Shakespeare și Eminescu – Titani ai tuturor timpurilor (I)

„Punitis ingeniis, gliscit auctoritas!” (Tacitus, An, IV)

Geniile sunt darurile lui Dumnezeu dăruite unor națiuni binecuvântate pentru destinul lor! Geniile împodobesc cu ce au mai frumos și mai bun, cu toată dragostea și jertfa lor națiunea! Geniile sunt aleșii Cerului și ai națiunii pentru a purta în destinul lor ‒ destinul neamului lor!

Geniul creștin-ortodox este cel mai înalt grad de desăvârșire în spirit, după profet și sfânt! Geniul naționalist-creștin, dacoromân reprezintă acea conștiință pe cât de înaltă, pe atât de adâncă, pe cât de cumpănită pe atât de pătrunzătoare, pe cât de adevărată, tot pe atât de cuprinzătoare, prin care îmbrățișează deopotrivă prin jertfă, libertate și iubire pe Dumnezeu, Fecioara Maria, Ierarhia cerească, patria cu străbunii și strămoșii neamului său nemuritor. „N-a fost vreodată un geniu fără un amestec de nebunie” (Nullum magnum ingenium sine mixtura dementiae fuit)! (Lucius Annaeus Seneca, Tragedii, 17,10). „A geniului imperiu: gândirea lui anume; A sufletului spațiu e însuși el.” (Mihai Eminescu, Memento mori) „Geniul?, grăia sublim Luceafărul nostru ‒ A doua creațiune a lumii prin artă.”

„Geniul ‒ afirma filosoful Arthur Schopenhauer ‒, este acela de la care omenirea învață ceea ce el n-a învățat de la nimeni.” (Parerga und Paralipomena – Parerga și paralipomena). „Geniul, remarca confratele de etnie și spirit al lui Schopenhauer, Immanuel Kant, e predispoziția înăscută a spiritului prin care natura dă reguli artei” (Immanuel Kant, Kritik der Urteilskraft – Critica puterii de judecare). „Marile genii au împărăția lor, izbucnirea lor, mărirea lor, victoria lor, strălucirea lor, și n-au nevoie deloc de măreții trupești, cu care nu au nicio legătură. Geniile sunt văzute nu cu ochii, ci cu spiritul, și aceasta ajunge!” (Gracian Y Morles Baltasar (1601-1658), scriitor spaniol, „Oracolul manual și arta înțelepciunii”). „Ceea ce distinge pe marile genii este puterea lor de generalizare și creație; ele rezumă într-un tip personalități disparate și aduc conștiinței umane personaje noi; nu credem oare în existența lui Don Quijote ca în cea a lui Cezar? Shakespeare este în această privință ceva formidabil: nu era un om, era un continent; existau în el mari oameni, mulțimi întregi, peisaje. Geniile deci n-au nevoie să se ostenească cu stilul, ele sunt mult mai puternice” (G. Flaubert, Cugetări, în Tudor Vianu, Dicționar de Maxime Comentat, București, Ed. Științifică, 1971).

William Shakespeare

Cel mai mare geniu al Angliei monarhiste și unul dintre cei mai mari ai omenirii, William Shakespeare s-a născut în târgul Stratford-pe-Avon al comitatului Warwick, în Ziua Sf. M. Mc. Gheorghe – 23 aprilie 1564, din părinții John și Mary. La nașterea sa, ca a oricărui Luceafăr, o cometă cerească a dat bunăvestire nației de nașterea aleasă. Ținutului Stratford-pe-Avon i se spunea în vechime „inima Angliei”, grație legendelor legănate de faimoasa Pădure Arden, precum Pădurea de Argint a Mănăstirii Văratec care l-a fascinat pe Luceafărului nostru Emin. Stratford ‒ nume trac, însemnând „vadul drumului”, iar Avon este numele celto-pelasg al râului, care străbate curmeziș de la nord-est spre sud-vest, despărțind „țara grâului” de la miazăzi, de „țara lânei”. Codrul Arden de nepătruns în vremea celților-pelasgi, a devenit ulterior celebra Pădure Arden datorită legendarului haiduc Robin Hood.

Neamul Shakespearilor a fost onorat de regele Henry VII Tudor, bunicul reginei Elizabeth, care făceau parte din acea „vitează yeomanry, pe care regii Angliei s-au tot întemeiat în luptele cu baronii rebeli.” Oameni liberi, integri precum strămoșii lor pelasgi au fost înnobilați de William I, Cuceritorul (1066-1087), Duce al Normandiei din 1035, când a înfrânt pe anglo-saxoni în celebra bătălie de la Hastings în anul 1066, după care s-a încoronat rege. Un strămoș normand al lui William Shakespeare s-a remarcat prin lancea sa biruitoare sub flamura lui William I, Cuceritorul, primind astfel binemeritata poreclă de „Scutură Lance” ‒ Shake-speare.

Bunicul poetului, Richard Shakespeare era un țăran înstărit (moșiile lor fuseseră smulse sub regii Tudori, prin mâinile lungi, înroșite ale castelanilor de Warwick, Kenilworth și judecătorul de pace sir Thomas Lucy), din satul Snitterfield vecin cu Stratford, unde se v-a stabili, prin 1551, fiul său mănușarul John Shakespeare. Atunci era în epoca „elizabethană”, era mănușilor… Deși casta lânarilor-mănușarilor era bănoasă, John a întreprins și tagma negustoriei pentru a râvni la mâna Domnișoarei Mary Arden, fiica lui Robert Arden, din Wilmcote, descendent dintr-o familie de mici curteni. Tatăl era mândru cu bogăția celor 8 fiice. Odraslele sale mirifice. Mezina familiei, Mary Arden s-a căsătorit cu John Shakespeare, în anul 1557, primind ca zestre domeniul Asbyes, Pădurea căreia îi purta numele, pământurile din jur, columbarul și o sumă de bani. Primele două fetițe, Joan și Margaret, au murit de ciumă. William fiind sub Pronie dumnezeiască, a trăit ca un Prinț, împlinind frumosul vis al Condeiului-Penei de Aur ce a fermecat lumea.

John Shakespeare, după ce și-a rotunjit averea prin moștenirea din ferma Snitterfield a tatălui său, a început să urce pe scara socială ca: degustător oficial de ale (băuturi spirtoase), consilier municipal ‒ alderman, vistiernic și primar ‒ bailiff al orașului, cu robă tivită cu blană scumpă. Ferestrele casei nu aveau ca la ceilalți pergament, ci vitralii în care era imprimată stema breslei. Micul prinț al spiritului, William, rămânea uimit de diversitatea naturii locului natal, care-i înfrumuseța și-i lăcrima totodată sufletul de bucurie și de fascinație: „delușoare prelungi, cu lanuri bogate, pajiști de smarald smălțate cu zambile de câmp, pârâiașe limpezi tivite cu stufărișuri dese, păduricile de la poalele codrului, raiul păsărelelor, pe liziera căruia stânele se țineau șirag ‒ ca ciucurii pe-o fustă de sărbătoare” (William Shakespeare, Opere ‒ Regele Ioan, Comedia Erorilor, Romeo și Julieta. București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955).

Edenul micului William părea ca o privire asupra Paradisului fratelui călugăr Giacomino, din secolul al XIII-lea, în De Jerusalem celesti ‒ Ierusalimul celest:
„Privighetori și ciocârlii și păsări cântă
prin pomișori, din zori și până vine seara.
Scot sunete frumoase în grădina sfântă,
mult mai frumoase ca lăuta și vioara.

Acolo-s verzi mereu livezile în floare,
pe unde sfinții cuvioși ies la plimbare,
că grijă alta ei nu au nicicând mai mare,
decât să-L laude pe Domnul cu-o cântare.”
(Cesare Marchi, Dante, RCS Rizzoli Libri S.p.A., Milano, 1985).

Dincolo peste Carpații milenari ai dacilor nemuritori, în tărâmul de basm al Ipoteștilor, Prâslea cel frumos zburda ca un căprior prin pădurea răzeșilor unde concertau madrigaluri celeste, felurimea aristocrată a păsărelelor. Iar la marginea ogoarelor mănoase, culegea albăstrițele pe care încă nu le savuraseră albinele prisăcilor din preajmă, ori iazurile ispititoare…

„În lacu-adânc și neted, în mijlocul de lunce
Părea că vede zâne cu păr de aur roș” (Emin).

După Edenul natal, William a urmat Școala particulară la Stratford-pe-Avon, unde a învățat latina, retorica, greaca, logica scolastică, precedate totdeauna de rugăciune. Programul era de la ora 7, iarna, 6, vara până la ora 11, când lua masa de prânz acasă, apoi se relua programul de școală de la 13-17. „În orele de teologie, băieții își treceau, pe sub mână, poveștile despre cavalerii Mesei Rotunde, sau baladele cu haiducul Robin Hood din pădurea Arden” (William Shakespeare, Opere…). Vacanța școlară a elevilor pe an era de o lună și jumătate.

În afara școlii gramaticale, pasiunile lui se întreceau cu „sportivitatea” câinilor de vânătoare, pescuitul, vânatul cu arcul, cu șoimul, la capcană, precum și dragostea pentru flori și ierburi, „pe care le cunoștea desăvârșit, pe rudă și pe sămânță, dimpreună cu micile viețuitoare ale pământului sau pădurii.” O amintire destul de plăcută i-au lăsat-o și actorii ambulanți ce poposeau deseori în curtea „Ursului” (William Shakespeare, Opere…). În dulcea Bucovină, Eminul ei de Aur și-al nostru, încins cu brâul spiritual al țăranilor inimoși, înseta după poveștile bătrânilor, savura mierea cărților, sorbind cu înflăcărare culegerile de poezii populare ale Bardului Vasile Alecsandri, Atanasie Marienescu sau alte tămăduiri celeste din vasta bibliotecă a profesorului iubit Aron Pumnul.

În familia primarului de Stratford-pe-Avon a mai apărut Richard în 1574, când William, care terminase școala gramaticală cu brio, se pregătea pentru una din bursele de la Oxford, acordate de sir Hugh Clapton, dar prigoana executorului local, sir Thomas Lucy, și a favoritului reginei Elizabetha ‒ fecioara slută și sângeroasă, sir Robert Dudley, conte de Leicester, s-a abătut și asupra familiei sale, prin regimul nefast de jaf regal legalizat sub pretextele religioase. După moartea surorii Anne, s-a născut alt frate Edmond, care va deveni, ca și poetul, comedian. Drumul lui William devine spinos, viitorul său depinde de prestarea unor munci trudnice și umilitoare. A lucrat ca monitor la „grammarschool”, pe banca lui de școală, păstrată la muzeu, pe care e încrustată o deviză edificatoare: „Nulla emolumenta laborum!” (Nici o sâmbrie pentru truda mea!), conțopist, băiat de prăvălie la măcelarul Cowdrey, dar în timp ce tăia și cântărea carnea clienților, perora pe latinește ori recita îndelung balade, cu gândul la marele haiduc Robin Hood sau la marele și neînvinsul Împărat get Alexandru cel Mare.

Trupele de actori ambulanți ce poposeau deseori prin Târgul Stratford-pe-Avon aduceau de fiecare dată sărbătoare în inima școlarului William, mai ales că tatăl său le onora cu prezența sa. Acele reprezentări populare, scenice care readuceau la viață pe marii tragedieni antici, traci cu operele lor, au fost pentru adolescentul William o adevărată Academie de Teatru și Regie.

În Dacia nemuritorului Decebal, respectiv în Moldova – Patria celui mai strălucitor Voievod Ștefan cel Mare, pe care Eminescu îi adora, adolescentul de 17 ani, frumos ca un Crai de Carpați, cu plete lungi pe umerii largi, precum Voinicii din povestirile de aur ale Neamului, a peregrinat prin țară, însoțind trupele de teatru ale lui Fany Tardini, Iorgu Caragiali și Mihai Pascaly ca sufleor și copist, între 1867-1869. După ce Pascaly și-a dizolvat trupa, Eminescu s-a angajat sufleur „clasa a II-a”, în București, la Teatrul cel Mare, viitorul Teatru Național. Acea ucenicie l-a pregătit pe marele Poet să devină strălucitul dramaturg de mai târziu.

În februarie 1580, în Târgul natal Stratford-pe-Avon, s-a petrecut o mare tragedie care-l va bulversa pe tragedian multă vreme. Katherine Hamlet, nume predestinat, tânăra frumoasă de 16 ani, prietena din copilărie a lui William, poate și din adolescență, s-a înecat în râul Avon, în locul unde o salcie bătrână ca o smeoaică barase apele râului, săpând un adânc vârtej letal.

Tradiția pelasgo-tracă ne spune că geniile religioase traco-valahe sunt precedate la nașterea lor de o cometă radioasă, iar la botezul creativ al spiritului lor, de o jertfă, adică de botezul de sânge al unei făpturi dragi ori apropiate. După un sfert de veac, poetul dramaturg va evoca drama Katherinei în moartea eroinei sale Ofelia:

„E lângă râu o salcie plecată
Ce frunza sură-n ape-și oglindește.
Purtând cununi ciudate de urzici,
De margarete și de gălbinele
Și floarea roșie căreia păstorii
Îi zic c-un nume de rușine, dar
Fecioarele sfioase-i spun cervană.

Acolo ea-ncercând să se agațe,
S-anine ierburile-i împletite
De ramurile plângătoare, o creangă
Vrăjmașă ruptu-s-a și dintr-odată,
Cu ale ei podoabe câmpenești
Cu tot, căzut-a-n râul plin de lacrimi.

Veșmintele-i, umflându-se de ape
O duseră, o vreme, ca pe-o nimfă,
Cânta-ntre timp frânturi de cântec vechi
Nedându-și seama de restriște, ea,
De parcă se găsea în lumea ei
Născută și crescută chiar acolo.

Dar asta nu putea să țină mult:
La urmă, valurile-i, grele de-apă,
Au tras-o la fund în nămolos mormânt
Pe biata fată, smulsă de la cântu-i
Cel prea duios…”

(Hamlet, IV, 7).

Tragicul incident pare sinonim cu cel petrecută peste Carpații dacici ai Dumbravei lui Mihail Eminescu. În pădurea copilăriei de la Ipotești, cu reflexele ei de aur și argint, fata morarului de la Cucorăni, Ileana, părea și mai frumoasă, cu „ochii care umezi se nasc precum stelele răsar pe crugul senin.” Zâna cu cozi bălaie „de aur și mătasă, cu talia ca-n marmură săpată”, îl aștepta înfiorată de dor sub un salcâm înalt, venind să-i ofere mirificele flori de câmp.

„Prin lanuri înflorite noi mergem împreună
Și mândre flori câmpene eu pentru dânsa strâng
Și ea la îngrijirea-mi cea dulce îmi zâmbește,
Iar sufletul îmi râde și inima îmi crește.

Te-i rezema, dulce copil, de-al meu umăr
Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr,
Apă-am să beau din a ta gură frumusețe,
Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândețe.”

(Augustin Z.N. Pop, Mărturii… Eminescu ‒ Veronica Micle, Chișinău-1989).

Locul natal i-a pecetluit viitorului Luceafăr admirația Codrului, amiciția Lacului încărcat cu nuferi, valorificarea poeziei populare, primele prietenii și întâia iubire care s-a sfărâmat înainte de a se naște. Se petrecea la interval de aproape 3 veacuri, de la drama Înaintemergătorului liric William Shakespeare, care-l va cutremura pe adolescentul frumos, poet al plaiului dulce bucovinean, privind moartea primei sale iubite Ileana, pe care a nemurit-o apoi în poezia:

Mortua est!

„… Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalță, un cântec te duce,
Cu brațele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer.

Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas… alb și rece,
Cu haina lui lungă culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ți rămas încă viu-

Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?
Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,
Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,
În haina albastră stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,
Când viața-i o baltă de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viața-i un basm pustiu și urât.

Dar poate… o! Capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune…
Când sorii se sting și când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a morții eterne…

Ș-atunci de-a fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea n-o să învie,
Atunci graiu-ți dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Și totuși, țărână frumoasă și moartă,
De racla ta razim eu harfa mea spartă
Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos lumesc.

Ș-apoi… cine știe de este mai bine
A fi sau a nu fi… dar știe orcine
Că ceea ce nu e, nu simte dureri,
Și multe dureri-s, puține plăceri.

A fi? Nebunie și tristă și goală;
Urechea te minte și ochiul te-nșală;
Ce-un secol ne zice ceilalți o dezic.
Decât un vis searbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,
Pân-dau în morminte ce-așteaptă deschise,
Și nu știu gândirea-mi în ce să o sting:
Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca astfel să mori?
De e sens într-asta, e-ntors și ateu,
Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.”

1 martie 1871 (Eminescu, Poezii, Ed. Pentru Literatură, 1965).

Marile genii creștine au comuniunea lor de taină, de spirit, de creație, deasupra timpului și a spațiului, anticipându-se neîntrerupt într-un prezent continuu, precum profeții și sfinții întru cuminecarea lor cu Mântuitorul Hristos și Crăiasa Cerului – Fecioara Maria – Vlaherna – Carpatina!

Citiți a doua parte a articolului

Autor: Prof. Dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

Eseu dedicat distinsei fiice a României tainice, Gabriella Basarab și tuturor basarabilor iubitori de Dumnezeu, Fecioara Maria, patrie, frumusețe, dragoste și poezie sublimă.

Citiți și:
O rază lirică de Luceafăr – Veronica Micle (I)
Mihail Eminescu – întruparea lui cea mai frumoasă

 

yogaesoteric
28 martie 2024