Spovedania lui Viorel Rovenţu, omul care a încercat să-l împuşte pe Ceauşescu. Abuzurile justiţiei române (II)

 

Drama vieții lui Viorel Rovențu este absolut cutremurătoare și neverosimilă, deși cât se poate de reală. Această dramă, care continuă și astăzi, aruncă o uriașă pată de rușine, criminală chiar, asupra întregului sistem juridic actual al României. 

Citiţi prima parte a articolului

O hăituire ca-n filme

În dimineaţa zilei următoare, am făcut un popas în marginea unei liziere de pomi „puşi la şcoală” (indiferent cum te uitai vedeai printre rândurile de pomi). Acea lizieră de pomi (plopi) se află la marginea comunei Făcăieni, între digul de pământ ce proteja localitatea de inundaţii şi râul Borcea, care în zonă este adânc şi inundabil. Ajunşi acolo, epuizaţi fizic şi înfometaţi, am lăsat în grija lui Năstase geanta zis sabenă cu un schimb de îmbrăcăminte şi încălţăminte, pe fundul căreia aveam 3 sectoare de pistol mitralieră încărcate cu gloanţe şi pistolul mitralieră în poziţie orizontală, pus între haine, cu sectorul montat.

O geantă identică se afla pe portbagajul bicicletei lui Năstase. După o scurtă înţelegere, eu, pentru că eram pregătit să fac faţă oricărei situaţii, am mers în localitatea Făcăieni, de unde am cumpărat de mâncare. Întorcându-mă la Năstase, în marginea lizierei, l-am întrebat dacă situaţia este sub control sau a apărut ceva suspect în zonă. Năstase m-a înştiinţat că au trecut în zonă doi tineri. La insistenţa mea să părăsim locaţia cât mai repede posibil, Năstase nu a vrut sub niciun chip, deoarece era flămând şi epuizat; în această situaţie uneori şi gândirea îţi joacă feste. Degeaba am insistat eu să părăsim zona. Întrucât el nu a vrut, am întins o foaie de cort, ce înainte o aveam pusă pe portbagajul bicicletei mele, sub geantă, şi pe aceasta am pus alimentele. În numai câteva minute, în dreptul nostru, peste digul de apărare contra inundaţiilor, a coborât în fugă şeful de post cu un subaltern, însoţiţi de 5 săteni, cu bâte în mână.

În acel moment Năstase m-a întrebat ce să facem. Eu am ascuns cuţitul sub marginea foii de cort şi i-am răspuns: „Îi facem” (adică ne eliberăm printr-o manevră) – moment în care ne-am ridicat în picioare. În numai câteva secunde am fost înconjuraţi şi întrebaţi de şeful postului de miliţie cine suntem, ce avem în genţi şi unde mergem; întrebări la care eu am răspuns: „Domnule şef de post, suntem şoferi, lucrăm la podul ce se construieşte peste Borcea la Feteşti şi, în urmă cu un timp, dacă nu mă înşel, v-am luat chiar pe dvs. în maşină şi v-am adus aici la Făcăeni”. Pe moment, şeful de post nu ştia ce să creadă: cele spuse de mine sunt sau nu adevărate; secundele erau preţioase pentru noi. Răspunsul şefului de post a venit cu puţină întârziere: „Daţi-mi actele!”. Atunci eu, pronunţând un nume la întâmplare, i-am zis lui Năstase: „Scoate din sacoşă actele şi dă-i-le!”.

În timp ce Năstase desfăcea curelele cu care era legată sacoşa lui pe bicicletă, sub privirile celor ce ne înconjuraseră, eu îl apostrofam pe şeful de post că nu procedează corect. Nervos, miliţianul m-a înjurat de câteva ori de mamă, cerându-mi actele. Văzând că îşi pierde cumpătul şi tremură de nervi – moment emotiv tulbure pentru el şi avantaj creat de mine – am ridicat sacoşa de la pământ din buzunarul căreia am scos actele şi le-am aruncat jos. În acel moment neaşteptat, creat de mine, şeful de post s-a aplecat să ia actele de pe jos. În cercul în care ne aflam, s-a făcut o breşă prin care am ieşit din cerc cu sacoşa la piept. Am scos pistolul mitralieră şi, întorcându-mă la 180 de grade am somat puternic cu glas tare „Mâinile sus!” şi am introdus cartuş pe ţeavă. Mă aflam la circa 4-5 metri de ei, moment în care i-am zis lui Năstase: „Ieşi dintre ei!”.

În acele secunde în care eu am jucat cacialmaua şi am fugit scoţând din sacoşă pistolul mitralieră, în momentul somaţiei mele, şeful de post a vrut să scoată pistoletul din dotare din toc, în timp ce se afla aplecat, cu intenţia de a lua actele de jos. Năstase l-a lovit pe şeful de post cu pumnul în gât şi l-a prins de mână. Lovitura lui Năstase a urmărit barba dar şeful de post, aflându-se în mişcare, încercând să se ridice, a fost lovit în gât. Se înţelege ce a urmat. L-am dezarmat luându-i pistoletul din dotare şi l-am legat cu cătuşele de un pom, obligându-l să ia pomul în braţe, după care i-am dat o corecţie (câteva pe la coaste) pentru ca altădată să nu mai înjure persoane necunoscute. Pot adăuga faptul că eu şi Năstase am practicat box.

Acelor gură-cască le-am dat voie să plece, fără a le face ceva. Erau aşa de înfricoşaţi, încât au fugit fiecare încotro au apucat. Unii au pornit spre sat, sărind gardurile prin curţile oamenilor; găinile cotcodăceau, câinii lătrau, gardurile trosneau, ţipau, era un haos de disperare în încercarea de a se îndepărta cât mai mult.

După ce s-a consumat acest fapt, am luat armele şi muniţia şi am traversat liziera ajungând la râul Borcea, unde am găsit doi săteni cu o barcă, ce intenţionau să iasă în larg, sau probabil tocmai veniseră de pe malul celălalt, unde se aflau fermele. În momentul în care oamenii ne-au văzut cu armele în mână, unul dintre ei, care avea vâslele în mână, aflându-se pe mal, a dat cu vâslele în apă îndemnându-l pe cel cu barca să dea drumul bărcii pe apă. Atunci eu l-am somat spunându-i: „Dacă îi dai drumul bărcii pe apă te împuşc!”. La somaţia mea, omul tremura de frică şi mi-a dat lanţul de care barca era prinsă. Pe undeva, la un kilometru în aval, se vedea un bac care trecea camioanele armatei ce transportau porumb – recolta de pe aşa-zisa insulă a Ialomiţei, ce se afla împrejmuită pe de o parte de râul Borcea şi pe de altă parte de fluviul Dunărea. Urcându-ne în barcă, am scos de la capete, din podiumul pe care calci cu piciorul, câte o scândură şi, în poziţia îngenunchiat în barcă, am vâslit fiecare pe o parte până am ajuns pe malul insulei. Am dat de un mal abrupt şi cu greu l-am putut trece – săpând în mal găuri de sprijin – cu ajutorul cărora ne-am căţărat pe mal. Traversând pădurea ce se afla pe malul Borcii, am ajuns la o stână de unde am furat câte un cal fiecare şi, călare, ne-am îndepărtat în galop.

Podul de la Fetești

În timp ce noi călăream, a apărut din partea dreaptă, pe un dig, un ARO 244 care s-a făcut nevăzut, coborând după dig în partea opusă nouă. Atunci, am schimbat direcţia de mers a cailor şi, în galop, am ajuns la dig. Am urcat repede terasamentul digului şi am văzut o fermă unde se aflau şi două avioane utilitare ce se folosesc în agricultură. În faţa avioanelor se afla ARO-ul şi câteva persoane. Apoi autoturismul ARO s-a îndreptat spre dig, unde a oprit şi au coborât doi civili, fiecare cu câte o pătură în mână, făcându-se nevăzuţi pe partea opusă a digului. Precizez că în dreptul autoturismului ARO, oprit pe partea unde noi fusesem văzuţi călare pe cai, era o mirişte în urma recoltării culturii de soia. Această mirişte era despărţită de un lan de porumb, de un drum zis cleată. Noi ne aflam retraşi în lanul de porumb, descălecaţi de pe cai, urmărind intenţia celor coborâţi din ARO. La un moment dat, am decis să încălecăm pe cai şi în goană să ne îndreptăm spre o pădure. Aveam pistoalele mitralieră la piept şi la spate, ca rucsac, aveam genţile cu muniţia. În galopul cailor, am ajuns în dreptul autoturismului ARO, în faţa căruia, pe partea opusă digului, cei doi inşi au luat poziţie de tragere, trăgând în noi rafale scurte de mitralieră.

Văzând că suntem supuşi tirului de gloanţe, ca ţinte vizibile pentru cei doi securişti ce trăgeau în noi, am descălecat de pe cai şi am luat poziţie de tragere, culcat cu picioarele desfăcute în V. I-am temperat, scăzând intensitatea focului asupra noastră, din următoarele motive:
– luând poziţie de tragere, se aşteptau să ripostăm prin foc de armă concentrat, ce putea să le fie fatal;
– ei aflându-se pe partea opusă a terasamentului digului, era nevoie să se ridice foarte mult pentru a ne putea vedea şi apoi trage;
– dezavantajul lor consta în faptul că, în momentul în care ei se ridicau pentru a ne putea vedea, pentru a trage în noi – dacă voiam – îi puteam împuşca cu uşurinţă cu o singură rafală de foc automat.

Când ei se ridicau, îi puteam trimite în lumea de dincolo. Dar nu voiam să tragem, nu furasem armele pentru asta. Nu am ripostat; i-am lăsat să înţeleagă că nu vom trage. Între ambele părţi, parcă s-a produs o înţelegere, un schimb de intuiţii, sau poate că ei nu mai aveau muniţie suficientă (dar era greu de crezut acest fapt). Singura noastră variantă era retragerea către lanul de porumb în poziţie târâş, cu pistoalele mitralieră pe braţe, la firul ierbii, prin rugi de mure sălbatice. Mai bine de 80 m ne-am târât în lanul de porumb. Cei doi securişti au dat dovadă de mare curaj. Unul dintre ei conducea ARO-ul, celălalt stătea în poziţie de tragere pe geam cu pistolul mitralieră îndreptat spre lanul de porumb, patrulând în viteză dute-vino, pe drumul ce separa miriştea de porumb. Atunci i-am zis confratelui Năstase: „Ascultă-mă, dacă noi vom rămâne în porumb, vom fi prinşi şi împuşcaţi. Este necesar să ieşim din porumb îndată ce ARO-ul trece prin dreptul nostru”. Întrucât în urma ARO-ului se făcea mult praf, nu puteam fi văzuţi cu uşurinţă de securişti.

Securiştii erau foarte concentraţi pe lanul de porumb, pentru ca noi să nu ieşim din el. Astfel, când ARO-ul a trecut prin dreptul nostru, am traversat drumul culcat târâş prin spatele maşinii, şi în mijlocul miriştii, între două două cărări de iarbă, am săpat cu cuţitele în ţărână, făcând o mică adâncitură, în care ne-am pus cap la cap. Ne-am acoperit cu ţărână şi cu iarbă uscată trupurile şi cu pistoalele mitralieră pe piept, am stat cu aproximaţie de la ora 9.30 până în jurul orei 24.

Am făcut ceea ce nu se aştepta nimeni (strategie militară). De îndată ce noi eram gata mascaţi în mijlocul miriştii, au sosit camioanele trupelor de securitate şi zeci de maşini. Am văzut cum cadrele militare au trimis pe fiecare rând de porumb câte un soldat, pentru a ne căuta. Soldaţii au găsit pistoletul subofiţerului din Făcăieni, pe care eu l-am pierdut în lanul de porumb. De îndată ce trupele de intervenţie ale securităţii au fost desfăşurate în zonă, cu tehnica din dotare – AB-uri şi taburi pentru prinderea noastră – şi-au făcut apariţia două elicoptere ce survolau spaţiul aerian la joasă înălţime pe deasupra lanurilor de porumb a pădurilor şi satelor din împrejur. Aceste căutări au încetat odată cu lăsarea întunericului. În zonă au rămas soldaţi, la puncte fixe de pază, pe care îi observam datorită ţigărilor pe care le fumau. Menţionez că în timpul zilei, pe când ne aflam culcaţi şi mascaţi natural în mijlocul miriştii, cel mai aproape de noi au trecut doi soldaţi cu un câine în lesă, la o distanţă de aproximativ 100 de metri.

Elicopterele ce survolau spaţiul aerian nu au trecut niciodată pe deasupra miriştii unde ne ascundeam noi. Precizez că zeci şi sute de soldaţi împreună cu subofiţeri şi ofiţeri au fost pe dig – de unde aveau o vizibilitate perfectă peste mirişte dar, din fericire pentru noi, tot nu ne-au putut vedea. Am rămas în poziţia culcat cu faţa în sus, răbdând de sete circa 14-15 ore, până când luna a dispărut de pe cer şi prin preajmă, pe o cleată din apropiere, a trecut un cioban cu oile, moment în care noi am ieşit din mirişte într-o arătură şi, înaintând târâş pe o brazdă mai adâncă de plug, ne-am îndepărtat, încetul cu încetul, până am ajuns la o pădure, unde am dat peste doi soldaţi pe care i-am văzut din timp şi i-am putut evita. Încet-încet, ne-am strecurat afară din dispozitiv şi am luat-o prin pădure, ajungând la Dunăre, în dreptul satului Capidava. La marginea pădurii, pe malul Dunării, am găsit o barcă legată cu un lanţ de o ţeavă, sub forma unei binte de care se ancorează vapoarele.

Folosindu-ne de o bârnă de salcâm, găsită în marginea pădurii, am făcut mangealâc, am răsucit lanţul bărcii până barca a venit pe mal şi verigile (zalele) lanţului s-au rupt. Pe urmă am căutat bucăţi de scânduri pe malul Dunării, pentru a le folosi în loc de vâsle, pentru că barca nu avea vâsle. În timp ce noi ne aflam la marginea pădurii, pe malul celălalt se vedea aprins un foc. Apropiindu-ne cu barca de mal, am văzut că în apropiere era o stână de oi şi, pentru a nu fi reperaţi, am dat drumul bărcii, să fie dusă de apă în aval. Am căutat în disperare un autoturism, dar nu am găsit şi, văzând că se luminează, am decis să ne ascundem.

În apropierea satului Capidava se afla o cultură de varză, în continuarea căreia erau nişte cocenaşi care erau udaţi cu aspersoarele şi un lan de porumb. Aceste culturi erau cuprinse între şoseaua asfaltată Cernavodă – Constanţa şi malul Dunării. Strategia noastră era să supravieţuim ascunşi în cultura de cocenaşi pe o limbă de pământ uscat, situat între două udări ale aspersoarelor, aşa că am rămas tot timpul zilei ascunşi la firul ierbii, în locul indicat. Spre surprinderea noastră, în apropiere de şosea s-a format un filtru, din miliţieni şi soldaţi, care opreau şi controlau tot traficul de pe şosea. Se formaseră trei cercuri imense în jurul nostru, din care nu scăpa nimeni neverificat la sânge. Spre seară, am intrat în lanul de porumb pentru a cerceta mai bine zona şi, la un moment dat, am auzit vorbă! Încet-încet, ne apropiem şi dăm de o cleată dintre două lanuri de porumb.

Uitându-ne cu atenţie am văzut un subofiţer de miliţie şi doi soldaţi cu pistoalele mitralieră la umăr, care se îndreptau spre malul Dunării. În numai 10 minute miliţianul s-a întors cu unul dintre soldaţi. Era clar, insula Ialomiţei fusese înconjurată cu puncte fixe de observare. Noi ieşisem de pe insulă şi eram la 150 m de mal. Timpul era foarte preţios pentru noi, aşa că, traversând porumbul şi cocenaşii, ajunşi în cultura de varză, care se afla la circa 400 metri de cei care controlau traficul pe şosea, profitând că ei controlau un camion, am traversat şoseaua asfaltată şi, ajunşi într-o cultură de roşii prin care am trecut, am mers peste câmp până în satul Stupina.

La intrarea în Stupina, pe un deal, drumurile se uneau într-unul iar în apropiere erau făcute 4-5 şire înalte de baloţi ce deserveau CAP-ul sau ferma din apropriere. Printre şirele de baloţi se aflau aşa-zise trailere, folosite la transportul baloţilor din câmp, din care unele erau prevăzute cu nişte ţevi prelungitoare. Nu am rămas pe gânduri, am scos câteva ţevi de pe una din platforme, după care am desfăcut sârmele de la câţiva baloţi de paie, am legat sârma de cureaua pantalonilor şi m-am urcat pe una din şirele de baloţi, aflată la marginea zonei, aproape de bifurcaţia drumurilor.

Ajuns pe coama baloţilor, la o înălţime de 9-10 metri, am scos baloţi din şiră, creând o gaură, apoi am tras ţevile sus, aşezându-le ca pe nişte căpriori, am construit coama şirei, folosind un balot drept capac. Năstase a îndepărtat baloţi de paie după care am tras sus armele şi muniţia, apoi s-a urcat şi el pe şira de baloţi. Am rămas acolo în noaptea respectivă şi în următoarea zi. Spre surprinderea noastră, în timpul zilei, în timp ce noi ne odihneam sus, în capul şirei de baloţi, la numai 40 de metri de noi, opreau maşinile cu miliţieni şi soldaţi, care erau duşi în misiuni pe câmp, plantaţi în puncte fixe. Odată cu lăsarea întunericului, am ieşit din ascunzătoare deplasându-ne în comuna Crucea, de unde am vrut să luăm un TAB (transportor amfibie blindat), ce se afla în curtea din spate a postului de miliţie, dar un câine lup ce era legat în apropierea tabului ne lătra de fiecare dată când ne apropiam.

Renunţând la idee, am furat un autoturism Dacia, pe care l-am condus până în carieră la Ovidiu, unde am ascuns armele şi muniţia. După care, cu farurile stinse, am intrat în staţia de concasare a carierei şi, traversând curtea, am abandonat maşina într-o parcare din afara staţiei de sortare, pe marginea şoselei. Arăt că la numai 200 metri de noi se afla un post de control „borcan” cu echipaje mixte ce controlau traficul. În dimineaţa zilei, când s-a constatat dispariţia maşinii din comuna Crucea, abandonată la numai 200 de metri de echipajele miliţiei şi armatei, aproape că au înnebunit. Au ieşit în stradă efective foarte mari. De la sine se înţelege că au ghicit traseul parcurs de noi.

După ce am abandonat maşina, am mers pe jos la Constanţa, unde am căutat un refugiu, pentru a ne putea odihni. Astfel, seara, am intrat într-o grădiniţă din cartierul Palas, ce ne-a asigurat un loc ideal şi sigur. Am mers apoi la gară, din apropierea căreia am luat autobuzul spre Tuzla, localitate unde eu am rude, dar nu am putut lua legătura cu rudele. Miliţia înnebunise, mişuna peste tot, era agitaţie în zonă. La un control în trafic, autobuzul în care ne aflam a oprit la rând pentru a fi controlat. Uşile fiind deschise din cauza căldurii, am profitat de ocazie pierzându-ne prin mulţimea ce cobora din maşină. Am trecut de nenumărate ori pe lângă oamenii legii şi am ieşit din nenumărate încercuiri.

Citiţi a treia parte a articolului

Citiţi şi:

În decembrie 1989 a fost lovitură de stat! 
Pleacă ai noștri, vin ai noștri. De la Securitate la actualele servicii de informații

 

yogaesoteric
22 decembrie 2019