Războiul comercial al lui Trump și fantoma aurului de la Fort Knox

În 1973, rupând dolarul american de aur, Richard Nixon a deschis Cutia Pandorei. Donald Trump se suie acum cu picioarele pe capac, într-o tentativă de a o închide.

Era anul 1971 și cererile de rambursare a datoriilor în dolari curgeau din toate țările. Se zvonea că SUA nu aveau aurul necesar pentru a plăti.

Deținătorii străini de active americane au decis să testeze perspectivele, pentru orice eventualitate.

Evident, Nixon a intrat în panică și a renunțat la aur, nerespectând de fapt termenii înțelegerii, așa cum făcuse predecesorul său, F.D. Roosevelt, în 1933. Și Nixon a intrat în panică de teamă că aurul va ieși din Trezoreria SUA. Intenția sa a fost să protejeze dolarul.

Pe scurt, SUA au încercat un regim cu rată fixă fără decontare, dar au eșuat.

Doi ani mai târziu, SUA au anunțat un nou sistem, despre care au susținut că va fi mai bun ca oricare altul. De acum înainte, SUA urmau să se bazeze exclusiv pe încredere.

Dar totul va fi bine, ni s-a spus. Toate țările din lume vor fi în aceeași situație: hârtie contra hârtie. Și va exista o piață mare pentru arbitrajul dintre ele. O mulțime de oportunități de profit.

Așa a fost. În prezent, piața valutară mondială are un volum mediu zilnic de tranzacționare de până la 7,5 trilioane de dolari, deși este dependentă de volatilitate.

În orice caz, speculațiile valutare reprezintă o industrie uriașă, specializată pe câștigarea de bani grei din mărunțișuri.

Era o piață nouă. Dacă, în urmă cu sute de ani, banii erau ancorați în ceva fundamental, acum ei variau liber, exclusiv pe baza credibilității guvernelor și a promisiunilor lor de a plăti cu hârtie.

Din 1973, nu a mai existat nicio îndoială: dolarul de hârtie american era regele lumii, moneda de rezervă globală, în care erau decontate majoritatea conturilor dintre țări.

Din acest moment, economia SUA a cunoscut o inflație dramatică: puterea de cumpărare a dolarului din 1973 a fost redusă la 13,5 cenți.

Datoria (guvernamentală, industrială și a gospodăriilor) a explodat. Distorsiunile industriale la nivel național au fost numeroase.

Tulburările provocate de inflație în finanțele gospodăriilor au creat necesitatea de a avea două venituri pe gospodărie, pentru a ține pasul.

În comerțul internațional, dolarul și petrodolarul au devenit noul aur. Dar, în vreme ce aurul era un activ non-statal, folosit de aproape toate țările, un mediator independent al tuturor întreprinderilor și națiunilor, dolarul american era diferit. El era atașat unui stat, unul care pretindea că el conduce lumea, un imperiu cum nu mai existase niciodată în istorie.

Acest aspect a devenit cu adevărat incontestabil la sfârșitul Războiului Rece, când planeta a devenit unipolară și SUA și-au extins nestingherite ambițiile în toate părțile lumii: un imperiu economic și militar fără precedent.

Fiecare imperiu din istorie își găsește peticul, la un moment dat și într-un fel sau altul.

În cazul SUA, surpriza a venit sub formă economică. Dacă dolarul american ar fi noul aur, atunci alte țări l-ar putea deține ca garanție.

Aceste țări ar avea o armă secretă: costuri de producție scăzute pentru industria producătoare, susținute de salarii pentru muncă reprezentând o infimă parte față de cele din SUA.

În trecut, astfel de disparități nu reprezentau o problemă reală. Conform teoriei lui David Hume (1711-1776), care a rămas valabilă timp de secole de la momentul când a formulat-o, conturile dintre țări se vor regla într-un mod care nu va oferi niciun avantaj competitiv permanent vreunui stat.

Toate prețurile și salariile între toate țările care fac comerț s-ar echilibra în timp. Sau cel puțin ar exista o tendință în această direcție, datorită fluxurilor de aur care ar crește sau scădea prețurile și salariile, conducând la ceea ce David Ricardo a teoretizat și care va fi numită ulterior legea prețului unic.

Teoria era că nicio țară care făcea parte din sistemul comercial nu ar fi avut vreun avantaj permanent față de alta.

Această idee a rămas valabilă atâta timp cât a existat un mecanism de decontare non-statal, și anume aurul.

Dar cu noul standard al dolarului de hârtie nu mai era cazul. SUA conduceau lumea, dar cu un dezavantaj: orice țară putea deține și acumula dolari și își putea consolida structurile industriale pentru a deveni mai bună în orice ar face decât imperiul însuși.

Prima țară care a reușit să se adapteze, după 1973, a fost Japonia, inamicul învins în al Doilea Război Mondial, pe care SUA l-au ajutat la reconstrucție.

Însă, la scurt timp, SUA au început să vadă cum industriile lor tradiționale dispar. Mai întâi, pianele. Apoi, ceasurile și pendulele. Apoi automobilele. Apoi electronicele și electrocasnicele.

Americanii au început să se simtă un pic ciudat în legătură cu asta, și au încercat să imite diverse strategii de management din Japonia, fără să recunoască faptul că problema lor era una mult mai profundă.

Nixon, care a apăsat trăgaciul acestui nou sistem de finanțe globale, a șocat lumea și cu abordarea sa „triangulară” față de China.

După circa zece ani, China făcea comerț cu lumea. După prăbușirea comunismului sovietic, China și-a menținut regimul cu un partid unic și a aderat în cele din urmă la nou înființata Organizație Mondială a Comerțului.

Aceasta s-a petrecut imediat după trecerea în noul mileniu și a marcat începutul a 25 de ani în care producției industriale a SUA i s-a aplicat ceea ce Japonia abia începuse să practice în acea perioadă.

Planul Chinei era simplu: exportul de bunuri și importul de dolari. Folosirea acestor active nu ca monedă, ci ca garanții pentru expansiunea industrială, cu uriașul avantaj al unor costuri de producție relativ scăzute.

Spre deosebire de perioada etalonului aur, conturile nu se mai reglau, deoarece nu mai exista un mecanism independent care să facă posibil aceasta. Exista doar moneda imperială, care putea fi tezaurizată la nesfârșit în orice țară exportatoare, fără a determina creșterea prețurilor și a salariilor (deoarece moneda națională era un produs complet diferit, în cazul nostru yuanul).

Noul sistem a aruncat în aer logica tradițională a comerțului liber. Ceea ce odinioară se numea avantajul comparativ al națiunilor, a devenit avantajul absolut al unor națiuni față de altele, fără vreo perspectivă de modificare în viitor a condițiilor care au dus la această situație.

Și nu s-au modificat. SUA au pierdut treptat în fața Chinei: oțel, textile, îmbrăcăminte, electrocasnice, mașini unelte, jucării, construcții navale, microcipuri, tehnologie digitală și multe altele – până la punctul în care SUA au mai rămas cu doar două avantaje esențiale pe scena internațională: resursele naturale de petrol și produsele lor secundare plus serviciile financiare.

Desigur: poți privi această situație din perspectiva pieței și să spui: și ce dacă? SUA ajung să consume orice la prețuri tot mai mici, în timp ce expediază în străinătate cantități nesfârșite de hârtie inutilă.

Noi ne bucurăm de viață în vreme ce ei ne fac toată munca.

Asta poate părea bine pe hârtie, chiar dacă sună ciudat. Dar realitatea din teren a fost diferită.

Deoarece SUA s-au specializat în financiarizare, cu o producție nesfârșită de active în dolari de hârtie, prețurile nu s-au ajustat niciodată în jos, așa cum văzusem timp de secole la țările exportatoare de bani.

Având capacitatea de a tipări bani la nesfârșit, SUA puteau să își finanțeze imperiul, să își finanțeze asistența socială, să își finanțeze bugetul gigantic, să își finanțeze armata – și toate astea fără să se deranjeze să facă mai mult decât a sta în spatele unor ecrane.

Acesta era sistemul pe care Nixon îl oferise lumii și care părea grozav – până când nu a mai funcționat.

Nu ar fi cazul să aruncăm toată vina în capul lui, deoarece el a urmărit să își salveze țara de la a fi complet jefuită de acțiunile administrației care a precedat-o pe a sa.

La urma urmei, Lyndon Johnson a fost cel care a spus că putem avea și arme și unt datorită capacității Rezervei Federale și a solvabilității SUA în străinătate.

El a fost cel care a distrus sistemul pus la punct cu o generație mai devreme de arhitecții sistemului cunoscut sub numele de Bretton Woods, care cel puțin a vrut să negocieze o înțelegere care să abordeze problema banilor.

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, acei oameni aveau pregătit cu atenție, încă din deceniul precedent, un nou sistem de comerț și de relații internaționale. Intenționau să creeze un sistem care să dureze veacuri de atunci încolo.

În esență, era vorba de o arhitectură cuprinzătoare, care lua în considerare în același timp comerțul, finanțele și reforma monetară.

Aceștia erau savanți – inclusiv mentorul meu, Gottfried Haberler – care înțelegeau legătura dintre comerț și decontarea monetară și care erau pe deplin conștienți că nu poate exista niciun sistem care să dăinuie fără a aborda problema decontării.

Cartea lui Haberler (1934/36), intitulată Teoria comerțului internațional, a dedicat cea mai mare parte a sa problemelor de decontare monetară, fără de care comerțul liber, în care el credea cu tărie, nu poate exista.

Într-adevăr, noul sistem al lui Nixon, proclamat de mulți la vremea respectivă ca fiind cel mai minunat și perfect sistem de gestionare monetară internațională, a declanșat exact ceea ce este în discuție în momentul de față: deficitul comercial, care este aproximativ identic cu exporturile nete de bunuri și servicii.

Susținătorii piețelor libere din zilele noastre – printre care mă număr și eu – spun că nimic din toate acestea nu contează. Noi obținem bunuri, ei obțin hârtii, deci cui îi pasă?

Politica, cultura și căutarea unei vieți pline de sens se pare că nu sunt de acord cu această fluturare disprețuitoare a mâinii.

A sosit momentul în care sistemul comercial mondial să se confrunte din nou cu ceea ce părinții de la Bretton Woods au petrecut un deceniu pentru a cerceta și a preveni.

Teoria din lumea lui Trump – susținută de președintele Consiliului consilierilor economici, Stephen Miran, în al său magnum opus – este că doar tarifele pot servi drept intermediari pentru reglementarea monetară, în absența acesteia, păstrând în același timp supremația dolarului.

Deznodământul probabil al tulburărilor actuale va fi un Acord Mar-a-Lago de rate de schimb fixe, impus de puterea economică.

Există motive să ne îndoim că un astfel de sistem poate dura.

Pentru toată lumea, ceea ce face acum administrația Trump seamănă cu o versiune a mercantilismului, dacă e păstrat în proporții moderate, sau a autarhiei directe, dacă va lua aspecte exagerate.

Nimeni nu știe cu siguranță. Oricare vor fi noile întreprinderi care vor prospera ca urmare a barierelor comerciale, acestea nu vor deveni exportatoare, deoarece nu vor putea concura la nivel internațional în materie de prețuri și de costuri.

Pentru a supraviețui, ele vor fi mereu dependente de barierele comerciale, care vor fi continuu ajustate, ce să reechilibreze comerțul în favoarea SUA.

Aceste întreprinderi vor deveni apoi lobby-ști fricoși, făcând presiuni pentru menținerea și probabil creșterea barierelor tarifare, atâta timp cât la putere va exista un guvern prietenos.

Cum poate cu adevărat funcționa un sistem stabil de comerț internațional într-o epocă de dominație a dolarului american de hârtie?

Din nefericire, în gălăgioasa noastră cultură cu deficit de atenție, niciuna dintre aceste mari întrebări nu este pusă, cu atât mai puțin să i se răspundă.

Indiferent dacă rețeta politică este tarifarea universală sau nu, câtă vreme nu este abordată problema de bază a reglementării monetare, probabil că ambițiile nimănui nu vor fi satisfăcute.

În memoriile sale, Richard Nixon își explica gândirea astfel:

„Am decis să închid fereastra aurului și să las dolarul să varieze liber. Pe măsură ce evenimentele s-au derulat, această măsură s-a dovedit cel mai bun aspect care a rezultat din întregul program economic pe care l-am enunțat la 15 august 1971…….

Un sondaj Harris, realizat la șase săptămâni după anunț, a arătat că, în proporție de 53% față de 23%, americanii credeau că măsurile mele economice funcționează.”

La fel ca majoritatea oamenilor de stat din majoritatea timpurilor, Nixon a luat singura decizie care îi stătea la dispoziție și a urmărit doar sondajele de opinie care să îi valideze alegerea ca fiind bine făcută.

Asta s-a petrecut cu o jumătate de secol în urmă.

Apoi au apărut alte planuri centrale, de la NAFTA la Organizația Mondială a Comerțului, care, retrospectiv, par să fi fost eforturi de a opri valul.

Iată-ne astăzi în plină furtună publică față de dezindustrializare, inflație și tulburări emanate de un guvern hiperumflat și de ramificațiile sale exagerate – o furtună care l-a propulsat pe Trump la putere.

Confuzia și tumultul la care asistăm astăzi s-au născut cu mult timp în urmă, au devenit realitate politică în urma lockdown-urilor din pandemie, a consecințelor acestora, și probabil că nu vor fi rezolvate prin lozinci și bariere.

Șansele de restabilire a etalonului aur de odinioară sunt egale cu zero.

O cale mult mai accesibilă ar fi aceea de a face SUA mai competitive, cu mai puține bariere interne în calea întreprinderilor și cu un buget echilibrat, care să oprească exportul fără sfârșit de datorie americană.

Aceasta ar însemna reducerea oricărei forme de cheltuieli publice, inclusiv militare.

Apropo de aur: ce s-a ales din planul lui Elon și Trump de a verifica aurul de la Fort Knox? Ideea a cam dispărut de pe prima pagină a presei.

Probabil pentru că nimeni nu știe cu certitudine care ar fi implicațiile descoperirii unei camere goale.

Autor: Jeffrey A. Tucker, Institutul Brownstone

Citiți și:
Ziua în care dolarul a rămas în aer
Suntem în plin război monetar. Vom asista la prăbușirea sistemului

 

yogaesoteric
18 aprilie 2025

 

Also available in: English