Simboluri creștine în basmul eminescian „Făt-Frumos din lacrimă”

Conceptul de scriitor religios nu s-a bucurat de o circulație prea largă în literatura română, în consecință, astăzi avem mari dificultăți de definire. Din considerente politice, în perioada comunistă, dimensiunea religioasă a creatorilor români a fost insistent ascunsă, deformată sau minimalizată. Nicolae Steinhardt, în volumul memorialistic Monahul de la Rohia, cu privire la acest aspect, îl evocă pe Mihai Eminescu despre care, chiar dacă nu-l consideră „un poet religios”, ci „un mare poet filozofic, cosmogonic, metafizic”, punctează faptul că „toate acestea implică, indirect și elementul religios”. Prin urmare, o parte din creația sa artistică poate suporta interpretări religioase. Astfel, în paginile care urmează, propunem lectorului avizat, spre analiză, câteva simboluri religioase din basmul Făt Frumos din lacrimă.

Basmul a fost publicat în revista Convorbiri literare în perioada studenției. Prin structură, se încadrează basmelor culte. În vremuri îndepărtate, un cuplu împărătesc își ducea existența în lacrimi și durere, datorită lipsei unui urmaș. Până într-o bună zi când din icoana Maicii Domnului o lacrimă se scurse pe buzele împărătesei și în scurt timp născu un fiu.

Mihai Eminescu o surprinde pe împărăteasă într-o ipostază pioasă, specifică femeilor creștine. Aceasta cu smerenie se roagă la icoana „Maicii durerilor” ca pântecul ei să zămislească și ca ofrandă aprinde numeroase candele. Un obiect cu totul deosebit, nelipsit de prin casele creștinilor și totodată încărcat cu multiple semnificații, este „candela aprinsă”. Atributul substantival genitival „durerilor” dă consistență substantivului „Maicii”, aspect care scoate în evidență sensibilitatea artistică a scriitorului, dar denotă și o subtilă afectivitate națională față de Maica Domnului. Așadar, doamna de viță nobilă, pentru a intra sub auspiciul sacrului, înalță o litanie la însăși „împărăteasa rugăciunii”.

În cadrul basmului eminescian, atât Ileana Cosânzeana cât și împărăteasa pot fi analizate precum un singur personaj aflat în două ipostaze diferite, cea de regină, care în chip supranatural se învrednicește să nască un fiu, și cea de crăiasă care se pregătește să devină mireasa lui Făt-Frumos. Cele două fațete ale feminității parcurg, fiecare în parte, un drum inițiatic care se încheie la sfârșitul basmului, în momentul când din nou revine în planul uman Maica Domnului și îi oferă drept distincție Ilenei, devenită fecioară inițiată, o preafrumoasă coroniță.

După cum spuneam, Mihai Eminescu ne-o prezintă pe împărăteasă într-o ipostază pioasă, priveghind în miez de noapte asemenea unei „văduve”. Într-o mică odăiță ridică rugăciuni la „Maica durerilor” în fața „candelelor aprinse” ca pântecele ei să lege rod. Comparația „ca o văduvă” ne sugerează că ducea o viață curată și modestă. Datorită virtuților pe care le deține, ea devine simbolul femeii-mame, a cărei datorie spirituală este zămislirea de prunci.

Scriitorul, pe această cale, condensează întreaga învățătură patericală cu privire la importanța pe care familia o are în țelul procreării. Împărăteasa nu este individualizată, nu poartă un nume, ea este simbolul maternității. Această ipostază ne amintește de Antuza (mama Sfântului Ioan Gură de Aur) sau de Emilia (mama Sfinților Vasile cel Mare și Grigore de Nyssa), care, în urma rugăciunilor închinate Maicii Domnului, s-au învrednicit să zămislească prunci binecuvântați de Duhul Sfânt.

Alături de icoana „Maicii durerilor”, prezentă în basm, primii creștini au considerat necesar să alăture imaginii sacre un obiect special, nelipsit de prin casele familiilor evlavioase, și anume: candela. În Vechiul Testament, în capitolul Exodul (versetele: 25, 31, 37), acest simbol este pentru prima dată evocat. Iată ce i-a spus îngerul Domnului proorocului Zaharia: „Să faci sfeșnic de aur curat (…….) să-i faci șapte candele (…….) ca să se lumineze fața Lui”.

În cazul nostru, împărăteasa plânge în fața candelei aprinse, curățindu-se de toate metehnele vieții. Privegherea în miez de noapte, smerenia, lacrimile vărsate au anulat cutuma încălcată. Iertarea survenind, energiile necesare procreării au început să funcționeze. Ca dovadă, „din ochii Maicii Domnului o lacrimă izvorî și coborî pe buzele ei”. În urma minunii, pântecele împărătesei leagă rod. Astfel, ia naștere Făt-Frumos, un personaj atipic, zămislit din lacrima Sfintei Fecioare, actant aflat direct sub auspiciul Duhului Sfânt.

Numele acestuia stă sub semnul esteticului, este „frumos”, dar și al increatului, este încă un „făt”, deci un fiu practic nenăscut. Din nou suntem puși în fața unei hierofanii. Din basm înțelegem că s-a născut un prunc, care, de fapt, încă nu s-a metamorfozat. E pe pământ pentru a se supune destinului uman, dar și în împărăția Sa.

Făt-Frumos, după ce crește, conform basmelor, în mod supraomenesc, își părăsește familia. El trece cu o luntre pe un tărâm nou, unde întâlnește un palat somptuos. În interiorul sanctuarului mirific, privirea îi este atrasă de imaginea „preafrumoaselor candelabre, cu sute de brațe, și-n fiecare braț ardea câte o stea de foc”. Recunoaștem similitudinea cu fragmentul citat la începutul analizei din Cartea Exodului și imaginea candelabrului din basmul nostru. Pesemne că sanctuarul regal prezentat de Eminescu era unul dintre locașurile în care sălășluia Tatăl Ceresc.

Candela sau candelabrul este un simbol deosebit de complex, întâlnit atât în Vechiul cât și în Noul Testament. Proorocului Zaharia îi este descoperit acest simbol. Să urmărim notațiile acestuia: „Văd un candelabru cu totul de aur, cu șapte candele, iar deasupra candelabrului este un vas cu untdelemn din care pornesc câte șapte țevi către acele candele, iar alături sunt doi măslini, unul de-a dreapta vasului cu untdelemn și altul de-a stânga. Și am zis către îngerul care vorbea cu mine: «Ce sunt acestea, Domnul meu?» Și mi-a răspuns Îngerul: «Oare nu știi ce sunt toate acestea?» Eu i-am zis: «Nu, Domnul meu.» (…) Și iarăși mi-a zis: «Iar acestea șapte sunt ochiul Domnului care cutreieră pământul.»” (IV, 2, 14)

Vedenia proorocului ne oferă explicația elementelor simbolice: candela ≈ ochii Domnului care cutreieră pământul, cele două crengi de măslin ≈ „țevile” de aur prin care se lasă în jos untdelemnul, adică puterea Duhului Sfânt. În concluzie, spațiul în care a pășit Făt-Frumos nu era un palat oarecare, ci unul în care Harul Duhului Sfânt era omniprezent. Cu alte cuvinte, Făt-Frumos pătrunde în sanctuarul Proniei Cerești și rămâne uimit de complexitatea desăvârșirii Sale. Mihai Eminescu, care era un fin cunoscător al textelor biblice, cu ajutorul acestor tablouri accentuează încă o dată nuanța simbolică și religioasă a basmului.

În cele din urmă, Făt-Frumos ajunge la casa Genarului. Numele acestuia ne atrage în mod deosebit atenția. Genarul nu este un personaj des întâlnit în basmele noastre, el de fapt ne indică altceva. Din punct de vedere fonetic, avem de a face cu o transformare lingvistică de origine latină. La baza termenului se află cuvântul „ghenar”, adică denumirea veche dată lunii ianuarie, respectiv „gerar”. Prin urmare Genarul era de fapt zeul lunii ianuarie, fapt confirmat și în text. Surprinzându-l pe Făt-Frumos în momentul când o fură pe fiica sa, el dezlănțuie într-o clipă întreaga natură. Tunetele, fulgerele și în cele din urmă ploaia abundentă ne duc cu gândul la faptul că avem de-a face cu o stihie cerească.

După cum spuneam, termenul „gerar” a suferit transformări lingvistice și sub influența limbii latine în terminologia română s-a introdus cuvântul „ianuariu” (lat. januarius, adică mensis, respectiv luna lui Ianu, denumire dată zeului roman Ianus). Ianus este zeul ritualurilor de trecere și al fenomenelor de tranziție, cunoscut sub denumirea și de zeul ușii. Acesta în mitologie este reprezentat având două chipuri identice, puse spate în spate, cu o față care privește înainte și cu una înapoi. Prin urmare, Genarul→ghenar→ gerar→ januarius→ mensis →Ianus, pe scurt zeul ușii, întruchipează în basm tranziția protagonistului spre o nouă etapă. Acest personaj-zeu denumește și un simbol. De la nivelul său spațial avea priveliște asupra întregului univers uman. Ca dovadă, îl surprinde pe Făt-Frumos în momentul când îi fură fată. Pe lângă această calitate, zeul se ocupa și de fenomenele de tranziție. Mai exact Ianus este și un zeu adjuvant în ritualurile (respectiv pragurile) de trecere.

În vechime, poporul roman avea o superstiție. Se credea că, dacă pe vreme de război ușile caselor rămâneau descuiate, zeul ușii intra și ferea întreaga familie de necazuri. Se spunea că în locuințele închise zeul nu pășea, nu le trecea pragul, ca urmare nu-i binecuvânta. Când conflictul armat înceta, nu era nicio problemă dacă romanii își țineau ușile închise, deoarece Ianus, zeu războinic, nu își manifesta puterea pe timp de pace. El intervenea doar în momentele tragice.

Prin urmare, Mihai Eminescu, care avea cunoștințe amănunțite de mitologie, ne indică faptul că a utilizat intenționat acest nume pentru a marca două aspecte: încheierea unei etape existențiale și trecerea actantului spre o nouă dimensiune. Chiar dacă aparent, în urma confruntării, Genarul, zeul ușii, îl învinge pe Făt-Frumos, în realitate se petrece invers. Iată cum prezintă Mihai Eminescu desfășurarea acțiunii. În urma luptei, Făt-Frumos este trăznit și transformat în cenușă, ca în scurt timp să se metamorfozeze în „izvor”. Așadar, scriitorul ne aduce în atenție două simboluri, care, fiecare în parte, ne vorbesc despre o purificare materială, urmată de o regenerare, în sensul de renaștere, aspect ce ne duce cu gândul la un botezul christic. Aspect subliniat de coborârea din cer a însuși Domnului Dumnezeu „care se spală pe față cu apa limpede și rece a izvorului”. Prin acest tablou autorul subliniază faptul că protagonistul intrase într-o nouă dimensiune, de data aceasta întru totul spiritualizată.

Astfel, în urma binecuvântării cerești, Făt-Frumos revine la viață. Remarcăm măiestria cu care scriitorul, cu ajutorul procedeelor specifice romantismului, a creionat deosebit de plastic transformările sale ființiale. Din lupta dată rezultă faptul că stihia (Genarul, respectiv zeul ușii) nu îngăduia ușor ca „pragul de trecere” să fie trecut, chiar și de către un actant inițiat, cum este cazul lui Făt-Frumos. Pesemne că acea nuanță umană din ființa sa este necesar să treacă prin cel din urmă purgatoriu pentru a renaște „din cenușă” a doua oară. (Amintim faptul că „pragurile de trecere” le întâlnim în istoria multor religii, în ritualurile de înmormântare. În vechea tradiție, se spune că sufletul până la poarta Raiului are de trecut câteva vămi spirituale.)

Revenind la basmul nostru, copila (ne referim la fiica Genarului) îl întâmpină pe Făt-Frumos torcând pe prispa casei. Din Pateric, culegere de biografii monahale, aflăm că părinții isihaști aveau ca îndeletniciri de bază torsul, confecționarea de coșuri și rogojini. Anahoreții considerau necesar ca, în demersul evoluției spirituale, trupul omului să fie disciplinat cu anumite munci. Vestimentația fetei este cea care ne atrage în mod deosebit atenția. „Haina ei albă și lungă părea un nor de raze și umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe când o cunună de mărgăritare era așezată pe fruntea sa netedă”. Albul este simbolul inocenței, imaterialității, dar și al desăvârșirii. Această copilă, creionată cu multă măiestrie, purta pe cap o cunună, semn al regalității dar și al virtuților spirituale.

După ce Făt-Frumos o răpește, fapt petrecut întocmai ca în basmele tradiționale, o urcă într-o luntre și pornește spre palat. Dar fata, care pășește pentru prima oară într-un alt spațiu, suferă câteva transformări fizice. „Nu vorbește, doarme”. „Era frumoasă, dar părea moartă.” Pesemne că trecerea în noua dimensiune spațială necesita din partea acesteia un timp de acomodare.

Întreaga învățătură christică pornește de la iubirea necondiționată față de aproapele nostru. Din iubire pentru „fratele său de cruce”, Făt-Frumos pleacă pentru a-i aduce acestuia mireasa, o altă fecioară care aspiră la o „nuntă de taină”. După cum spuneam, pretextul călătoriei ascunde, de fapt, un substrat mult mai adânc. Traseul parcurs ne duce cu gândul la „sinele în căutarea sinei sale”, după accepțiunea lui Constantin Noica, în sensul de completare a unui întreg.

La prima vedere, accentul cade pe faptele lui Făt-Frumos, dar, de fapt, decodarea textului se produce la nivelul celor două fecioare prezente în basm. Cuprinsă de o stare de melancolie, după cum ne povestește Mihai Eminescu, „fecioara s-a închis într-o grădină, cu înalte ziduri de fier, și acolo, culcându-se pe un bolovan de cremene, plânse într-o scăldătoare de aur, așezată lângă ea, lacrimi curate ca diamantul. În grădina cu multe straturi, necăutată de nimeni, născu, din pietriș sterp, din arșița zilei și din secăciunea nopții, florile durerii, de culoare stinsă, ca turburii ochi ai morții.”

În contextul de față, practicarea rugăciunii este un act distinct, personal și obligatoriu. Un alt amănunt ne atrage atenția. Fecioara renunță la confort și se culcă vreme îndelungată pe „un bolovan de cremene”. Așadar, ea își supune trupul austerității, asemenea anahoreților din vechime. Prin urmare, era conștientă de faptul că mai avea de trecut o probă.

Tot acest supliciu se încheie în momentul când, într-o bună zi, fără să-și dea seama de transformarea sa (trecuse probele), „părea că-n luciul scăldătoarei, plină cu lacrimile ei, vede ca-ntr-un vis chipul Mirelui iubit. Ochii ei, două izvoare secate, încetaseră a mai vărsa lacrimi. Cine-o vedea cu părul ei galben și lung, despletit și împrăștiat pe sânu-i rece, cine-ar fi văzut fața ei de-o durere mută, săpată parcă cu dalta în trăsăturile ei, ar fi gândit că-i o înmărmurită zână a undelor, culcată pe un mormânt de prund.” În urma lacrimilor vărsate, copila orbește. Observăm că Mihai Eminescu o numește pentru prima dată „împărăteasă”, prin urmare ea nu mai era o fecioară (o candidată la statutul de mireasă), ci dobândise, în urma propriei sale sârguințe, statut de regină. Dobândind intuiția sacră, simte apropierea revenirii Mirelui la palat.

Lacrimile vărsate, considerate pecetea Duhului Sfânt, izolarea discretă în grădina palatului, mirajul vederii Mirelui, sunt virtuțile cu care firea sa se înnobilase. Ea se golise de sine, dobândise iluminarea și ca dovadă îl vede pe Făt-Frumos în chip supraomenesc. Fata, asemenea anahoreților, nu e conștientă de statutul dobândit și continuă, smerită, să-și aștepte Mirele, retrasă în rugăciune. Cel care-i observă transformarea este naratorul.

Dacă natura, până la venirea Mirelui, era oarecum sumbră, lipsită de viață, în momentul sosirii sale vegetația renaște. Și nu datorită lui, ci datorită fetei. Fecioara nu și-ar fi dorit să-și întâmpine Mirele tristă. Și de aceea, în grabă, aruncă peste flori „câteva broboane de apă, scurse din lacrimile sale”. În urma acestui „botez”, grădina prinde viață, însuflețindu-se. Cât timp a durat căința fecioarei, natura i-a fost martoră. În momentul când ea atinge curățirea spirituală, spațiul înconjurător, alături de micile vietăți, se bucură de noua sa ipostază. Pentru că parcurgerea până la capăt a drumului inițiatic era chiar și pentru sine o mare realizare. De aceea Mirele îi recunoaște meritele, o întâmpină cu multă bucurie, numind-o: împărăteasă.

Nicolae Steinhardt, în Dăruind vei dobândi, face o distincție interesantă. „Ochiul interior al conștiinței, sau al sufletului, funcționează prin intermediul credinței aproape la fel cum funcționează ochii exteriori, fizici prin intermediul luminii. Prezența păcatului întunecă acest ochi interior, menținând în afară lumina credinței și astfel, pentru ca ochiul interior să poată vedea bine, el este necesar să fie păstrat lucid și curat.”

Prin urmare, starea de orbire de care suferă fecioara, anulează întru totul spațiul uman. Pentru ea, lumea vizibilă, umană, nu mai exista. „Orbirea” este cea care ne sugerează faptul că intrase în spațiul sacrului. Cu alte cuvinte, după ce toate probele au fost trecute, împărăteasa întrunește toate condițiile nuntirii.

Nunta cu Marele Mire e o taină, în adevăratul sens al cuvântului. Ea nu primește în dar statut de mireasă, ci îl dobândește în urma propriei sârguințe. Mirele este cel care doar o alege, dintre alte candidate la statutul de mireasă. Îi arată calea. Îi indică traseul, apoi o lasă în grădina palatului să se roage. Și când este pregătită de nuntă, se întoarce, recunoscând-o drept soție.

Din imnografia bisericii răsăritene face parte un axion ce merită menționat: „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de viață și mă miluiește.” Mihai Eminescu îmbunătățește episodul reîntâlnirii celor doi logodnici cu câteva amănunte. „Făt-Frumos își spălă fața în baia de lacrimi, apoi, învăluindu-se în mantaua ce i-o țesuse din raze de lună, se culcă în patul de flori. Împărăteasa se culcă și ea lângă el și-o visă pe Maica Domnului care desprinsese din cer două stele ale dimineții și i le așeză pe frunte.”

Ceea ce se petrece spiritual, în timp, și ceea ce se petrece material, în spațiu, formează o singură unitate organică. Este cu atât mai cuprinzătoare această unitate, cu cât consubstanțialitatea celor doi este fecundă. Și ca dovadă, Maica Domnului îi oferă, ca semn al binecuvântării cerești, „o coroniță cu două stele pe frunte”.

În plan secund, la festin participă și câțiva boieri, care au venit îmbrăcați conform tradiției cu „haine aurite”. Prin urmare, supușii din împărăție, cei care participă indirect la ceremonial, se bucură și ei de nunta Mirelui. Această castă, oarecum distinctă în spațiul ceremonial, exclamă în ton cu textul înfricoșătoarei Apocalipse: „Să ne bucurăm și să ne veselim, și să-I dăm slavă, căci a sosit nunta Mielului și mireasa Lui s-a pregătit.” (Apocalipsa XIX, 7) Boierii sunt reprezentanții tipului uman care nu au reușit să înțeleagă etapele spiritului de adâncime. Cu alte cuvinte, și această categorie deține numeroase virtuți și drept dovadă au haina sufletului aurită.

Mihai Eminescu, care era un cunoscător adânc al spiritualității creștine, delimitează foarte clar spațiile, textul nefăcând nicio referire la norod. Din basm se înțelege că omul comun, supus păcatului, nu se numără printre invitații la festin. Cauza fiind cât se poate de clară. Sufletul lipsit de virtuți, posesor de patimi, nu deține „veșmânt de nuntă”. Și în cazul de față haina este o necesitate obligatorie. Un verset din Apocalipsă subliniază valoarea incontestabilă pe care o au nuntașii: „Atunci îngerul mi-a zis: scrie! Ferice de cei chemați la cina de nuntă a mielului!” Prin urmare, nunta este, în esență, un mister, o taină și, nu în ultimul rând, un ideal spre care tinde atât fecioara, cât și nuntașii.

Dacă în basmul tradițional nunta se desfășoară în cea de-a treia zi de la revenirea Mirelui pe meleagurile împărăției, evenimentul în „Făt-Frumos din lacrimă” are loc, paradoxal, în cea de-a patra zi. Momentul atipic ales interferează cu un alt simbol al Apocalipsei. Cifra patru sugerează ideea de universalitate, în număr de patru sunt: punctele cardinale, fluviile care ies din Eden (acestea având rolul de a uda și înconjura pământul) și călăreții apocaliptici, care la sfârșitul veacurilor vor îndrepta cele patru urgii asupra pământului.

Cel din urmă fragment este edificator. Întreaga natură participă la pregătirea nunții. Trandafirii, crinii, lăcrămioarele, viorelele „ținură sfat lung cum să fie luminată haina de mireasă, apoi încredințară taina lor unui curtenitor flutur albastru stropit cu aur.” În basmele tradiționale, prezentarea evenimentului este succint nuanțată și nu de puține ori chiar lipsește. Dar, în contextul de față, „un roi de raze venite din cer le-a spus lăutarilor cum horesc îngerii, când se sfințește un sfânt.” Comparația nu este o întâmplare, „nunta” unui astfel de suflet nu poate fi decât a unui sfânt.

Spuneam că accentul în text cade în mod evident pe imaginea miresei și, ca dovadă, Mirele este prezentat succint, fugitiv, cu ajutorul câtorva cuvinte menite să-l contureze. „Și își puse cămașă de tort de raze de lună, brâu de mărgăritare, manta albă ca ninsoarea.” Din nou atenția ne este captată de haina de nuntă. De data aceasta, naratorul ni-l prezintă pe Marele Mire-Făt Frumos în toată somptuozitatea sa.

Cea care simte din plin bucuria nuntirii este mireasa. Albul rochiei de mireasă poate primi multiple interpretări. Este „culoarea înțelepciunii, venită din obârșii, purtând în sine chemarea umană către progres spiritual”; este „haina sufletului” cu care omul se înfățișează la judecată; în plan uman, este o culoare pasivă, arătând că încă nimic nu s-a împlinit. Aceasta este doar o singură dată purtată, marcând o trecere, un tranzit, fiind o cămașă a supunerii dar și a disponibilității, ea lasă loc femeii.

Autor: Camelia Suruianu

Citiți și:
Mihai Eminescu – genialul filosof al literaturii universale
Fântâna Blanduziei – de „nebunul” Mihai Eminescu [4 decembrie 1888]

 

yogaesoteric
31 ianuarie 2026