SEVER VOINESCU: Sunt convins că Dumnezeu ne iubeşte

Dialoguri în pridvor

Sever Voinescu este redactor-şef al revistei Dilema, scrie săptămânal în Evenimentul zilei, iar multe dintre textele sale din ultima vreme sunt dedicate vieţii religioase. De câteva luni realizează şi o emisiune extrem de apreciată, la televiziunea Bisericii Ortodoxe Române – Chemări spirituale –, despre care a acordat un interviu pentru Formula As.

„Pe măsură ce se înteţesc atacurile la adresa creştinismului, simt nevoia să vorbesc lumii despre splendoarea credinţei meleˮ

Reporter:
În ultimii ani, cititorii dvs. v-au putut cunoaşte o latură neştiută a personalităţii dvs.: aceea de creştin practicant. Cum a început drumul dvs. spre Dumnezeu? Cum aţi descoperit bucuria credinţei?

Sever Voinescu: Am simţit misterul teribil al lui Dumnezeu încă înainte să ştiu bine ce-i cu el. Credinţa a crescut în mine natural, cumva firesc, fără să fi existat vreun moment zero, vreo revelaţie sau vreun şoc existenţial, cum au fost, de exemplu, cele ale Sfântului Apostol Pavel sau al Fericitului Augustin. Pur şi simplu, în procesul de descoperire de sine, prin care trece orice om în anii primei tinereţi, eu am descoperit în mine un credincios. Nu am fost niciodată altfel. Lecturile şi un anumit anturaj m-au ajutat enorm să înţeleg ce e cu mine, abia mai târziu. Cât despre mărturisirea credinţei mele – simt nevoia să o fac tot mai des, cu cât văd că lumea devine tot mai necredincioasă. În cazul meu, mărturisirea credinţei creştine este, mai ales, o apologetică. Pe măsură ce se înteţesc atacurile la adresa creştinismului, simt nevoia să vorbesc lumii despre splendoarea credinţei mele. Sunt sigur că dacă aş fi trăit într-o lume mai încreştinată şi mai îmbisericită, precum cea medievală, de pildă, nu aş fi vorbit prea mult despre credinţa mea. Precizez că nu împărtăşesc deloc prejudecata Evului Mediu ca ev întunecat, obscurantist, plin de demoni şi ignoranţă, în mare diferenţă faţă de vremurile noastre, inteligente, luminoase şi deschise. Nici vorbă! Evul Mediu a fost o vreme cu lumini şi umbre precum este şi cea de astăzi. Iar ignoranţa şi prostia colectivă de azi nu este cu nimic mai prejos decât cea din Evul Mediu.

R:
Aţi avut o educaţie religioasă în familie?

S.V.: Mai degrabă nu. Cum v-am spus, întâi am fost credincios şi abia apoi mi-am dat seama de asta…

R:
Care este cea mai veche amintire a dvs. legată de biserică, de credinţă, de Dumnezeu? Aţi trăit o experienţă religioasă în copilărie care merită povestită?

S.V.: Nu neapărat. Poate doar un anume Crăciun… Dar nu e nimic epic, este doar o trăire, un crâmpei de imagine cu ger, zăpadă, lumina clară a unei dimineţi, biserica şi eu însumi, copil spre adolescenţă, în mijlocul acelei imagini. Am memoria perfectă a ceea ce simţeam atunci, dar nu mai ştiu nimic altceva, nu mai ştiu nimic despre orele de dinainte şi de după acel moment. Cine ştie, poate că nici n-a existat acel moment, poate că totul este doar în mintea mea.

„Povara politică nu face bine bisericiiˮ

R:
În momentele importante, aţi luat apărarea Bisericii, prin texte publicate în presă, iar mai recent aţi devenit realizatorul unei foarte bune emisiuni, Europa Christiana, la Trinitas Tv, televiziunea Bisericii Ortodoxe Române. De ce aţi simţit nevoia unui astfel de angajament?

S.V.: Pentru că simt cum creşte un val antireligios de care mă tem. Nu doar că tot mai mulţi oameni se depărtează de Dumnezeu, dar ajung să creadă că Dumnezeu nu există şi că ei, oamenii, sunt buricul Universului. Pune stăpânire pe noi un fel de delir „umanistˮ, ajungem să ne credem cele mai puternice fiinţe din lume, ajungem să credem că putem conduce totul după cum vrem. În realitate, oamenii nu sunt echipaţi pentru o asemenea răspundere. Oamenii se smintesc uşor, ca dovadă ororile de care suntem în stare când ajungem să credem că totul e în mâna noastră şi nu mai există nimic deasupra capetelor noastre. Pe de altă parte, nu uit să fiu critic cu Biserica mea. O grămadă de lucruri nu-mi plac la ea.

R:
Cum ar fi?

S.V.: Îmi repugnă mândria episcopatului, vanitatea de ultim judecător a unor preoţi sau călugări, uitarea iubirii pe care o simt foarte des în Biserica noastră, naţionalismul tâmpit al unor prelaţi, anti-occidentalismul lor, ca şi o prea mare apropiere de politică şi de bugetele publice.

Biserica noastră creştină poartă o imensă povară pe umeri, o povară pe care singură şi-a pus-o, admit, ca să poată supravieţui: este vorba despre raporturile de obligaţii cu statul, cu puterea politică. Biserica creştină are această povară din zorii secolului al IV-lea, de pe vremea lui Constantin cel Mare. El a unit Biserica cu statul şi, de atunci, Biserica face o grămadă de greşeli din cauza acestui amestec între cele duhovniceşti şi cele politiceşti. Biserica noastră ortodoxă, astăzi, nu este nici mai implicată, nici mai puţin implicată în politică decât alte biserici creştine – nu doar ortodoxe. Povara politică nu face bine Bisericii. Şi nu-mi place când văd cum clerul militează partinic şi apoi cere, în schimb, acces la bugetele publice.

Dar eu pot face diferenţa între Biserica lui Hristos şi biserica din colţul străzii mele, ducându-mă la cea din urmă, ca să o aflu acolo pe cea dintâi. Biserica lui Hristos este egală cu sine, impecabilă. Biserica pământească este inegală, cu vârfuri şi adâncimi, cu oameni de tot soiul. În fond, şi preotul din altar şi Întâistătătorii din scaunele arhiereşti se străduiesc pentru mântuire, la fel ca şi noi, poporul înghesuit în naos.

R:
Într-o atmosferă tot mai ostilă nu doar clerului, ci credinţei înseşi, atitudinea critică faţă de viaţa bisericii nu face, oare, mai mult rău decât bine?

S.V.: Am discutat foarte mult cu cei care critică Biserica din afara ei, crezându-se suficient de deştepţi să spună că nu au nevoie de ipoteza existenţei lui Dumnezeu (ateii) sau de „intermediariˮ între ei şi Dumnezeu (practicanţii unui fel de creştinism privat). Pot să vă spun că toţi aceştia sunt nişte ignoranţi monumentali în materie bisericească. Singurul fel în care îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu este prin tradiţie. Ideea că Dumnezeu vine când îl convoci să bea o bere cu tine şi Îl iei la întrebări să-L descoşi, iar la final, poţi decide că e un băiat bun, care te ajută cu câte o minune sau te ajută să treci un examen ori să găseşti o iubită cum ai vrea tu, este de o masivă prostie. Iar cei mai mulţi dintre criticii Bisericii cam aşa văd lucrurile. Furia lor împotriva preoţilor este direct expresia prostiei şi ignoranţei.

Cunoştinţele „civicilor antireligioşiˮ despre Biserică şi despre cuvântul lui Dumnezeu sunt atât de limitate şi alterate, încât ei înjură altceva, de fapt, crezând că înjură Biserica. În ceea ce mă priveşte, nu doar critic, ci vorbesc în apărarea Bisericii, pentru că mă opun cu toată puterea de care sunt în stare ignoranţei suficiente, prostiei care se dă deşteaptă. Vorbesc în apărarea Bisericii pentru că vreau ca oamenii să o cunoască. Se vede imediat diferenţa între unul care critică un anume comportament al Bisericii sau al slujitorilor ei, ştiind despre ce vorbeşte, şi unul care se mulţumeşte cu simpla jubilaţie a aruncatului cu piatra-n geamul pictat cu un sfânt.

„Nu am simţit niciodată un divorţ între minte şi inimăˮ

R:Cum se împacă, în cazul dvs., mintea dilematică a intelectualului cu certitudinea inimii, care vine din credinţă?

S.V.: N-aş zice că simt un conflict între minte şi inimă, deşi ştiu că acesta este clişeul şi multe clişee spun, de fapt, adevărul. În cazul meu, cel puţin, nu am simţit niciodată un divorţ între minte şi inimă. Am simţit, adesea, ca oricare alt om, o discrepanţă cu totul neplăcută între ceea ce voiam să fac şi ceea ce a trebuit să fac la un moment dat, între vis şi realitate, între aşteptările mele şi ceea ce am primit. Însă, mintea şi inima au mers cumva împreună – niciodată inteligenţa mea nu a lucrat împotriva sensibilităţii mele şi niciodată sensibilitatea mea nu a subminat inteligenţa. Poate că nu sunt eu o fiinţă atât de complicată încât să ajung la sfâşieri interioare dostoievskiene… Cred că cea mai mare ruptură pe care o vom simţi toţi, la momentul sorocit, este aceea dintre trup şi suflet. Dar ea vine, cum ştim, la sfârşit, aşa că nimeni n-o poate mărturisi. Probabil că alte clivaje din viaţă ne pregătesc pentru această mare ruptură finală.

R:Deşi îşi declară credinţa, mulţi intelectuali nu se duc la biserică, bazându-se pe o relaţie personală cu Dumnezeu. Poţi să-ţi cultivi cu adevărat credinţa şi, implicit, virtuţile creştine, în absenţa slujbelor religioase, a postului, a rugăciunii perseverente şi adânci?

S.V.: Nu sunt suficient de pregătit să răspund la această întrebare. Cred că intelectualii care dispreţuiesc ritualurile bisericeşti o fac din două motive. Primul, că li se par primitive, vetuste, golite de sens, din moment ce istoria care le-a statornicit a trecut. Intelectualii de azi sunt foarte sensibili la istorie şi la nou. În sensul că nu se opresc să judece istoria şi adoră, spontan, noul. Neomania este o boală a spiritului contemporan, mult mai grea decât am crede la prima vedere. Al doilea motiv pentru care intelectualii dispreţuiesc ritualurile este că prea le face toată lumea. Intelectualii detestă ceea ce face toată lumea. Ei caută „altfelulˮ, originalul – există un adevărat cult printre intelectuali pentru „neînregimentareˮ, pentru „ieşirea din rândˮ, pentru „gândirea cu propria minteˮ. Dacă toţi fac ceva, intelectualul simte cumva că e de datoria lui să facă altfel. Şi asta nu este o apucătură nouă. Socrate însuşi era aşa când zguduia cu întrebările lui prejudecăţile cetăţii sale. Propun, însă, să nu-i judecăm pe intelectualii la care vă referiţi, să le citim cărţile şi să le fim fraţi.

„Rugăciunile de la Athos sunt experienţe sublimeˮ

R:Aţi fost de mai multe ori la Sf. Munte Athos. Aproape fiecare pelerin are povestea lui despre acest punct cardinal al ortodoxiei. Ce v-a impresionat cel mai mult acolo?

S.V.: Merg la Athos de câte ori pot. Simt nevoia să ajung acolo cam de două ori pe an. Eu merg la Mânăstirea Vatoped şi am, de fiecare dată, convingerea că merg în vechiul Bizanţ. La slujbe, ai certitudinea că auzi şi vezi exact ce vedea un bizantin acum aproape o mie de ani. Această convingere nu vine dintr-o destoinică alcătuire muzeală şi nici din păstrarea unui tipic nemodificat de prin secolul al X-lea, ci din mistica profundă a locului. Mistica te transportă prin istorie cu viteza gândului, căci, într-un fel, întreaga istorie a lumii este deja în tine şi aşteaptă doar experienţa relevantă ca să se deştepte. Rugăciunile de la Athos sunt experienţe sublime. Plus că Maica Domnului a rânduit să întâlnesc acolo un monah de care m-am legat foarte mult… Luat repede, n-aş şti să spun de ce merg la Athos cu asemenea regularitate: să mă rog sau să-l revăd pe el. Poate că e unul şi acelaşi lucru. Când spun că mi-e dor de Athos, de fapt, mi-e dor de el.

R:De ce are omul nevoie să meargă în anumite locuri, pentru a-L simţi mai aproape pe Dumnezeu?

S.V.: Pelerinajul este ecoul condiţiei trecătoare a omului. Trecem… Mergem… Azi aici, mâine dincolo. Pelerinajul ţine direct de natura mobilă, nestatornică a omului. Zic doctorii să facem mişcare zilnic? Zic. Aşa zice şi Dumnezeu. Doar că nu se referă numai la mişcarea fizică, ci şi la mişcarea spirituală. Iar pelerinajul este, deopotrivă, mişcare fizică şi spirituală. Apoi, Dumnezeu se caută. Nu cred în ideea extrem-orientală a nemişcării, ca procedură de ajuns la Dumnezeu. Dimpotrivă, cred că Dumnezeu este un orizont care ne cheamă şi noi trebuie să ne deplasăm către El. Dumnezeu vine la tine, decide să ţi se arate, doar dacă tu umbli după El. Nu în ultimul rând, drumul în sine este o metaforă pentru transformare. Pelerinajul este un act metaforic. Niciodată nu te întorci de la drum la fel cum ai plecat. La fel este şi întâlnirea cu Dumnezeu. După ce ai avut-o sau după ce ai mai făcut un pas spre El, nu mai eşti acelaşi.

„Îmi iubesc îngerulˮ

R:Aţi simţit vreodată, în mod nemijlocit, mâna lui Dumnezeu asupra dvs.?

S.V.: Eu nu ştiu bine să discern între natural şi minune. Nici nu am o ocupaţie care să mă pună în situaţia de a putea vedea, flagrant, intervenţia lui Dumnezeu în lume. Prietenul meu întru pelerinaje, doctorul Irinel Popescu, mi-a spus că el este credincios pentru că a văzut, clar, cum Dumnezeu există şi lucrează. Îl tot citează pe un faimos chirurg francez care spunea: „Eu doar operez, Dumnezeu vindecăˮ. Irinel Popescu este perfect echipat ştiinţific şi duhovniceşte ca să poată spune că pacientul bolnav de cancer terminal, cu nu ştiu câte complicaţii, care l-a sunat la cinci ani după diagnostic şi operaţie să-l scoată la o cafea, este o probă certă a lucrării lui Dumnezeu, căci în ordinea naturală a lucrurilor, aşa o vindecare nu se poate întâmpla.

Eu nu am o asemenea meserie şi nici o asemenea pregătire, aşa că nu pot decât să-i ascult şi să-i iscodesc pe cei care o au. Citesc, de pildă, cu pasiune, cărţi despre uluitoare descoperiri în fizică sau în matematici şi îmi dau seama că multe dintre descoperirile „de frontierăˮ nu ar fi fost posibile dacă omul de ştiinţă nu credea în Dumnezeu, dacă nu lucra cu certitudinea existenţei Lui în minte. De pildă, recent, am citit ceva despre acest geniu matematic, un indian definitiv credincios, Srinivasa Ramanujan pe numele său, care a murit prin 1920, la nici 34 de ani. Omul acesta a performat în matematică cam cum a performat Mozart în muzică. A fost un geniu indiscutabil, a cărui existenţă nu se poate explica în termeni pământeşti, căci el nu a făcut nicio şcoală, a fost un autodidact şi a ajuns la frontiera cea mai de sus a matematicii, aducând contribuţii majore în teoria numerelor, a fracţiilor continue, a seriilor infinite etc. A lăsat mii de ecuaţii şi teoreme pe care matematicienii încă lucrează spre a le înţelege în detaliu. Ei bine, el spunea că nu poate să conceapă o ecuaţie decât dacă o consideră un gând al divinităţii. Doar aşa o înţelege bine. Nu mă miră că mulţi matematicieni atei nu-l pot descifra pe Ramanujan nici astăzi, la un veac aproape de la moartea lui.

În ceea ce mă priveşte, am simţit adesea că Dumnezeu este în lume – cu mine, cu alţii… Am o relaţie foarte apropiată cu îngerul meu. Pe el îl simt foarte des, vorbesc cu el, încerc să înţeleg ce-mi spune. Îmi iubesc îngerul. Este dublul meu ceresc, va fi lângă mine la Judecată – acela va fi un proces dificil şi mă străduiesc să-i dau cât mai multe probe în favoarea mântuirii mele, când va pleda pentru sufletul meu în faţa Judecătorului.

Dar nu mă pricep atât de bine la Dumnezeu încât să pretind că-I pot identifica urma proaspătă, astfel încât să strig către ceilalţi: „Uitaţi! Vedeţi! Dumnezeu e cu noi!”. De pildă, mie mi se pare firesc să vă dau acest interviu. Este o plăcere duminicală să stăm de vorbă despre toate aceste lucruri. Însă, este foarte posibil ca acesta să fie un miracol, ceva cu totul excepţional în cursul vieţii mele, ceva ce este posibil doar pentru că Dumnezeu a vrut asta. Este posibil ca ceea ce ni se pare absolut firesc, banal, plictisitor, să fie, de fapt, o minune – dacă Dumnezeu nu intervenea, cine ştie ce catastrofă îngrozitoare ar fi putut să se întâmple în locul acestui fapt banal. Dar eu nu am cum să ştiu că, poate, Dumnezeu a oprit, după colţ, dezastrul care m-ar fi lovit când ajungeam la intersecţie. Aşa că trec mai departe, firesc, fără să ştiu că am scăpat de un mare rău doar prin intervenţia Lui. Prefer să nu-mi bat capul să discern, la fiecare pas, firescul de minunat.

Pot, însă, să vă spun că Dumnezeu iubeşte şi ocroteşte această lume. Asta pot dovedi. Am putut cunoaşte lideri importanţi ai acestei lumi, oameni decisivi pentru destinul planetei. Vă pot spune cu mâna pe inimă că, dacă lumea ar merge exclusiv după capul oamenilor care o conduc, am fi dispărut de mult! Simplul fapt că existăm, în ciuda cantităţii enorme de prostie şi răutate pe care o producem, în ciuda ororilor pe care le-am comis şi le comitem, este o dovadă suficient de tare a prezenţei lui Dumnezeu. La câte prostii am făcut, la cât de mult rău zace în noi, faptul că existăm în continuare şi, mai mult, se pare că putem vorbi chiar despre un anume progres în istorie, nu se poate explica altfel decât prin protecţie divină, de dincolo de noi. Da, sunt convins că Dumnezeu ne iubeşte. În felul Lui misterios, fireşte…

Citiţi şi:
Urmele misterioase şi fascinante ale paşilor lui Dumnezeu în manifestare
Prof. dr. Miron Bogdan – «În spatele omului se află în permanență misterul lui Dumnezeu»
Acad. prof. dr. LEON DĂNĂILĂ – «În creier se intră de mână cu Dumnezeu»

 

yogaesoteric
5 martie 2017