Semnul tăcerii

„Spuneţi-vă unii altora sănătate.” – 2 Corinteni 13:12

Colindând oraşul la-ntâmplare, am privit maşinile, străzile, copacii şi oamenii. Am descoperit că maşinile noi sunt foarte rapide şi aleargă fără niciun zgomot. Străzile sunt tot mai fierbinţi sub mulţimea paşilor grăbiţi ai trecătorilor. Copacii mi s-au părut obosiţi şi nespălaţi, ca nişte bătrâni neputincioşi pe care nu-i mai vizitează nici nepoţii, nici păsările, nimeni; sunt buni doar pentru agăţat tăbliţe indicatoare sau afişe.

Dar oamenii, oamenii pe care i-am întâlnit azi mi s-au părut străini. Am avut impresia că oraşul e populat de o nouă specie de oameni. Cei pe care i-am văzut erau la fel de grăbiţi ca maşinile şi cel puţin la fel de apăsaţi sub povară, ca străzile sub trecători. Am întâlnit o gloată, parcă îndreptându-se în acelaşi sens, şi toţi, fără nicio excepţie, erau tăcuţi, preocupaţi de ceva personal şi tainic. Iar tăcerea lor semăna cu boala nouă, despre care nimeni nu bănuieşte nimic.

Am mers cu tramvaiul, iar călătorii, după ce-şi găseau un loc de sprijin, deveneau un fel de statui tăcute, cu privirea fixată dincolo de geamul murdar; fiinţe îngândurate, cu feţele crispate şi triste. Se legănau involuntar, atingându-se unii de alţii. Această atingere era singura comunicare între cei care se numesc oameni. Dar oamenii tac şi-n metrou, şi-n tren, şi acasă. Doar zgomotul maşinilor şi al industriei glăsuieşte la sfârşitul acestui mileniu.

Din când în când, câte un copil mai tânguie un refren al cerşetorilor, câte un „înfierbântat” mai strigă peste umăr o înjurătură sau vreun rătăcit mai cere câte o informaţie; în rest nimic, tăcere. Până azi, aveam impresia că societatea prezentă e foarte gălăgioasă, dar constat că m-am înşelat. În afară de convenţionala târguială din piaţă sau magazin, afară de obligaţiile legate de existenţă, nimeni nu mai e dispus să stea de poveşti.

Au dispărut oamenii care îşi povesteau întâmplările; sunt tot mai rari căsătoriţii care deapănă vorbe ţinându-se de mână. Au plecat dintre noi bătrânii cu istorisirile lor tărăgănate despre vremuri apuse ori poate nu-i mai ascultă nimeni. Văzând că oamenii nu-şi mai spun nimic, nici când se salută, nici când se-ntâlnesc ori se despart, îţi vine să strigi: „Nu lăsaţi maşinile şi macaralele să ne pustiască graiul! Nu faceţi din plecăciuni şi dat din cap o eschivare de la căldura salutului pe care ni-l datorăm unii altora!”

Nu se poate să nu fi sesizat şi dumneavoastră, prin zgomotul impersonal, tăcerea atât de personală a fiecăruia. Poate e timpul să înţelegem că de la ea ni se trag înstrăinarea şi duşmănia, indiferenţa şi divorţul. Nu credeţi că este timpul să ieşim din noi, să ne povestim necazul şi bucuria, să rostim un salut vorbind celorlalţi? Oare chiar vom deveni o planetă a tăcerii înainte de vreme?! Nimic nu are sens dacă nu e spus; nici dragostea, nici suferinţa, nici salutul. De noi depinde dacă mâine vom fi oameni sau vom deveni roboţi necuvântători, într-o lume a necuvântătoarelor.

E încă vremea să reînvăţăm a vorbi. Să învăţăm a rosti o vorbă bună pentru alţii! Să ne învăţăm a ne rosti rugăciunile pe care le-am uitat sau le-am înlocuit cu gesturi goale, în-străinându-ne până şi de Creatorul nostru. Aşadar, însinguratule şi tăcutule om, te rog, spune-mi astăzi, când ne vom întâlni, ceva, ce vrei tu, dar vorbeşte-mi! Vorbeşte puţin cu tine însuţi despre asta, poate vei reuşi un dialog şi cu alţii sau poate chiar vei rosti rugăciunea ta către Dumnezeu, care ascultă prietenos şi răspunde şoaptei fiecăruia!

Articol din anul 1933

Citiți și:
Oamenii de azi devin din ce în ce mai narcisiști și individualiști. Încotro ne îndreptăm? Iată ce spun studiile…
Priveşte viaţa dintr-o perspectivă nouă

yogaesoteric
16 aprilie 2021