Shiva Advaita

Shiva Advaita este filosofia înţeleptului Srikantha aşa cum a fost ea expusă în Brahma Sutra Bhashya, un comentariu şivait asupra operei Brahma Sutra (cca. 500 – 200 I.C.). Brahma Sutra conţine 550 de versuri lapidare scrise de Badarayana, rezumând upanishadele. Brahma Sutra, Bhagavad Gita şi Upanishadele sunt cele trei scripturi centrale ale variatelor interpretari ale filosofiei vedantice. Înţelepţii Shankara, Ramanuja şi Madhva au scris comentarii la aceste cărţi, derivând de aici trei filosofii aproape diferite: nondualismul, nondualismul limitat si dualismul, baza fiind constituită din aceleaşi texte. Fiecare a pretins că adevărata interpretare a Vedelor este cea proprie şi le-a respins viguros pe celelalte. Shankara a fost un monist şi a acordat adorării unui Dumnezeu personal o valoare mai mică. Ramanuja şi Madhva pe de altă parte, au dezvoltat filosofii teiste în care devoţiunea către Dumnezeu sub aspectul lui Vishnu a fost cea mai înaltă cale. La acea vreme nu exista încă nici o şcoală a Vedantei care să ridice devoţiunea la înălţimi similare. Iată însă că Srikantha a fost cel care a umplut acest gol. Filosofia rezultantă a fost numită Shiva Vishishtadvaita şi, ca aparenţă, ea nu este mult diferită de nondualismul limitat al lui Ramanuja. În comentariul său, Srikantha a pus filosofia Shaiva în terminologie vedantică. Srikantha a trăit în secolul XI e.n.. Despre viaţa sa personală nu se ştie aproape nimic, astfel că aceasta va rămâne cufundată în mister. Nu se ştie nici faptul clar că ar fi catalizat o mişcare socială care să rivalizeze cu şivaismul Vira sau cu Shaiva Siddhantha; totuşi, din scrierile sale reiese clar că a fost un maestru al expunerii şi un devotat adorator al lui Shiva. Înfluenţa sa a fost mare datorită unui alt comentator, Appaya Dikshita, care a scris în secolul XVI un comentariu amănunţit asupra operei lui Srikantha, ca parte a unei încercări serioase de a apăra şivaismul de intruziunile prozelite ale vişnuismului în sudul Indiei.

În conformitate cu filosofia lui Srikantha, Shiva a creat lumea fără alt scop în afara unui joc divin. Shiva este cauza eficientă a creaţiei ca Shakti a sa, El este de asemenea şi cauza materială. Shiva îşi asumă forma universului, se transforma pe Sine în el, nu direct, ci prin intermediul lui Shakti. Astfel, El este transcendent, măreţ şi neafectat de creaţia sa. Shiva are un corp spiritual şi trăieşte într-un paradis mai luminos decât o mie de sori, pe care doar sufletele eliberate pot să-l atingă. Srikantha, în lucrarea sa Brahma Sutra Bhashya, a spus: „In momentul creaţiei, precedat de primele vibraţii ale energiilor Sale, doar printr-un impuls de voinţă, independent de orice cauză materială şi din propria substanţă, El creează (manifestă) totalitatea lucrurilor conştiente şi inconştiente.”

Purificarea, devoţiunea şi meditaţia asupra lui Shiva ca fiind Sinele – în spaţiul vid dahar akasha din inima spirituală – definesc calea. Meditaţia este direcţionată către Sinele suprem, Shiva, singura existenţă care a evoluat în toate formele manifestării. Eliberarea apare doar după câteva realizări preliminare, incluzând liniştea sufletească, credinţa de nezdruncinat şi nonataşamentul. Legăturile care ţin încătuşat sufletul pot fi sfărâmate în torentul continuei contemplaţii şi identificări cu Supremul Shiva. Eliberarea depinde de graţie, nu de fapte.

În conformitate cu aceeaşi filosofie, după moarte, sufletul eliberat merge la Shiva pe drumul zeilor, fără întoarcere în viaţa terestră. Sufletul individual continuă să existe în planul spiritual, bucurându-se de extazul atotcunoaşterii dumnezeieşti, de toate experienţele şi puterile, în afară de cea a creării universului. In final, sinele individual nu devine perfect unul cu Brahman (sau Shiva), dar împarte cu Acesta toate calităţile sale. Omul este responsabil, liber să acţioneze după propria voinţă, iar Shiva îi îndeplineşte nevoile în acord cu karma sa. Srikantha a scris în Brahma Sutra Bhashya: „Shiva îşi asociază cele trei energii (iccha – voinţa, jnana – cunoaşterea, kriya – acţiunea), intră în conglomeratul de efecte şi iese la iveală ca Univers, cuprinzând triada zeităţilor (Brahma -Creatorul, Vishnu – Menţinătorul, Rudra – Distrugătorul). Cine poate înţelege măreţia lui Shiva, atotputernicul, atotcunoscătorul?”

Appaya Dikshita (1554-1626) rămâne ca una dintre cele mai neobişnuite persoane din istoria filosofiei hinduse. Comentariile sale asupra diferitelor şcoli filosofice erau atât de profunde, încât ele au fost revendicate de şcolile respective, chiar daca el nu a aderat la filosofiile lor. Ardent devotat al lui Shiva, el a compilat manuale de adorare ritualică (puja) care sunt folosite până şi în ziua de azi de către preoţii şivaiţi. În plus, el a fost un excelent poet devoţional. Din punct de vedere filosofic, el a aderat de-a lungul vieţii sale la şcoala Advaita a înţeleptului Adi Shankara. În disputele sale pentru a restabili adorarea lui Shiva împotriva vişnuismului acelor timpuri, viaţa sa a fost ameninţată de nenumărate ori. Şivaismul a suferit constrângeri în Sudul Indiei în sec. XVI datorită „generosului” patronaj al vişnuismului datorat lui Ramaraja, conducător al regatului Vijayanagar şi continuat şi după moartea sa. Appaya Dikshita însă, a reuşit în această conjunctură istorică să câştige graţiile regelui vasal, apoi independent Chinna Bomman din Velore, influenţând astfel doctrina religioasă de stat.

Appaya Dikshita a perfectat compoziţia unor comentarii asupra numeroaselor filosofii ale timpului, incluzând pe cea a lui Srikantha. Comentariile lui Appaya asura scrierilor dualistului Madhva sunt revendicate până în ziua de azi de către aderenţii acestei linii spirituale. Prin cele 104 cărţi ale sale, Appaya Dikshita a creat mai multe relaţii arminioase cu celelalte sisteme de gândire, a promovat şivaismul printre alte abordări filosofice şi a contribuit la stabilirea normelor adorării devoţionale a lui Shiva. Patronajul regelui Chinna Bomman din Velore a asigurat larga răspândire a ideilor lui Appaya prin conferinţe special pregătite la care participau până la 500 de studenţi şi călătorii de mare anvergură pentru Appaya şi studenţii săi antrenaţi care serveau drept misionari Shaiva. Appaya Dikshita a scris într-un text al său: „De când arşiţa criticilor răuvoitoare împotriva lui Shiva şi a adorării Sale aşteaptă pentru a arde şi a distruge mlădiţele de Shivabhakti (devoţiune către Shiva) care ar putea apare în mintea celor devotaţi (pentru care sămânţa existentă constituie meritul lor acumulat în naşterile lor anterioare), această lucrare, Shivakarnamrita, cu versurile ei create de parcă ar fi fost din nectar, e scrisă tocmai pentru a ajuta la salvarea acestor mlădiţe”.

Appaya Dikshita a concluzionat că filosofiile lui Srikantha şi cele ale altor dualişti, sau dualişti-monişti erau paşi necesari pentru a recunoaşte adevărul monismului, advaita. El a argumentat că accentul lui Srikantha asupra lui Saguna Brahman (Dumnezeu care acceptă calităţi) mai mult decât asupra lui Nirguna Brahman (Dumnezeu dincolo de orice calitate) a fost făcut pentru a crea, pentru moment, credinţa şi devoţiunea în adepţii şivaiţi, deoarece o asemenea devoţiune este un element anterior disciplinei necesare cunoaşterii Absolutului Transcendent, Paramashiva, Nirguna Brahman. Appaya Dikshita a spus în lucrarea sa Shivarkamanidipika: „Chiar dacă advaita a fost religia acceptată şi imprimată de mari învăţători ai trecutului precum Sri Shankara [şi în multe alte scripturi], totuşi înclinaţia spirituală către monism (advaita) este produsă numai de graţia lui Shiva”.

Shiva Advaita în mod aparent nu mai are vreo comunitate de adepţi sau vreo asociaţie formală în ziua de astăzi totuşi, din punct de vedere istoric, ea poate fi înţeleasă ca o reconciliere de mare profunzime între Vedanta şi Siddhanta. Importanţa ei majoră constă în promovarea şi revitalizarea şivaismului în sec. XVI, secol de mari frământări ideologice.

yogaesoteric