Smerenia prost înțeleasă. Dacă harul lui Dumnezeu este cu noi, nu avem de ce să ne temem de cineva

În mediile bisericești mai ales se poate observa o folosire exagerată, retorică, redundantă chiar, a cuvântului smerenie. „M-am smerit!” sau „Mă smeresc!”, auzi ca scuză într-o mulțime de situații. Dar nu doar cuvântul e problema.

La noi, la români, sub străini fiind de peste 300 de ani, „a te smeri” a devenit o adevărată boală, un complex față de tot ceea ce este din afara noastră, care ne provoacă originalitatea sau excelența. Este o scuză internalizată de-a lungul timpului, un fel de justificare cu tentă creștină a unei concepții inculcate de străinii care ne-au condus și ne-au pus pumnul în gură ori de câte ori puteam să ne afirmăm ca neam.

De aceea avem tendința să nu cerem de la noi prea mult, de parcă nu am avea capacitatea să ne depășim condiția. „Nu facem noi treabă ca nemții!”, auzeai adesea în trecut. Acum nu prea mai ai de ce să auzi așa ceva, pentru că nu mai producem aproape nimic. Și, totuși, în prima generație de după ’90, milioane de români supracalificați au fost absorbiți în piața de muncă occidentală pe posturile pe care le aveau și în țară, unii făcând în domeniile lor cercetare la vârf, publicată însă și elogiată, în general, ca aparținând altora. Nu mai vorbesc de faptul că în România dinainte de 1990 se producea aproape orice, de la ac până la tanc și avion, cu industrii prin care, în unele ramuri, atingeam primele locuri în Europa și chiar în lume. Dar despre aceste aspecte nu se urmărește ca românii să știe, sau măcar să le conștientizeze.

Desigur, prima întrebare care-mi apare este cum am ajuns noi, românii, în așa hal? Răspunsul este simplu. Am fost supuși la o presiune permanentă din partea celor care ne-au invadat și condus – o țară mică, dar minunată, cu oameni extraordinar de primitori și buni, inteligenți și curați la suflet, după cum suntem descriși tot de străinii care au călătorit în trecut prin Țările Române. Cu o problemă însă – am avut parte de conducători trădători și dezbinați, care au preferat mai curând să dea țara pe mâna altora, decât să se jertfească pentru binele ei.

Cu ani în urmă, întrebam un prieten german ortodox de ce nu vine poporul său la Ortodoxie. Mi-a dat trei motive. Între acestea era și faptul că nemții nu pot face pocăință, nu se pot smeri, nu pot accepta că sunt păcătoși. De ce? De mici, îmi explica el, li se spune permanent că sunt cei mai buni și că nu pot greși. De aceea au o încredere nelimitată în ei înșiși și urmăresc să demonstreze în orice situație că așa este, ca ei. Nouă însă, de mici ni se spune sau ni se dă de înțeles că nu suntem buni de nimic. Întotdeauna altul, mai ales străinul, trebuie să fie mai bun decât noi. Nici tradițiile noastre nu sunt bune de nimic, nici cultura sau știința, cât despre credință, nu mai vorbim! „Că dacă nu eram ortodocși, am fi avut și noi o cultură majoră și ne-am fi impus în fața altor state” – am auzit aceasta de nenumărate ori, mai ales în ultimii treizeci de ani. Oare atitudinea asta ne-a făcut să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, să fim mai smeriți? Oare de aceea tind românii să cedeze permanent, având ca scuză smerenia?

Cu toate că smerenia, dincolo de orice manierism duhovnicesc, a ajuns un titlu de glorie pentru românul educat să aibă o stimă de sine foarte scăzută, manifestarea ei în raport cu semenii, cu cei din familie, din comunitatea în care trăiesc este însă foarte deficitară. Dacă în fața străinilor ne facem preș, în fața celor de același neam suntem lei, tigri sau chiar hiene. Adică nu ne bucurăm că alții din neamul nostru s-au realizat, nici nu ne luptăm măcar să-i depășim, ci avem prostul obicei să-i invidiem și să facem tot posibilul de a-i trage în jos și a-i umili. Adică exact invers decât fac străinii. Ei sunt miere pentru ai lor și piatră pentru cei din alt neam.

Stima de sine înseamnă demnitate

Chiar și în comunitățile bisericești, unde cuvântul smerenie este toată ziua pe buzele tuturor, vezi că numai ce-i zici unuia ceva și se și ia la harță cu tine. Nu primim nimic de la celălalt, ca și cum ne-ar fi dușman, iar la cuvintele Mântuitorului, Care ne îndeamnă să întoarcem și obrazul celălalt (cf. Matei 5:39), răspundem adesea cu ironie: „Da’ ce, eu sunt prost?”.

Atunci ne putem întreba pe bună dreptate: Unde ne este smerenia? Ce înseamnă, cu adevărat, smerenia? De fapt, în conștiința colectivă, ca un fel de simptomatologie a unei patologii comunitare, smerenia a fost echivalată cu stima scăzută de sine, iar virtutea creștină care îi poartă numele a fost pierdută de-a lungul timpului. Asta, și ca efect al secularizării. Da, românilor le poate veni mai ușor decât germanilor să se smerească cu adevărat, dar în câte cazuri se petrece aceasta în mod autentic? În schimb, stima scăzută de sine ne aduce o mulțime de neajunsuri ca neam. Tot repetându-ne că nu suntem buni de nimic, chiar așa ajungem să și fim. Iar dacă sunt unii mai răsăriți între români, se găsesc alți români care să se lupte să-i tragă în jos, fie în relațiile lor directe, fie instituțional, la comanda străinilor. Românii ajung astfel un popor ușor de condus și manipulat, nu pentru că suntem proști și needucați, ci pentru păcatul acesta al lipsei complete a stimei de sine – și, în definitiv, a responsabilității.

Stima de sine este și ea prost înțeleasă la români, tocmai pentru că nu prea mai avem experiența ei ca popor. Stima de sine nu înseamnă însă mândrie, ci demnitate. Este necesar să ne păstrăm demnitatea și să ne afirmăm oriunde și oricând, chiar cu prețul libertății și al vieții, credința ortodoxă și neamul românesc. Nu avem de ce să ne fie rușine, ci, dimpotrivă, este necesar să fie un motiv de mândrie și de încredere în noi înșine. Strămoșii noștri s-au închinat drept lui Dumnezeu și nu știm să fi nedreptățit alte popoare, jefuind și omorând pe alții pentru a le lua pământul și copiii, pentru a le batjocori femeile și a-i înjosi într-un fel sau altul. Poporul român nu a cunoscut aceste nedreptăți decât ca unii care au suferit de pe urma altora – turci sau tătari, ruși sau germani, bulgari sau maghiari. Atunci le cedam pământurile și ni se luau pruncii de la sânul maicilor lor, acum cedăm rodul pământurilor noastre și bogățiile subsolului, iar fetele ne sunt vândute pentru a hrăni desfrânările Occidentului.

Nu este oare potrivit credinței noastre să ai încredere în tine, să fii mândru și bucuros că ești român și să dai slavă lui Dumnezeu că ești ortodox? La observația admirativă a unui monah că nemții au realizări mari din punct de vedere tehnic, de neatins de către ruși, Sfântul Siluan i-a replicat că rușii pot avea cu ușurință aceleași realizări, dacă și-ar propune. Adică avea mare încredere în poporul său, chiar dacă rușii nu demonstrau la acea vreme un spirit tehnic deosebit. Oare o făcea din mândrie?

De asemenea, Părintele Dionisie de la Colciu nu odată, ci de multe ori ne spunea amărât că noi, românii, nu mai suntem mândri că suntem români. Nu ne mai iubim neamul ca strămoșii noștri, nu ne mai prețuim cele ale noastre. Iar pe piatra sa de mormânt a lăsat să se scrie: „Sub această Sfântă Cruce doarme veșnic somnul dulce Ieroschimonahul Dionisie Ignat din Moldova lui Ștefan cel Sfânt și minunat pentru veșnicie milă sau urgie”. Oare din mândrie a rânduit Starețul Dionisie să se lase acest cuvânt al lui din urmă pe piatra de mormânt? Părintele era mândru că este român, deși se spovedeau la el oameni de toate neamurile, mai ales greci. Niciodată nu și-a trădat neamul. S-a smerit ca om mai mult decât cei mai mulți, dar credința și neamul și le-a mărturisit până în clipa din urmă.

Smerenia nu înseamnă să-ți smerești credința, să te înjosești în fața străinilor, să fii convins că nu ești bun de nimic ca român, ca om. Smerenia înseamnă să-ți vezi păcatele, să te vezi mai prejos decât aproapele, să fii tot timpul pregătit să primești ocările și să te smerești, întorcând și celălalt obraz, și să odihnești pe aproapele cât îți este în putință. Aceasta este cea mai mare virtute, care le validează pe toate celelalte.

Dimpotrivă, a te înjosi în fața străinilor, a nu-ți păzi și afirma demnitatea de creștin ortodox și român este o slăbiciune fără nicio scuză. Este mai curând o prostie! Această smerenie este doar rodul reeducării prin care a trecut poporul român de-a lungul istoriei sale și mai ales în ultimii treizeci și trei de ani. Nu întâmplător, după 1990, Silviu Brucan anunța educarea unei conștiințe care să accepte tot ceea ce ne impun străinii: distrugerea etosului românesc, lepădarea credinței și a normalității pentru a fi acceptați de străinii ce conduc astăzi lumea.

Ca români, singura noastră șansă este să ne recăpătăm încrederea în noi ca popor, dar mai ales ca dreptslăvitori creștini. Dacă harul lui Dumnezeu este cu noi, nu avem de ce să ne temem de cineva. Dar pentru aceasta este necesar să ne arătăm fii vrednici ai Celui Preaînalt, urmându-I poruncile și iubindu-ne unii pe alții cu smerenie sinceră, care mult trece aproapelui, pentru că îl vedem mai în lumină decât pe noi înșine. Aceasta este adevărata cale a smereniei care ne poate duce la Hristos!

Autor: Virgiliu Gheorghe

Citiți și:
„Nobleţea adevărată înseamnă smerenie”
Pr. Mihai Andrei Aldea: Dragostea de neam ca trăire creștină

yogaesoteric
5 noiembrie 2023