Spovedania lui Viorel Rovenţu, omul care a încercat să-l împuște pe Ceaușescu. Abuzurile justiției române (I)

 

Drama vieții lui Viorel Rovențu este absolut cutremurătoare și neverosimilă, deși cât se poate de reală. Această dramă, care continuă și astăzi, aruncă o uriașă pată de rușine, criminală chiar, asupra întregului sistem juridic actual al României. 

 
Viorel Rovențu

Cine mă poate despăgubi, dacă am luptat degeaba?

În anul 1981 lucram pe şantierul Işalniţa din Craiova ca şofer pe o Rabă de 16 tone şi, într-o zi de duminică, în parcul Româneşti, m-am aşezat pe o bancă lângă un domn care citea ziarul Scânteia. După câteva minute îmi atrage atenţia un articol din ziar în care scria cu litere mari despre creşterea economiilor făcute în urma celebrelor cartele ale produselor de bază: 1 kg de zahăr pe lună de persoană; 1 litru de ulei pe lună de persoană; 1/2 dintr-o pâine pe zi de persoană; benzina cartelată; de carne… îmi amintesc cât de lungi erau cozile pentru a cumpăra 2 kg de carne; pentru că mai multă nu ţi se dădea – se formau cozi din timpul nopţii; brânza, măslinele, cafeaua etc. erau produse rare care nu se găseau în alimentări sau pieţe. Nemulţumirea populaţiei o puteai auzi numai stând la cozile interminabile; acolo oamenii discutau neajunsurile lor. Pătura de jos, clasa muncitoare şi ţărănimea erau cei înfometaţi, lipsiţi de cele necesare coşului zilnic…

Hotărârea de a salva poporul român captiv

Dorind să citesc articolul, îl rog pe omul de lângă mine să-mi dea ziarul după ce îl terminase el de citit. În urma acelui articol citit de către noi, am început o discuţie în care eu mi-am manifestat sincer nemulţumirea faţă de clasa conducătoare. Şi atât de înfierbântat am fost încât am zis: „Dacă aş avea ce-mi trebuie, eu l-aş termina”. Omul de lângă mine m-a pătruns cu privirea şi după câteva secunde de tăcere mi-a zis: „Țara are nevoie de oameni ca tine”. Înainte de a ne despărţi, eu am fost descusut amănunţit de omul cu ziarul. Mai târziu, am auzit că la prima vedere nu ştia ce să creadă despre mine, dacă sunt trimis de Securitate sau îmi exprim sincer sentimentele. Nu-mi era frică. Se mai petrecuse o dată.

Călătoream cu trenul accelerat Bucureşti-Craiova şi în compartiment am purtat o discuţie cu câteva persoane pe aceeaşi temă a înfometării populaţiei ţării de către conducători. La coborâre în staţia Craiova, un domn din compartiment, care citise dintr-o carte tot timpul călătoriei, a ieşit după mine şi pe coridor mi-a zis: „Ai noroc, tinere, că sunt băiat bun, dacă era altul îţi punea cătuşele la mâini; să nu mai vorbeşti aşa ceva, tinere, sunt maior de miliţie şi te-aş putea aresta… dar bagă-ţi minţile în cap, să nu mai faci!” Cerându-mi scuze, am fost lăsat să plec.

Reîntors pe şantier la lucru, mare a fost surpriza că omul de pe banca din parc a venit să vadă unde lucrez. Astfel, destinele noastre s-au legat şi mai mult; după ce mi-a cerut un pix şi o hârtie, a scris: „Raul Volcinschi, Rovenţu Viorel”.
– Vezi, a zis el, ne potrivim la gândire şi la nume prescurtat: R şi V.

Fiecare dintre noi a fost marcat de ce a spus celălalt în prima zi când ne-am cunoscut. Profesorul Volcinschi a reţinut: „Dacă aş avea ce-mi trebuie, eu l-aş termina”, iar eu „Țara are nevoie de oameni ca tine”.

A urmat o perioadă în care ne-am cunoscut mai bine, chiar foarte bine. Îmi cunoştea aptitudinile militare şi aflase de la mine că sunt subofiţer în rezervă şi stăpânesc foarte bine tehnica militară, având un curs de pregătire în domeniul militar. Profesorul Volcinschi considera că sunt omul potrivit la locul potrivit. Într-o zi, după lungi discuţii, m-a încercat printr-un joc de cuvinte pentru a vedea cum reacţionez în urma propunerii lui de a face parte dintr-un grup de persoane cu gândiri antitotalitare, constituit împotriva regimului comunist. Nu am stat pe gânduri. Am acceptat orice propunere venea din partea lui. Era un om deosebit, cu o putere de convingere enormă.

Datorită condiţiilor de cazare precare de pe şantier, cu barăci prin care umblau şobolani, profesorul Volcinshi m-a recomandat unei prietene de familie, în apartamentul căreia am fost primit în gazdă până la plecarea mea din Craiova.

La Craiova a început pregătirea mea. Mi-au fost date să citesc toate revistele Lumea în care se scria despre atentatul împotriva Papei Ioan Paul al doilea; am citit cărţi despre ninja, gangsteri şi Mafie, în care secretele familiei fiecărui clan erau sacre. Am fost format pentru a şti să păstrez un secret şi pentru multe altele dar, din motive lesne de înţeles, mă cenzurez. Am primit botezul (un nume) conspirativ, mă numeam Victor si dl. profesor era nea Radu. Prietenia noastră a continuat şi după întoarcerea mea acasă, legătura dintre noi menţinându-se prin întâlniri conspirative, instrucţiuni, schimburi de mesaje cifrate etc.

 
Raul Volcinschi

În Bucureşti aveam o locaţie, o cunoştinţă, Şerban Suru, prieten cu dl. profesor Volcinschi, în apropierea Gării de Nord, pe strada Iacob Negruzzi, unde puteam rămâne câteva zile la nevoie. Era o rampă de lansare spre trenurile din Gara de Nord cu care puteam părăsi Bucureştiul în caz de nevoie. Am discutat mult despre suprimarea dictatorului Nicolae Ceauşescu. În urma discuţiilor au fost şi puncte de vedere diferite (cu care eu nu am fost de acord). Profesorul Volcinschi găsise pe Calea Victoriei o casă mare nelocuită din podul căreia propunea să se tragă asupra dictatorului cu o carabină cu amortizor. Ne-am contrazis mult pe acest subiect întrucât el era omul de la masa rotundă unde s-a conturat ideea, era creierul acţiunii – dar în teren situaţia era altfel. Eu eram omul din teren şi voiam să joc precum găseam de cuviinţă că este mai bine şi în siguranţă pentru noi. În urma discuţiilor, am hotărât de comun acord să lucrăm pe etape.

Pregătirea acţiunii 

Aveam nevoie de doi prieteni adevăraţi. Unul era un confrate din copilărie, prietenul meu cel mai bun, de profesie mecanic de utilaje grele, numit Năstase Petrică. Am vorbit cu el. Simţea nevoia de a se aventura. Împreună făcuserăm box la Clubul Voinţa din Giurgiu. Aveam amândoi motocicletă Iawa (ideale la acel timp pentru a ieşi din zona periculoasă). Era greu să lucrezi pe teren numai în doi. Aveam nevoie de un om la distanţă, aşa că am racolat un coleg de muncă, şofer la aceeaşi autobază ca şi mine, care locuia temporar la concubina lui din comuna mea natală, Stăneşti de Giurgiu. 

Acesta era Stanciu Nicolae din satul Remus, comuna Frăţeşti. Era necesar să ne grăbim. În Giurgiu autoritățile („primăria”) erau în fierbere, deoarece dictatorul avea programată o vizită de lucru pentru a vedea aşa-zisa producţie record a lanurilor de porumb din Câmpia Dunării. Zeci de autobasculante cărau piatră pe drumul ce se înfundă la Gostinu; şoseaua era necesar să fie făcută cât mai repede. Stanciu cunoştea zona mai bine decât noi, pentru că satul lui natal era aproape. Astfel, am mers în teren şi am ales două puncte din care puteam deschide foc asupra dictatorului. Etapa a doua prevedea achiziţionarea armelor.

Am făcut mai multe recunoaşteri în diferite localităţi din ţară, pentru a găsi un post de miliţie mai izolat, localitate cu cale ferată şi şosea, pentru a nu se şti direcţia către care s-a plecat cu armele furate. Am găsit în cele din urmă postul de miliţie Osica de Sus, judeţul Olt, situat lângă un bufet şi un magazin, în a cărui imediată vecinătate se afla staţia de cale ferată Osica. Paznicul postului de miliţie obişnuia să plece acasă dimineaţa, după ce trenul personal de 4.30 pleca din staţia Osica.

Înarmarea

Odată informaţiile culese, s-a trecut la acţiune. Am mers în Slatina, unde am reperat un garaj din interiorul căruia eu am furat un autoturism Dacia, cu care ne-am deplasat în comuna Osica de Sus. După ce trenul personal s-a pus în mişcare din staţia Osica, paznicul a plecat spre casă iar eu am venit cu autoturismul împreună cu prietenii mei şi am parcat într-un gang, în spatele postului. Stanciu a asigurat paza zonei în care ne aflam. Eu am distrus goarna sistemului de alarmă dintr-o singură lovitură, cu un obiect dinainte pregătit. Apoi am spart lacătul, am desfăcut yala uşii de la intrare pătrunzând în hol; apoi am mers la uşa camerei de armament, pe care am spart-o şi din dulapul metalic am luat două pistoale mitralieră AKM, muniţie – 500 de cartuşe şi 8 sectoare (încărcătoare). 

Eu cu Năstase am încărcat fiecare câte un sector cu cartuşe, armând armele cu cartuşe pe ţeavă. În ideea că Stanciu avea misiunea din umbră şi pentru a nu se bănui că suntem trei persoane în grupul operativ, am căzut de acord să luăm numai două pistoale mitralieră. Precizez că în postul de poliţie Osica mai erau în lăzi pistoale mitralieră AKM şi carabine Zebeu şi Manichel, probabil ale gărzilor patriotice.

Întorcându-ne în hol, am deschis uşa biroului postului de miliţie, unde am tăiat firele de curent ale unei baterii auto ce alimenta sistemul de alarmă, din interiorul căruia am luat toate dosarele, registrele, înscrisurile, cătuşele, toate puse într-o foaie de cort, pe care am scos-o afară. Am încuiat uşa de la intrare cu o „cheie mincinoasă”, am tras grilajul şi am înlocuit lacătul spart cu un lacăt al nostru identic, în butucul căruia am introdus beţe de chibrit pentru a îngreuna şi a întârzia momentul constatării spargerii postului de miliţie. În anchetă, am auzit că miliţianul a umblat după un bonfaier ca să taie lacătul şi, nereuşind, deoarece avea brida cimentată, a decis în cele din urmă să-l spargă. Trucul nostru a ţinut, întârziind descoperirea spargerii. Nelăsând niciun indiciu despre noi, am plecat la Bucureşti. Pe când ne aflam pe şoseaua Alexandria-Bucureşti, în dreptul localităţii Bujoru, am observat venind dinspre Bucureşti, maşini după maşini; Dacii cu câte 5 bărbaţi în fiecare maşină.

Ne-am dat sema că s-a descoperit furtul armelor şi muniţiei. Era necesar să părăsim șoseaua, deoarece nu mai aveam mult până la „borcan”, post de control din localitatea Ghimpaţi, judeţul Giurgiu. Eram pregătiţi: Năstase şi Stanciu, pe bancheta din spate, încărcaseră sectoarele cu cartuşe. Am ieşit de pe şosea şi am intrat în pădure, unde […] am distrus numerele de înmatriculare, seria motorului şi a caroseriei autoturismului, pentru a nu fi identificaţi. În noaptea următoare, ne-am deplasat cu autoturismul în apropierea Dunării, unde zeci de pompe plutitoare pe pontoane introduceau apă într-un canal de irigaţie. La capul canalului, unde apa avea o adâncime de 9-10 m, am aruncat maşina, cu dale de piatră în ea. Motive: apa spală amprentele, şi chiar dacă se descoperea maşina, cu greu se putea face identificarea, neavând seria caroseriei şi motorului. În cele din urmă autoturismul a fost identificat şi recuperat, după ce ancheta a soluţionat acest caz.

Vânătorii vânaţi ai unui tiran

După ce am abandonat autoturismul în apă, eu, împreună cu Năstase am luat armele şi muniţia mergând cu ele la concubina mea din Stăneşti, unde m-am ascuns provizoriu, iar Stanciu s-a dus acasă la concubina lui din Stăneşti. Următoarea zi am trimis-o pe concubina mea la părinţii ei, pentru ca eu să ascund bine armele şi muniţia. Am luat legătura cu profesorul Volcinschi, ne-am întâlnit povestindu-i întreaga acţiune; m-a felicitat şi mi-a spus: „Lasă-te la fund, nu mai întreprinde nimic, pentru că sunt filtre peste tot în ţară; Bucureştiul este închis”.

I-am spus despre vizita pe care Ceauşescu urma să o facă la Gostinu de Giurgiu. În urma discuţiei, nu prea ne-am înţeles. Aveam păreri diferite privind acţiunea în teren. Întors acasă, am hotărât să merg cu Năstase la Gostinu, pentru a face recunoaşterea în teren. Astfel, am renunţat la porţiunea drumului în pantă, întrucât nu aveam retragerea asigurată şi am optat pentru cea de-a doua variantă. Am ales o curbă dublă cu unghiuri de 90 de grade; între cele două curbe de 90 se afla un segment drept de 50-60 m şi un mal de pământ care ne permitea să dominăm escorta. Intrând în curbă, viteza de deplasare a coloanei oficiale se reducea considerabil la 30-40 km/oră; intraţi între cele două curbe erau prinşi strategic în capcană; cele două guri de foc automat erau de ajuns pentru a schimba mai din timp destinul acestei ţări. 

Efectele previzibile ale gloanţelor pistoalelor mitralieră la un foc automat trăgând asupra dictatorului Nicolae Ceauşescu – o ţintă între 20 m şi 50 m – arată că, în urma atentatului… nu ar mai fi existat supravieţuitori. Fuga de la faţa locului ne-o asiguram cu motocicleta mea Iawa de 350 cm cubi, ce ne permitea să dispărem foarte repede. Aveam sute de tripoduri cu cuie pe care urma să le aruncăm în spatele nostru pentru ca posibilii urmăritori să fie opriţi.

A venit ziua de 17 septembrie 1983, dată când Ceauşescu urma să vină în vizită la Gostinu. Am ieşit cu motocicleta să iau pulsul străzii. Nu era nimic deosebit. Am mers împreună cu Năstase până la ieşirea din comuna Daia, unde şoseaua se bifurcă spre Bucureşti şi Olteniţa. Totul era normal; nici vorbă de vizita de lucru a dictatorului în zona Giurgiu.

Precizez că intersecţia Daia-Bucureşti, Daia-Olteniţa este situată într-o vale înconjurată de dealuri; în acea intersecţie ar fi urmat să aterizeze elicopterul lui Ceauşescu, după care se urca în maşinile escortei care îl aşteptau în intersecţie, alături de echipajele de circulaţie ale Miliţiei judeţului Giurgiu, care deschideau drumul în faţa coloanei. Deci dictatorul Ceauşescu nu venea din Bucureşti la Giurgiu cu coloana oficială, ci cu elicopterul, urmând să fie preluat de escortă.

Distanţa de unde ateriza elicopterul până la locul unde urma să viziteze lanurile de porumb cu producţii record era 10 km. Precizez că obţineam informaţiile de la angajaţii Primăriei Municipiului Giurgiu, care lucrau împreună cu şoferi la diferite puncte de lucru.

Văzând că vizita dictatorului este amânată şi se zvonea că acesta se află la Feteşti, jud. Ialomiţa, în vizită de lucru, am discutat cu Năstase şi Stanciu şi am căzut de acord să ne deplasăm la Feteşti cu un autoturism furat. Eu şi Năstase ne-am deplasat cu trenul în localitatea Drăgăneşti de Vlaşca, jud. Teleorman, de unde am furat un autoturism Dacia, cu care ne-am întors la concubina mea din Stăneşti, de unde am luat armele şi muniţia. În tot timpul acţiunilor, eu am operat şi eu am condus în permanenţă autoturismul. Împreună cu Năstase am mers la domiciliul lui Stanciu din satul Remuş, comuna Frăţeşti, unde acesta ne aştepta şi împreună am plecat spre Feteşti, cu armele şi muniţia la noi. În drum spre Feteşti am ales traseul Giurgiu-Olteniţa-Călăraşi-Feteşti.

La intrarea în Călăraşi, un echipaj de miliţie cu o Dacie din dotare mi-a făcut semn să opresc. Eu, aflându-mă la volan, am semnalizat dreapta, creând impresia de moment că vreau să opresc. Ajuns în dreptul lor am demarat puternic reușind să scap, îndepărtându-mă cel puţin 2 km. Ca urmare, se subînţelege ce s-a petrecut: o urmărire ca în filme cu împuşcături. Echipajul de miliţie cu girofarurile funcţionând şi cu sirena pornită venea ca un bolid în urma noastră, urmărindu-ne prin oraş; era trecut de miezul nopţii. În plin centrul municipiului Călăraşi, am trecut pe lângă un autoturism de teren ARO al miliţiei şi în imediata apropiere doi măturători de stradă au aruncat cu măturile în parbrizul maşinii pe care o conduceam. În apropierea podului peste râul Borcea, un echipaj de miliţie a blocat şoseaua şi au luat poziţie de tragere. Atunci am virat dreapta, părăsind şoseaua şi am luat-o pe o stradă laterală. După câteva viraje prin acel cartier, am ieşit pe o uliţă îngustă pe malul râului Borcea. Acolo am abandonat maşina în spatele unei curţi, punând o prelată pe ea iar noi am dispărut luând cu noi armele şi muniţia.

Dimineaţa, cu o maşină de ocazie, ne-am deplasat până în Feteşti. În ziua următoare, am cules informaţii dacă dictatorul a făcut o vizită de lucru în zonă. Văzând că presupusa vizită de lucru la Feteşti a fost doar un zvon de dezinformare a populaţiei, am căzut de acord să ne despărţim, pentru a nu merge împreună, fiind uşor identificaţi de către Miliţie şi Securitate. Astfel, Stanciu a plecat spre casă din staţia Feteşti, cu un tren personal care circula de la Constanţa spre Bucureşti. Eu, împreună cu Năstase, urma să ne urcăm într-un tren mărfar, pe timp de noapte, care circula de la Constanţa spre Bucureşti.

Vizita de lucru a dictatorului Ceauşescu la Feteşti (de fapt fusese numai un zvon) a coincis cu mutarea coloanei auto SJUDP Ioneşti de Dâmboviţa, de la Giurgiu la Feteşti, în vara anului 1983, pentru ca autobasculantele să fie folosite la construirea podului peste râul Borcea. La această coloană de autospeciale, menţionată mai sus, am lucrat eu şi Stanciu. Securitatea l-a sfătuit pe Ceauşescu să nu mai facă nicio vizită de lucru până la prinderea făptuitorilor. În numai câteva zeci de minute de la despărţirea de Stanciu, am sesizat că se înmulţesc considerabil miliţienii în zonă.

Acele momente au fost cruciale pentru noi! Deoarece, conform jurământului pe care îl aveam, în cazul în care unul dintre noi ar fi fost prins, ceilalţi era necesar să joace ultima carte, „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Preferam, în gândirea şi strategia noastră, să atacăm miliţia din Feteşti pentru a-l elibera pe Stanciu, dar nu ştiam sigur că este arestat. Văzând că miliţieni mişună peste tot în zonă, am crezut că Stanciu a fost arestat la Feteşti. Pe şosele şi drumuri se făceau controale severe. Astfel, am furat două biciclete pentru a ne uşura deplasarea, pentru a ieşi din zona Feteşti în noaptea respectivă. Mergând paralel cu râul Borcea în aval, peste câmp, prin lanurile de porumb şi vii, am ajuns dimineaţa pe raza comunei Făcăieni, judeţul Ialomiţa.

Citiți a doua parte a acestui articol

Citiţi şi:

Preotul Mina Dobzeu, care l-a înfruntat pe Ceaușescu

Modele uimitoare pline de curaj. Greti, îngerul speranţei (I) 

yogaesoteric
17 decembrie 2019