Sfântul Gavriil Georgianul cel nebun pentru Hristos

„Va veni vremea ca oamenii să înnebunească, și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicând că el este nebun.” (Sfântul Antonie cel Mare)

Este greu să descrii în câteva rânduri o viață într-atât de închinată lui Hristos din fragedă copilărie și până în ultima clipă a vieții. Este greu să povestești în cuvinte puține și sărace despre toate harismele acestui sfânt al zilelor noastre. Este greu pentru noi, cei prinși în iluzia confortului și a siguranței, să înțelegem înfometarea voită a unui ascet sau curajul nemaiîntâlnit de a înfrunta în chip vădit și în fața unei mulțimi abrutizate regimul și dogma zilei. Este greu pentru cei ancorați în realitate și conveniențe să înțeleagă „nebunia” și purtările nonconformiste ale unui contemporan care nu se gândește la consecințe, ci numai la afirmarea Adevărului lui Hristos.

Biserica Georgiei l-a canonizat în anul 2012 sub numele de „Sfântul Gavriil Mărturisitorul, cel nebun pentru Hristos”, însă dintre toate mărturiile apropiaților – rude și fii duhovnicești – sau ale celor ce doar l-au întâlnit în drumul lor prin viață, și chiar și din documentele oficiale păstrate putem surprinde mult mai multe fațete ale sfințeniei și harului dumnezeiesc ce au strălucit cu prisosință în Sfântul Gavriil Georgianul („Mama Gabrieli” în georgiană), el fiind în același timp smerit, cuvios, ascet și mare nevoitor, monah și slujitor al lui Hristos cu rang de arhimandrit, mărturisitor prin cuvânt și fapte de mucenicie, înzestrat cu darul străvederii și înainte-vederii, proroc și propovăduitor al Evangheliei într-una dintre cele mai ostile orânduiri, cerșetor și miluitor, povățuitor și mare rugător, ctitor de biserici și protector al sfintelor icoane, făcător de minuni, nebun pentru Hristos.

Nebunia pentru Hristos a fost una dintre nevoințele practicate în mod asumat și conștient de Sfântul Gavriil, din dorința de a se smeri pe sine până în adâncimi tainice și nebănuite, întrevăzute doar prin prisma înălțimilor și harismelor duhovnicești ce nu au putut fi ținute sub obroc. Până într-atât, încât lumea să își bată joc de el, să râdă de el, să îl socotească un nimic, să îl alunge, să îl creadă nebun, un cerșetor mizer și ciudat, în zdrențe, desculț și cu o diademă pe cap. Și totuși, ceea ce grăia sfântul, ce propovăduia pe străzi și prin piețe, dojenile și rugăciunile sale, cuvintele sale năprasnice, precum și faptele și roadele sale nu purtau deloc semne ale nebuniei, ci erau măsura unei credințe vii, care se înfățișa celor din jur într-un mod poate bizar la prima vedere, în orice caz aducând tuturor trezvie și clătinarea domniei răului. Ca o confirmare delicată a asumării acestei nevoințe, sfântul a spus odată apropiaților: „Atunci când toată lumea râde de mine, văd ce nemernic sunt”.

„Un om fără dragoste este ca un ulcior fără fund”

Sub aparența acestei nebunii, atrăgea atenția trecătorilor, Îl propovăduia deschis pe Hristos în plină zi și în plin regim comunist sau, de pildă, dădea buzna în timpul spectacolelor de teatru ținute în bisericile cărora comuniștii le deturnaseră scopul și îi mustra aspru pe spectatori, readucându-le aminte că biserica este locaș de închinare lui Dumnezeu, sau, prin simpla prezență exprima valorile creștine într-o lume dezrădăcinată, prin purtarea la gât a unei tăblițe pe care scria: „Un om fără dragoste este ca un ulcior fără fund”.

Toate acestea nu sunt semne ale unei nebunii ca afecțiune psihică, cum a dorit regimul comunist să acrediteze, diagnosticându-l în acest sens (ținându-l închis în sanatoriu alături de bolnavi psihici și supunându-l unui lung șir de umilințe, tratamente inumane și suferințe), totul pentru a amuți prin metode staliniste o voce ce avea în ea din tăria Sfântului Ioan Botezătorul.

Diagnosticul oficial de „persoană psihopată” a fost pus de autoritățile comuniste după binecunoscutul eveniment din anul 1965, când, la vârsta de 36 de ani, cu un curaj rămas unic în istoria sovietelor, Monahul Gavriil a dat foc portretului imens al lui Lenin expus pe clădirea Consiliului de Miniștri din centrul Tbilisiului, cu ocazia manifestației de 1 Mai muncitoresc. Și, mai mult decât atât, în fața unei mulțimi numeroase, a predicat de la balconul instituției supreme comuniste despre poruncile lui Dumnezeu („Să nu îți faci chip cioplit……. Să nu te închini lor și nici să le slujești lor!”) și și-a îndemnat conaționalii să își vină în fire, georgienii fiind dintotdeauna creștini. Este chiar interesant de parcurs un extras din raportul de expertiză medicală, pentru că, în mod cu totul neintenționat de către autori, au reușit să păstreze consemnată în timp mărturisirea de credință a sfântului: „persoană psihopată; pacientul pretinde că tot răul din lume este produs de diavol; nu mănâncă nimic în zilele de miercuri și vineri dintr-un motiv absurd, care a provocat râsul persoanelor de față, și anume acela că într-o zi de miercuri Iuda l-a vândut pe Hristos pentru treizeci de arginți și într-o zi de vineri preoții evreilor l-au răstignit; crede în existența ființelor cerești, a lui Dumnezeu, a îngerilor etc.; axa principală a discursului său este întotdeauna îndreptată spre ideea că totul depinde de voința lui Dumnezeu etc.”

De altfel, manifestări timpurii ale profundei sale înrolări pe drumul credinței și în slujba lui Dumnezeu a avut din prima clipă când, accidental a auzit un vecin pronunțând numele lui Hristos. Și-a cumpărat singur o Biblie și, citind, sporea pe Cale și în daruri duhovnicești. De mic a avut darul străvederii și sunt impresionante mărturiile păstrate despre cum, în perioada războiului, din dragoste pentru aproapele, își încuraja vecinii și le dădea vești prin darul cu care era înzestrat despre soarta celor plecați pe front, pentru că se dusese vestea în oraș că micul băiat al familiei Urgebadze putea proroci și vedea fapte la distanță. Vești care ulterior se dovedeau a fi adevărate. Și alte semne prevesteau viața sa sfântă, de pildă, păsărelele care zburau fără teamă în jurul lui și i se așezau în palmă.

Fără mâncare putea trăi, dar fără Sfânta Împărtășanie, nu

La 12 ani va părăsi casa părintească și va peregrina în căutările sale pe la mai multe mănăstiri. În perioada acelor ani de grea încercare pentru credință, mănăstirile nu puteau oferi găzduire decât trei zile și nu puteau închinovia un copil, și pentru a fi mai mult în acele locașuri ale lui Dumnezeu, se va ascunde în cele mai îndepărtate și uitate schituri, întâlnind și intrând sub ascultarea unor mari Părinți înduhovniciți ai Georgiei, unii dintre ei canonizați la rândul lor.

Apoi își satisface serviciul militar în armata sovietică, timp în care hotărârea sa de a nu se căsători și de a se afierosi lui Dumnezeu rămâne și pe mai departe statornică. Astfel că în 1955, la 26 de ani, primește tunderea în monahism, apoi și hirotonirea ca preot în Mănăstirea Betania.

Cumva, viața sa intrase pe un făgaș liniștit și poate, și de aceea, cunoscând scrierile Sfinților Părinți – care spuneau că, dacă ai prea multă liniște și nu ai în calea ta ispite și supărări, înseamnă că nu ești cu adevărat pe calea lui Hristos – Monahul Gavriil are acel act de curaj, uimitor și astăzi, de a da foc portretului lui Lenin și de a ține memorabila predică de la balconul instituției comuniste, fiind supus apoi linșajului declanșat de mulțime. În urma bătăilor primite, a suferit răni incompatibile cu viața și, abia scăpat din mâinile mulțimii dezlănțuite – mai mult mort decât viu – a fost dus la spital unde, ca o altă minune din viața Sfântului, după cum însuși a povestit, s-a rugat fierbinte și a fost însănătoșit treptat, în chip minunat, cu siguranță, pentru că lucrarea sa nu se terminase încă.

A urmat o perioadă de sărăcie cruntă, lipsuri și nevoințe. Sfântul fusese declarat nu numai o persoană cu probleme psihice, dar și inapt pentru muncă, astfel încât nu își putea câștiga un venit în mod oficial. Cerșea pe la ușile bisericilor, iar banii îi împărțea săracilor în mare parte sau îi folosea pentru consolidarea bisericilor, atunci când nu era alungat, colinda prin sate, mai îngrijea de o vie, mai era paznic cu ziua, cât să își câștige pâinea zilnică. O vreme s-a hrănit doar cu resturile aruncate la gunoi în spatele unei fabrici de dulciuri și erau și zile la rând în care nu mânca deloc.

Multe umilințe, abuzuri și nedreptăți a suferit sfântul din partea autorităților comuniste, dar și din partea preoților și a ierarhilor zilei, care s-au lepădat de el și nu numai că i-au interzis să slujească ca preot, dar nici nu îl mai primeau la slujbă sau să se împărtășească. Sora sa a povestit în interviuri că, de multe ori în acei ani, l-a văzut plângând cu lacrimi amare pentru că își dorea mult să se împărtășească și faptul că nu era lăsat a fost cea mai grea încercare dintre toate încercările trăite. Fără mâncare putea trăi câteva zile, fără pat, ani întregi, dar fără Sfânta Împărtășanie îi era chiar din cale afară de greu. Din aceste vremuri au rămas consemnate în caietele sale frânturi din Cartea lui Iov, ceea ce confirmă asumarea conștientă a tuturor nevoințelor la care s-a supus din dragoste de Dumnezeu.

Uneori, în vremurile mai din urmă, dar totuși rar, mai primea ajutoare de la credincioși. Ne-a rămas relatarea unei măicuțe care, într-o zi, aducându-i alimente, a fost întâmpinată de sfântul cu bucurie și mulțumire, acesta spunându-i că nu mai mâncase de multe zile și, rugându-i pe musafiri să stea la masă cu el, au pus masa. Nu mică le-a fost mirarea milostivilor credincioși când Sfântul nu a mâncat și nu a băut nimic, și le-a răspuns gândurilor lor nerostite că mai mare nevoie are de dragostea lor decât de mâncare și vin.

În chilia pe care și-o făcuse cu mâna sa în curtea casei părintești avea săpată o groapă îngustă în care se ruga și dormea, iar dacă mama sau o soră doreau să îi lase câte o pernă sau pătură în chilie pentru a se încălzi, le găseau scoase afară înapoi în curte, de îndată ce le descoperea.

Sfântul era un mare rugător și în Săptămâna Patimilor se auzea din chilia sa un plânset continuu. Se spune că a fost văzut cufundat în rugăciune și înălțat 40-50 de centimetri de la pământ, iradiind Lumină dumnezeiască.

Bisericuța Sfântului Gavriil

Uimitor de frumoasă, suprarealistă și neobișnuită este bisericuța ctitorită de Sfântul Gavriil în curtea casei părintești și în care integrase și chilia sa minusculă. Construită din obiecte și materiale abandonate, primite de bogdaproste sau chiar prin minuni dumnezeiești (cum este cazul lemnului de construcție adus de un inginer ce a fost „mânat” la adresa Sfântului, neștiind la început unde și cui îl aduce), bisericuța a fost împodobită de sfânt cu toate icoanele salvate de el din gropile de gunoi, pe care le restaurase și le redase strălucirea și cinstea cuvenită. Bisericuța are tavanul pictat precum bolta cerească, iar toți pereții sunt în întregime acoperiți cu icoane mari și mici, pe diverse suporturi, de lemn, de ziar, de sticlă, sau pe cartoane, pictate sau tipărite, într-o alandala absolut irezistibilă, din toate încăperile, firidele și cotloanele răzbătând sfințenia și duhul rugător al Sfântului.

Autoritățile comuniste l-au amenințat de multe ori și l-au somat să o dărâme, dar desigur sfântul nu a putut, și în multe rânduri, nici chiar muncitorii trimiși să o demoleze nu o puteau face. Totuși, bisericuța a fost demolată de autorități de trei ori și tot de atâtea ori a fost reconstruită de sfânt. Dar și multe alte biserici a ctitorit, restaurat și reconstruit în Tbilisi sau în împrejurimi, lucrând cu mâinile goale și reclădind bisericile surpate și uitate de vreme și vremuri.

Din anii ’80 s-a stabilit la Mănăstirea Samtavro, și până și pe maicile de aici le-a contrariat cu purtările sale, sfântul instalându-se iarna în cotețul de găini. Adeseori umbla desculț prin zăpadă, mai vorbea cu cineva – nefiind nimeni în jur, sau striga la cineva dojenindu-l, sau nu le lăsa pe maici să se odihnească exact când aveau orele de odihnă, punându-le să facă te miri ce. Dar aceleași maici au dat mărturie și de minunile trăite și, mai presus de toate, de faptul că Sfântul iradia dragoste dumnezeiască chiar și atunci când mustra și că nu îți doreai decât să petreci în preajma lui cât mai mult timp.

Un alt fiu duhovnicesc relatează cum, din senin, sfântul îi zice să meargă împreună cu mașina la o mănăstire cocoțată pe dealuri. Fiul duhovnicesc îi spune că în acel moment avea probleme cu mașina și în mod cert nu ar face față unei urcări pe serpentine de munte. Sfântul insistă să plece și, pe drum, mașina începe să dea semne clare că este stricată și că se va opri, moment în care Sfântul îi spuse fiului său duhovnicesc să nu se uite spre bancheta din spate, că însuși sfântul protector al mănăstirii la care mergeau este prezent cu ei, și pe dată mașina a început să urce rampa în viteză și au ajuns cu bine la mănăstire, unde, odată intrați, motorul s-a și oprit subit. Atunci a înțeles fiul duhovnicesc graba Sfântului, căci în curte erau adunați săteni revoltați și înarmați care veniseră să ceară socoteală monahilor, iar Sfântul Gavriil le-a stat în față și le-a zis să înceapă cu el. Desigur că acei săteni s-au îmblânzit pe loc și au cedat în fața cuvintelor de jar ale sfântului.

Minunile sale sunt nenumărate, fiind atestate prin mărturii ale celor vindecați din boli în faza terminală și fără nicio speranță de vindecare, dar și de analize medicale înainte și după ce oamenii au cerut ajutorul Sfântului.

Sfântul Gavriil a trecut la Domnul în ziua de 2 noiembrie 1995 și a fost înmormântat în curtea Mănăstirii de maici Samtavro. La mormântul său s-au petrecut multe minuni și vindecări, astfel încât în anul 2014 moaștele sale au fost descoperite și mutate în biserică, spre închinare credincioșilor, unde sfântul așteaptă și astăzi, mai viu decât era în viață, gata de ajutor și ocrotitor al pașilor fiecăruia pe calea credinței.

Citiţi şi:
Sfântul Gavriil Georgianul despre Antihrist
Sf. mărturisitor Gavriil Georgianul, cel nebun întru Hristos: În vremurile de pe urmă, omul se va mântui prin dragoste, smerenie și bunătate
Kostas cel nebun pentru Hristos

 

yogaesoteric
11 ianuarie 2026