drept. 3. Corupția nu depinde de naționalitate, ci de personalitate, de aceea ea găsindu-se pretutindeni în lume și la ea recurgându-se nu în funcție de regimul politic, ci de interesele (geo)politice. (Marea democrație americană s-a aliat cu Mafia italiană pentru a-și promova agenda geopolitică în Italia și în toată Europa). 4. Marile puteri își impun în afara granițelor lor propriul sistem de organizare (caracterizat, desigur, de anumite valori) nu pentru a face mai fericite națiunile importatoare, ci pentru a le domina mai ușor.

Omenirea se află în acest moment într-un război mondial nedeclarat în care unii dintre adversarii aparenți (am în vedere puterile emisferei nordice) sunt aliați de taină, dar care, tocmai din cauza acestei ambiguități, pot aluneca din neatenție într-un război formal pe care nu știu cine îl va câștiga, dar știu cine îl va pierde: micile puteri precum România. SUA pot prevala (încă) în orice război, dar nu pot câștiga nicio pace; or, noi, românii, tocmai de pace suntem interesați. Și nu de orice pace, căci o pace rea este mai rea decât un război rău, întrucât un război rău, oricât de lung ar fi, odată și odată se sfârșește, pe când o pace rea (precum cea instalată fără un acord negociat la finalul sau mai bine zis la întreruperea Războiului Rece) își prelungește, iată, efectele nocive la infinit, de la un război la altul.

Folosirea acelorași mijloace, acelorași metode și acelorași tactici în relația cu același obiect – România – nu putea duce decât la același rezultat – eșecul statului român. Așa se petrece când scopuri opuse se încearcă a fi atinse cu mijloace identice. Același rezultat nu poate servi însă scopurilor distincte ale actorilor globali aflați în tabere diferite. Doar unul a câștigat – sau este pe cale să câștige. Care este acesta? Îi las pe cititori să decidă. Nu înainte de a le reaminti că pentru o națiune demnă de acest nume, nimic nu este pierdut înainte ca totul să fie pierdut și că în orice război o singură bătălie contează – ultima.

de Adrian Severin

Citiți și:

Falimentul evident al regimului euro-atlantic în România (I) 

O analiză lucidă, puțin cam tardivă. Avem nevoie de soluții acum, după 27 de ani de rătăcire bezmetică 

yogaesoteric
1 noiembrie 2018