Sindromul totalitar al pandemiei – cenzura și „certificatul verde”

Vremea pandemiei îmi aduce aminte din ce în ce mai mult de anumite fețe ale regimului comunist. Firește, cu limite și rezerve. Secretele regimului comunist au fost multe. În aceste vremuri, nu mai putem vorbi chiar de secrete, ci de anumite aspecte care nu se discută, nu pot fi dezbătute. Unul dintre acestea este vaccinul anti-covid, indiferent de cine îl produce și cum se numește.

Sindromul comunist al secretizării eșecului

Vaccinul a devenit un adevăr incontestabil, binele vaccinării nu poate fi pus la îndoială în mod public, deoarece riști acuzația de „răspândire de informații false”. Cine stabilește adevărul unor informații?

Avem, și nu știm, un „Minister al Adevărului”, ca în Orwell? Nu știu, dar ceea ce se vede, cu certitudine, la televizor e că avem structuri de forță, ca Parchetul, sau agenții, precum CNA-ul, sau CNCD-ul, care îl administrează.

Caragiale spunea, la începutul veacului trecut, în împrejurările răscoalei de la 1907: „și câte adevăruri s-ar cuveni să fie spuse la noi! Și câte păreri adevărate stau închise de frică, în atâtea oale de os!” Frica este dominantă și în aceste vremuri ale pandemiei, pe care le trăim. Frica noastră, personală, de îmbolnăvire, ATI, moarte, ca și eșecul răsunător al autorităților în gestionarea pandemiei.

Timpurile pandemiei seamănă întrucâtva cu vremurile comunismului. Cum am mai scris, una dintre condițiile esențiale pentru perpetuarea sistemului comunist a fost secretizarea eșecului. Realitatea nu se dorea să fie cunoscută cu exactitate și nici descrisă corect.

În cazul de față, al pandemiei, informația ne-a fost filtrată de un straniu „Grup de Comunicare Strategică”, invenție de sorginte securistică, inspirat, după titulatură, probabil de către Serviciul Român de Informații.

Înainte de 1989, sistemul de protejare a informației a fost unul perfecționat. La adevăr, accesul era permis numai inițiaţilor – adică vârfurilor Partidului Comunist și, bineînțeles, Securității, care supraveghea acest sistem. Pentru restul lumii, se distribuia adevărul „oficial”: propaganda.

La începuturile pandemiei, noi am știut numai ce ne comunica acest „Grup”. În afara familiilor îndoliate, de pildă, aproape un an n-a știut nimeni că morții de covid-19 erau îngropați goi, în saci de plastic.

Esența puterii comuniștilor a constat tocmai în capacitatea lor de a înlocui adevărul cu ideologia în care credeau, sau de care se serveau, pentru a domina. Pentru activiștii comuniști, tot ceea ce nu era produs de imensul aparat de propagandă era susceptibil de a deveni subiect tabu, sub pavăza secretului de stat.

Aici este diferența între ceea ce se petrecea atunci și ceea ce se petrece acum, când asistăm la „tabu”-izarea unor subiecte, precum vaccinarea. Ai voie să vorbești numai de „binefacerile” ei, dacă faci altfel, sau măcar îți pui întrebări, ești socotit „antivaccinist”, ori și mai rău, dacă o faci cu voce tare, în mod public, riști să fii blocat pe facebook, amendat, sau de-a dreptul să te trezești cu dosar la Parchet, acuzat de „răspândirea de știri false”.

Nu este vorba de punerea la îndoială a vaccinului sau a binefacerilor lui. Ci despre comportamentul arogant, de tip totalitar al autorităților, care amintește de cel al cenzorilor comuniști, când vine vorba de vaccinare.

De la „secretul de stat” comunist la „certificatul verde” pandemic

După ce au eșuat în campania lor de propagandă „pro-vaccinare”, gândită prost de la bun început, politizată în exces și din aceste motive ajunsă un fiasco, pe care s-au cheltuit o căruță de bani (câți, exact, nu vom ști niciodată), guvernanții exercită impunerea vaccinului prin pârghii de forță: interdicții pentru nevaccinați și impunerea cenzurii în spațiul public, asupra dezbaterii subiectului vaccinării.

Alături de neconstituționalitatea unor măsuri deja impuse și consumate, de-a lungul stării de urgență și stărilor de alertă, care s-au tot perpetuat de aproape doi ani încoace (unele constatate ca atare de Curtea Constituțională), pandemia devine, dincolo de aspectele ei medicale, un sindrom totalitar.

„Certificatul verde”, în condițiile de normalitate de acum doi ani, ni s-ar fi părut de neacceptat. Acum, când el a venit în urma unor măsuri punctuale și în ritm crescător, prin care sub imperiul protecției sanitare a dispărut protecția democrației, nu mai pare chiar atât de excesiv.

Uneori, da, binele este necesar să fie făcut cu forța. Dar faptul măcar se cere explicat, ori nici asta nu se face. În vremea comunismului, atât de mare devenise teama autorităților față de posibila circulație liberă a informațiilor, încât pe lângă Legea 23 din 1971, privind apărarea secretului de stat, au apărut la mijlocul anilor 1980 mai multe prevederi, tot mai restrictive, prin care până și mașinile de scris erau sever controlate de Miliție, în același regim precum cel al armelor și munițiilor.

În lipsa accesului la adevăr, în ordinea lumii comuniste, în care existența se derula apatic între tot mai multe secrete și decrete, singurul aspect cu adevărat viu, adică mobil, energic și dinamic, continua să fie aparatul de propagandă.

De aceea, Consiliul Culturii și Educației Socialiste a ocupat un rol extrem de important, între instituțiile statului. Inventivitatea malefică a funcționarilor acestui Consiliu nu a cunoscut limită. La începutul anului 1980, ei au pus la punct o mică broșură intitulată Lista cuprinzând datele și informațiile nedestinate publicității.

Am mai avut ocazia să scriu despre ea. Reamintesc că lunga listă de secrete era ea însăși secretă, toate exemplarele multiplicate la sapirograf fiind înseriate și predate, pe bază de semnătură, activiștilor partidului din eșaloanele locale superioare și redactorilor șefi ai cotidianelor sau revistelor centrale și județene. Textul broșurii era revăzut și adăugit an de an.

Lista informațiilor secrete devenea tot mai substanțială, în funcție de deteriorarea situației economico-sociale a țării. Așa cum în prezentul nostru, au devenit din ce în ce mai acute, dar și asumate, restricțiile pandemiei.

În documentul amintit, emanat de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, un adevărat catehism al secretelor, se specificau datele care nu puteau fi destinate publicității decât în măsura în care ar fi apărut mai întâi în documentele de partid, sau în cuvântările șefului statului.

Potrivit ediției din 1983 a broșurii, erau interzise accesului public datele realizărilor economice, altele decât cele apărute în documentele oficiale, precum și „veniturile totale reale ale populației”, „retribuția reală și nominală, veniturile totale și reale ale țărănimii, indicele general al prețurilor și tarifelor, pensia reală și alocația medie de stat pentru copii”.

De asemenea, partidul nu voia ca tot românul să cunoască date legate de calitatea necorespunzătoare a produselor, dimensiunile producției industriale rebutate sau, în cazul agriculturii, costurile producției agricole pe produse.

Constituiau de asemenea secrete de stat datele absolute privind consumul pe locuitor la principalele produse alimentare și nealimentare, gradul de înzestrare cu bunuri de folosință îndelungată a populației și chiar situația numerică a traficului de călători.

Nu aveam voie să cunoaștem date și informații privind accidentele de muncă, îmbolnăvirile în masă, indicatorii asigurărilor sociale de stat, numărul pensionarilor sau al minorilor care aveau nevoie de instituționalizare sau îngrijire și nici necesarul de medicamente pentru populație.

Consiliul Culturii și Educației Socialiste interzicea, de asemenea, publicarea informațiilor privind răspândirea râiei și a păduchilor, ca să nu mai vorbim de cauzele sociale ale mortalității infantile sau de numărul de avorturi, legale ori ilegale.

În privința relațiilor internaționale, se avizau pentru publicare doar documentele oficiale ale vizitelor peste hotare, iar la capitolul Alte date nedestinate publicității erau trecute statisticile privind criminalitatea, accidentele grave și catastrofele, incluzând cauzele și consecințele acestora. Așa că, în România, înainte de 1989, nu se putea petrece nimic rău, fără voia Partidului Comunist.

Dacă funcțiile de partid și de stat creșteau direct proporțional cu accesul la informație, la etajul inferior al transparenței, pentru cei aflați departe de putere, adevărul devenea tot mai tainic, adesea subiect de conversație în șoaptă. Așa tinde să se petreacă și în zilele noastre.

În lipsa unor date reale, în prezența fricii, încetul cu încetul, lumea măruntă identifica vinovatul pentru eșecurile socioeconomice ale sistemului în șefii cei mărunți, în persoana gestionarului și a administratorului de bloc, a șoferului de troleibuz și a maistrului de la serviciu, a țăranului din piață și a doctoriței de la circă. Aceasta era situația în 1989.

Acum, trăim într-o paletă tot mai largă de restricții. Pe unele le înțelegem, pe altele nu. Unele ne sunt explicate, altele nu. Despre din ce în ce mai puține, putem vorbi liber.

Pandemia a dat frâu liber unui reflex totalitar, pe care statul l-a avut dintotdeauna față de cetățeanul său: bun să plătească impozite și docil executant al dispozițiilor, date în numele „ordinii publice”, ori a „securității medicale”. Reamintesc că la începutul regimului comunist, și temuta Securitate se numea „a Poporului”.

Cum operează cenzura. Cazul lui Răzvan Dumitrescu

Am scris cele de mai sus, pornind de la o postare a vechiului meu prieten Răzvan Dumitrescu, un ziarist cumpănit și drept în judecăți, pe care niciodată nu l-am bănuit de jocuri ascunse. Ne întâlneam adesea și ne-am împrietenit pe la conferințele de presă ale diferitelor „aripi” liberale, încă din 1992. Am rămas, de atunci, apropiați, mai vorbim la telefon, dar nu ne mai vedem atât de des – în afara „serviciului”.

Realizatorul de la Antena 3 a primit, în ultima vreme, mai multe amenzi usturătoare de la CNA, numai pentru că a adus în discuție subiectul vaccinării și a prezentat puncte de vedere divergente, față de adevărul care tinde să devină un „bun comun”, al binefacerilor sale.

„Trăim vremuri complicate”, spune Răzvan Dumitrescu – și așa e. Faptul că o dezbatere e considerată a „periclita” ritmul vaccinării, arată de fapt șubrezenia autorităților, în raport cu organizarea vaccinării. Aceasta nu mai e demult un rezultat al încrederii în vaccin și implicit în autorități.

Cei care au crezut în binefacerile lui, s-au vaccinat demult. Acum, după ce autoritățile au dat cu oiștea-n gard, o mai pot scoate la capăt numai apelând la „binele făcut cu forța”, prin diferitele restricții, care au culminat cu „certificatul verde”, care devine deja mai important decât cartea de identitate. Sau, beneficiind, fără să fi făcut altceva pentru asta, decât să nu se fi pregătit deloc pentru preîntâmpinarea valului patru al pandemiei, de valul de morți care s-a înregistrat zilnic și care a început să semene teama în oameni.

De neînțeles este însă lipsa dezbaterii, sau mai degrabă împiedicarea ei, printr-o formă nedisimulată de cenzură. Deși, conform articolului 30, alineatul 2 al Constituției, „cenzura de orice fel este interzisă”.

Ei, și? Iată ce a pățit Răzvan Dumitrescu: „am 30 de ani de presă, dintre care vreo 24 de ani de televiziune, puși cap la cap. Nu am încasat în acești ani câte amenzi am încasat în ultimele 2 luni, ca număr și cuantum! În numele echilibrului… Mă uitam chiar înainte de a așterne aici aceste rânduri, la Constituția României: libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile”.

Acum, însă, în vremuri de pandemie, acest viol este socotit un act medical. Și nimeni pare să nu mai aibă ce să facă, în momente în care frica de moarte este mai puternică decât dragostea pentru democrație.

Autor: Marius Oprea

Citiți și:
De ce Covidismul este mai periculos decât Comunismul
Psihoza covid-19: Cum poți înnebuni o planetă întreagă

 

yogaesoteric
4 martie 2022