Sf. Ștefan – urmaș al Imperiului Bizantin

Un adevărat și delicios tratat de istorie prezentat de istoricul, apărător al identității naționale, prof. Gică Manole. Aflați de ce, după dreptate, suntem considerați urmași ai Imperiului Bizantin. A fost Ștefan cel Mare un împărat al creștinătății?

Ideea imperială la Ștefan cel Mare, urmaș al Imperiului Bizantin

Intervențiile repetate ale lui Ștefan cel Mare în Țara Românească, pentru a-l alunga pe Radu cel Frumos și a-l înlocui cu un domn suspus și aliat s-ar fi produs din cauză că domnul Țării Moldovei avea „fire neastâmpărată, doritor de războaie”; după A.D. Xenopol, „norocul surâdea domnului moldovean”. „Astfel ajunse Ștefan cel Mare, din războaie în războaie, să se încurce în lupta cu trucii”. Rău ar fi pentru noi și trist dacă A.D. Xenopol ar avea dreptate. Dar nu are.

Ștefan cel Mare a ajuns să se confrunte pe viață și pe moarte cu cea mai temută putere a timpului său, Imperiul Otoman, din cu totul alte motive. A.D. Xenopol însuși recunoaște un fapt de domeniul evidenței, anume că Ștefan cel Mare credea în Dumnezeu. Credința lui Ștefan cel Mare nu era una obișnuită; era alcătuită dintr-o structură morală autentică, izvora din intimitatea cea mai ascunsă, adevărată a ființei. La el, ca și la oamenii poporului său nu a existat îndoială, sau dacă a existat, a fost biruită.

Conștiința unei credințe tari, nemăsurate, îl motivează să-și asume responsabilități pe măsură. „Adâncit în credința proprie, nu mai are importanță dacă biruiești ori vei fi biruit, căci, și într-un caz și în celălalt, se împlinește voia Domnului tău. Așa simțeau, probabil, cei care, veniți să alcătuiască oștile unor temuți voievozi, au făcut să se cutremure și să strălucească veacurile XIV sau XV”.

Credință și putere

Notațiile filosofului ieșean Ștefan Afloroaei surprind esențialul. În veacurile XIV-XV, oamenii pământului nostru nu cunoșteau îndoiala, nu înțelegeau să accepte îndoiala: adânciți în credința proprie, vedeau în Dumnezeul lor pe singurul viu și adevărat; iar fapta era obligată să urmeze credinței. Fapta lor nu se așeza pe noroc, ci pe tăria lăuntrică, dată de credință. Stăpâniți de credință curată, tare, la întâlnirea „cu marile urgii ale timpului”, românii „au izbutit să se confrunte cu marile puteri imperiale și mai mult chiar, să biruiască în câteva rânduri”.

Întreaga viață, Ștefan cel Mare n-a fost posedat de firea neastâmpărată, ci de nevoia de a făptui. Fapta motivată, temeinică, aduce cu sine risc și jertfă. Iar jertfa, nemăsurată și cutremurătoare, și-au asumat-o românii acelui ev, din plin, dintr-o conștiință a credinței tari, completată și de o viziune imperială. După căderea Constantinopolului (1453) sub puterea păgânului asiatic, Imperiul Otoman, un gând va crește statornic în sufletul lui Ștefan cel Mare: el și poporul său să-l continue, să-i urmeze Imperiului Bizantin.

O viziune imperială în istorie nu este de ajuns doar să fie afișată, ci este necesar să fie susținută de eforturi pe măsură, precum și de un potențial de exprimare adecvat. În absența acestuia din urmă, cel ce se încumetă este condamnat la eșec; dar „străin eșecului rămâne doar cel care este străin oricărui fel de încercare” (Jan Dlugosz).

Curajul și asumarea faptei

Deseori, în istorie, încercările eșuate devin mai prețioase, căci te acoperă de martiriu. Dacă Ștefan cel Mare n-ar fi apărut la timp, am fi continuat să ne supunem, smeriți, vremurilor. Nu cred că există spusă mai vinovată ca cea a lui Miron Costin, precum că nu-i bietul om peste vremi, ci sub vremuri.

O comunitate, omul, nu trăiește doar pentru a se smeri în fața fatalității, ci pentru a o înfrunta, deschis, dacă are un adevăr ca la esența primă și absolută a vieții, iar nu ca la unul supus speculațiilor și ipotezelor de tot felul. Ca să nu ai sentimentul că te afli abandonat în istorie este obligatorie încercarea faptei, curajul ei prin care îți organizezi potențialul, împuținezi dezordinea și așezi temelie speranței. Nu se poate făptui, nu te poți încumeta a te dărui faptei, în absența credinței și cu sufletul plin de ziceri mincinoase. Fapta benefică măruntă sau mare se petrece, se întrupează din multa conștiință a dreptății tale și a Dumnezeului tău în care crezi nemăsurat.

Ștefan cel plin de credință

Așadar, nu manevrat de evenimente și stăpânit de acestea, nu norocul, întâmplarea, l-au împins pe Ștefan cel Mare să lupte cu păgânul asiatic, ci credința sa tare, conștiința întreagă, neșovăitoare că poate fi urmașul unei tradiții imperiale. Dacă și-ar fi înțeles altfel rosturile în istorie, Ștefan cel Mare, prudent cum era, ar fi evitat să provoace puternicul Imperiu Otoman, rămânând liniștit la Suceava.

Turcilor le-ar fi plătit regulat tributul, polonezilor și ungurilor le-ar fi dat asigurări că le este prieten și vasal, ar fi ținut în frâu marea boierime (cum a și făcut-o) și ar fi așteptat trecerea timpului. Ștefan cel Mare a trăit întreaga sa viață în convingerea că el și poporul său sunt stăpânii credinței adevărate și dreptății celei mari. Crezând cu toată ființa, domnul moldovean și oamenii acelui timp n-au ezitat să treacă „prin foc toate semințiile care s-au apropiat de acest spațiu cu voința ascunsă a stăpânirii”[1].

De ce suntem moștenitori ai Bizanțului?

Din spusele sale, consemnate și rămase, răzbate o certitudine: el și poporul său poartă un război al credinței împotriva necredinței și nelegiuirii, iar el se vedea pe sine predestinat să-i conducă pe oamenii singurei și ai dreptei credințe împotriva păgânătății. Din acest motiv, Ștefan cel Mare s-a înțeles pe sine și pe poporul său drept singurii moștenitori, de drept, ai Bizanțului. Căzând Bizanțul sub turci, noul împărat (Ștefan cel Mare) era obligat să-și asume responsabilități pe măsura titlului său imperial.

Este bine de amintit mereu: după 1453, Țările Române, domnii români vor fi, pentru trei secole, sprijinitorii principali ai Athosului și creștinătății din Orientul Apropiat. „Niciunul dintre popoarele ortodoxe nu a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii”, afirma cândva prelatul rus Porfirie Uspenski.

La Vatoped, mănăstire ce a stat între secolele XIII-XIX, înaintea Marii Lavre, există 11.020 de documente în limba română față de 464 în limba rusă, dovedind fapt cu totul semnificativ, sprijinul constant și substanțial pe care Țările Române l-au acordat republicii creștine athonite. Tot la Vatoped, Ștefan cel Mare ridică un turn, construiește portul (1472), iar chipul său este inserat între portretele votive ale împăraților bizantini sau ale altora, din alte spații ortodoxe.

Mare ctitor athonit

Mănăstirii Zografu, pe care domnul Țării Moldovei o considera a sa proprie, îi dăruiește anual 500 de aspri „cu inima curată și luminată și din toată voea noastră cea bună”, cu condiția ca acei călugări de la Zografu „să se roage lui Dumnezeu pentru sufletul părinților noștri și pentru sănătatea copiilor noștri”[2]. Aceleiași mănăstiri, Ștefan cel Mare îi împodobește pereții cu icoane (1495) și îi dăruiește cărți bisericești.

„La 1463, Ștefan cel Mare dăruiește mănăstirii Zografu o culegere de texte biblice, la 1484, o icoană a Sfântului Gheorghe, sfânt ocrotitor al Țării Moldovei și patron al mănăstirii. La 1488, un serafim de aur, iar la 1502 înzestrează mănăstirea cu un Evangheliar de mare valoare (262 de file cu miniaturi), mai multe broderii moldovenești cu portretul său”[3]. La Zografu s-au păstrat și două steaguri dăruite, tot de Ștefan cel Mare, la 1500, din care unul va ajunge în țară în anii primului război mondial (1917), iar celălalt se mai găsește, încă, la aceeași mănăstire.

Alte danii la muntele Athos

În același spirit de ocrotitor al creștinătății athonite, la sfârșitul veacului XV, Ștefan cel Mare repară și întreține, cu bani grei, biserica Adormirii Maicii Domnului. Dăruiește, la 1493, mănăstirii Constamonitu un obroc de moară și un apeduct la mănăstirea Sfântul Pavel. Iar mănăstirea Grigoriu o rezidește din temelii, fiind socotit al doilea său ctitor. Aceleiași mănăstiri, Ștefan cel Mare îi dăruiește o icoană cu chipul Maicii Domnului, apreciată drept foarte valoroasă. Iar la 1500 aceasta primește tot din partea lui Ștefan cel Mare o mare sumă de bani, 24.000 de aspri.

În fața atâtor probe de generozitate athonită (din cele 25.000 de documente românești de aici, o parte mică a fost cercetată și editată), cu greu îți poți reține nemulțumirea dublată imediat de mâhnire și revoltă când afli că, în ziua de astăzi, Zografu, pe care Ștefan cel Mare o considera drept mănăstirea noastră, este cunoscută drept mănăstire bulgărească. Iar numele lui într-un ghid turistic este pocit ca Ștefan cel Mare al VI-lea cel Bun! (…)

Realitatea istorică a rangului său imperial

În fața atâtor probe de bunăvoință față de Sfântul Munte nu este deloc surprinzător că unii domni români sunt socotiți „moștenitorii împăraților din Bizanț, iar uneori erau recunoscuți ca atare de către străinii care primeau dărnicia lor princiară”[4]. Primind titlul imperial („rangul imperial al lui Ștefan cel Mare a fost o realitate istorică”), Ștefan cel Mare a dorit să creeze și o dinastie imperială moldoveană, începând cu Alexandru cel Bun și continuându-se cu el. Căci, după 1453, singurii împărați creștini existau doar în Țara Moldovei.

Așadar la începutul anilor ’70 ai secolului XV se știa, iar faptul era binecunoscut tuturor, că Ștefan cel Mare, pe lângă calitatea de domn al Țării Moldovei, dobândise încă una, aceea de împărat nu doar al țării sale, ci al întregii Creștinătăți Ortodoxe răsăritene. Titlul imperial primit de Ștefan cel Mare îl obliga și la responsabilități pe măsură. Dacă ocrotirea creștinătății intrată sub stăpânirea Imperiului Otoman, Ștefan cel Mare o probează din plin pe toată durata vieții și domniei sale, celălalt rost, mult mai important pentru un împărat ortodox, era necesar să fie acela de a-i combate pe turci și de a urmări să elibereze de stăpânirea lor.

Țelul lui Ștefan

Acesta a fost țelul cel mare al împăratului Ștefan cel Mare, izgonirea turcilor din Europa, dar și din fosta capitală politică și religioasă a Orientului ortodox, Constantinopol. Iar Ștefan cel Mare, ca un nou Constantin (dovezile iconografice o probează), urmărea să restaureze imperiul căzut așa de dramatic și rușinos, totodată, sub puterea păgânului asiatic. Lupta lui Ștefan cel Mare și a poporului său cu Imperiul Otoman nu a avut doar motivații naționale, ci, înainte de toate, rosturi religioase.

Sentimentul religios, credința au avut la Ștefan cel Mare și la poporul său un rol mult mai însemnat decât se poate bănui și s-au manifestat printr-o jertfă fără margini și nu doar prin vorbe. Datoria de creștin a lui Ștefan cel Mare îl obliga să-i combată pe necredincioși, pe cei din afara dreptei credințe. Deoarece, credea el, omul se află sub directa și imediata supraveghere a Dumnezeului său, singurul viu și adevărat.

Din această credință tare a izvorât toată puterea de rezistență a Țării Moldovei la atacurile musulmanilor și nu numai. Ea l-a obligat să nu accepte, cu niciun chip, stăpânirea turcească peste țara sa. Tot această credință neobișnuită explică curajul luptei, dar și al sacrificiului, împotriva tuturor puterilor vecine care au vrut să se înstăpânească peste Țara Moldovei.

Continuator al tradiției bizantine

Toate acestea întăresc convingerea că la Ștefan cel Mare a existat o viziune imperială autentică precum și o viziune pe măsură. Această credință tare, că prin el și poporul său se continuă o tradiție imperială veche, cea bizantină, reprezintă adevărata cauză a implicării sale în războiul antiotoman.

Așa crezând, se înțelege altfel de ce a refuzat constant Ștefan cel Mare, în ciuda presiunilor lui Cazimir al IV-lea, regele Poloniei, să meargă la vecinul din nord și să depună omagiul personal. Or fi constituit motive serioase neîncrederea pe care a avut-o Ștefan cel Mare în intențiile polonezilor în ceea ce-l privește și sentimentul demnității și mândriei proprii. Dar, pe lângă toate acestea, ceea ce l-a motivat mai mult a fost credința sa că el este și poate fi un împărat. Or, dacă se credea și se purta în consecință, cum ar fi acceptat marele bărbat să se supună unui ritual care, odată consumat, i-ar fi anulat pretențiile la un destin imperial?

Moldova cerească

După ce marile sale sforțări împotriva păgânului asiatic (în absența vreunui ajutor) n-au dus la rezultate dorite, după ce pierde părți din teritoriul țării, Ștefan cel Mare înțelege că doar cu puterile sale nu poate să susțină, până la capăt, ideea imperială. Și merge în Polonia, spre a satisface mândria unui monarh nedemn, în toate privințele, de vasalul său.

Și după ce visul său de împărat pământesc se va destrăma, el își va concentra toate energiile și resursele spre sacralizarea Țării Moldovei, ridicând din temelii zeci de lăcașuri religioase care, toate, la un loc, adaugă o altă dimensiune imperială, cerească, destinului său[5].

Autor: Gică Manole

Note:
[1] Ștefan Afloroaei, Întâmplare și destin, Institutul European, Iași, 1993, p. 9.
[2] Ioan Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, vol. 1, București, 1913, p. 102.
[3] Vlad Mischevca, Florin Marinescu, Ștefan cel Mare și Muntele Athos. Contribuții în Ștefan cel Mare, la cinci secole de la moartea sa, volum editat de Petronel Zahariuc și Silviu Văcaru, Ed. Alfa, Iași, 2003, pp. 320-321.
[4] Dimitri Obolensky, Un commonwealth medieval: Bizanțul, Europa de Răsărit, 500-1453, p. 401.
[5] Frag. selectate din Ideea Imperială la Ștefan cel Mare, cap. IX de Gică Manole în Ștefan cel Mare (1457-1504), Ediția a doua revizuită și adăugită, Geea, Botoșani, 2009, pp. 147-160.

Citiți și:
Cuvânt memorabil despre creștinismul românesc, Brâncuși și Eminescu al unui mare pătimitor al închisorilor bolșevice: mărturisitorul Virgil Maxim
Eminescu, la 13 mai 1877, despre Războiul de Independență: „Armele spiritului sunt cel puțin egale, în multe cazuri însă chiar superioare armelor războiului”

 

yogaesoteric
25 iulie 2024