Spovedania lui Viorel Rovenţu, omul care a încercat să-l împuşte pe Ceauşescu. Abuzurile justiţiei române (III)


Drama vieții lui Viorel Rovențu este absolut cutremurătoare și neverosimilă, deși cât se poate de reală. Această dramă, care continuă și astăzi, aruncă o uriașă pată de rușine, criminală chiar, asupra întregului sistem juridic actual al României. 

Citiţi a doua parte a articolului

Capturarea

Din informaţiile pe care le deţineam de la profesorul Volcinschi, cunoşteam bine strategia vedetelor grănicereşti din marea Neagră; ştiam că patrulează un număr de 4 vedete. Mai ştiam că, pe timpul nopţii, vedetele grănicereşti staţionau la circa 10 km de ţărm şi pe timp de zi zona lor de patrulare era la 30-35 km de ţărm, undeva la marginea apei teritoriale. Ştiam că bărcile cu motor, ce se aflau la pontoanele de pe litoralul românesc, nu aveau voie să aibă mai mult de 10 litri de combustibil, de fiecare barcă (pentru a preveni probabil treceri de frontieră). Ştiam că o barcă cu lungimea mai mică de 7 metri nu poate fi depistată de radarul de coastă. Ştiam că în fiecare dimineaţă un elicopter al armatei survola spaţiul aerian, în apele teritoriale şi internaţionale, pentru a căuta ambarcaţiuni ce intenţionau să fugă din ţară. Ştiam să pun pas compas de aceea am vrut să ieşim din ţară cu o barcă cu motor, pe care intenţionam să o luăm de la un ponton. Voiam să ieşim cu barca în larg, vâslind la rame 40 km, pe direcţia de mers Est (calculând timpul în ore/km) apoi să modificăm direcţia de mers spre Sud, moment în care pornea motorul bărcii şi cu o rezervă suficientă de benzină se putea ajunge pe ţărmul turcesc, dacă aveam noroc.

Întrucât nu ne puteam apropia de pontoanele unde se aflau bărcile cu motor – fiind păzite de soldaţi cu posturi fixe şi de alţi soldaţi cu posturi de patrulare – am renunţat la ieşirea din ţară, modificând planul: să părăsim zona ascunşi într-un tren de marfă ce pleca din triajul Valea lui Traian. Am făcut o recunoaştere a zonei, pe timp de zi, în triajul valea lui Traian, după care, cu bicicletele pe care le furaserăm, am mers pe câmp în direcţia localităţii Ovidiu, pentru ca, în noaptea următoare, să luăm din carieră pistoalele mitralieră şi muniţia aferentă.

La un moment dat, am observat un autoturism ce staţiona la umbra unor pomi, unghi din care putea observa tot câmpul. În apropiere, zeci de cetăţeni cu cărucioare, biciclete şi căruţe, culegeau gogonele verzi, de pe o cultură unde fuseseră roşii. Considerând că am fost văzuţi de cei din maşină, nu ne mai puteam întoarce înapoi, deoarece puteam deveni suspecţi. Astfel, am mers pe drum, spre cei cu maşina dintre pomi, văzând portiera din stânga volanului deschisă şi pe cel de la volan intenţionând să iasă; am observat cum mâna doamnei care se afla în dreapta lui l-a ţinut de umăr şi omul nu a mai ieşit din maşină. Mai târziu se va vedea că acesta a fost securist. În acea zi am renunţat de a merge spre comuna Ovidiu, întorcându-ne la Constanţa.

A doua zi dimineaţa, cu o maşină de ocazie, am mers câţiva km până în dreptul viilor comunei Palazul Mare. Îndreptându-ne spre vii, am trecut calea ferată ce leagă Constanţa de Ovidiu şi, la un moment dat, am fost somaţi din spate dreapta de doi soldaţi cu un câine lup în lesă. Răspunsul meu a fost prompt: „Du-te dracu, mă!”. Ei au dat drumul la câine şi noi am fugit spre gardul din plasă de sârmă ce împrejmuia via.

La un moment dat câinele se afla aproape de noi şi am întins spre el o pungă în care aveam ceva mâncare; câinele a muşcat momeala, oprindu-se pe loc, timp în care s-a deschis foc de armă asupra noastră. Cei doi soldaţi ai trupelor de securitate au tras în noi dar şi alţi soldaţi din dreapta noastră au tras, gloanţele şuierând în jurul nostru. În momentul în care săream gardul, având mâna pe un spalier, un glonţ din spate a trecut pe sub braţul meu drept, cu care mă prinsesem de spalier, şi a lovit spalierul, spărgându-l. Bucăţile de schije m-au lovit în ochiul stâng, provocându-mi o plagă deschisă ce sângera.

Am sărit gardul împreună cu Năstase şi i-am zis: „Du-te pe rigolă la vale, ieşi în şosea, scapă cum poţi, eu nu mai văd, mă dau prins. Scapă, tu nu înţelegi? Fugi în Palazu”. Năstase m-a luat de braţ încercând să mă ia cu el. L-am îmbrâncit, spunându-i: „Nu înţelegi? Fugi! Salvează-ţi viaţa, dispari odată!”. În acele momente se trăgea în haos, zeci de arme automate se descărcau în aer; miliţia şi securitatea nu s-au dovedit capabile să îndeplinească astfel de misiuni. Eu m-am îndreptat spre un rând de vie, pe sârma căruia m-am îndepărtat, fiind văzut de către muncitorii care culegeau struguri. Iar Năstase, coborând pe rigolă în fugă, la marginea viei, somat de doi miliţieni cu pistoale mitralieră le-a spus: „Nu trageţi în mine. Eu sunt tractoristul de pe tractorul ce strânge strugurii. Mi-a luat tractorul unu’ şi soldaţii trag spre el”. Atunci, cei doi miliţieni au fugit spre tractorul cu pricina şi Năstase a ieşit în şosea şi, mergând nepăsător spre Constanţa, a reuşit să scape.

Eu am fost reperat pe un rând de vie, de unde am fost prins de către un colonel de securitate, însoţit de doi soldaţi cu câini. Precizez că noi am intrat în cercul securităţii care cerceta via şi cazematele rămase din al Doilea Război Mondial. Eu am fost prins la 5 zile după ce Stanciu fusese arestat. Legat cu mâinile la spate cu o curea militară, am fost dus pe şoseaua Constanţa-Ovidiu, în dreptul comunei Palazu Mare, loc în care se aflau maşinile securităţii şi miliţiei. A venit la mine un ofiţer de miliţie care mi-a pus cătuşele la mâini, în spate. Toţi mă întrebau cine sunt iar eu nu le răspundeam. La un moment dat, dintr-un cerc de oameni ce discutau în dreptul maşinilor, s-a desprins un domn care a venit la mine întrebându-mă: „Cine eşti tu, mă? Cum te cheamă? Tu mă cunoşti pe mine cine sunt? Vorbeşte, mă! De ce nu vorbeşti?”.

Tot grupul, ce se afla la câţiva paşi, se uita la mine. Moment în care omul de lângă mine zice: „Vorbeşte, mă, odată cine eşti tu. Eu sunt Postelnicu, şeful securităţii statului. Tu cine eşti?” – spuse el scoţând din buzunarul de la piept al unei cămăşi cu mâneci scurte, o fotografie de-a mea de când făcusem buletinul de identitate la 14 ani, în care nu semănam. Atunci am rupt tăcerea şi am spus: „Da, eu sunt Rovenţu!”. Am văzut pe faţa lui Postelnicu cum surâdea de bucurie şi, amical, m-a lovit încet cu palma pe umăr, întrebându-mă: „Şi Năstase unde este?” Cu greu, trăgând de timp, am zis că se îndreaptă spre cariera Ovidiu pentru a lua armele de unde le aveam ascunse. Atunci, m-a apucat de braţ şi m-a dus în faţa acelor domni, întrebându-mă încă o dată: „Spune mă, unde este Năstase?”. Iar eu i-am zis: „Precum v-am spus, s-a dus să ia armele şi muniţia de unde le avem ascunse, din cariera Ovidiu”. Din acel moment, o mare parte a forţei operative cu tehnica din dotare a luat poziţii în cariera Ovidiu iar pe mine m-au urcat într-o maşină Dacia de culoare albă (de fapt toate autoturismele erau de culoare albă, niciuna nu era neagră, deşi negrul era preferinţa mai marilor zilei de atunci).

Ocupanţii locurilor din autoturismul în care mă aflam erau: Postelnicu, pe locul dreapta faţă, securistul ce conducea maşina, eu pe bancheta din spate, încadrat în dreapta şi în stânga de securişti ce ţineau ţevile pistoalelor în coastele mele. Postelnicu mă întreba din curiozitate diverse aspecte şi prin staţie, Homoşteanu, ministrul de Interne, îi spunea: „Temină Tudore, nu-l mai întreba nimic, că este al meu şi ne aud alţii”. Tudor Postelnicu, răsucit pe scaun, cu faţa spre mine, scrâşnea din dinţi şi strângea pumnii în semn de nervozitate. Prada urma să fie împărţită, trofeul cel mare fusese prins, prinderea lui Nastase era doar o chestiune de timp. Sistemul capturase inamicul numărul unu.

George Homoşteanu, ministrul de Interne, se afla în altă maşină, cu suita. S-a dat ordin prin staţie să ne oprim şi, venind la maşina în care ne aflam, mă ameninţă zicând: „Rovenţule, dacă ne minţi şi cine ştie pe unde ne plimbi, te împuşc pe loc, înţelegi?”. Ameninţările, indiferent din partea cui ar fi venit, nu însemnau nimic pentru mine. Gândul meu era la Năstase, să nu fie prins. În numai câteva minute am ajuns în locul indicat de mine. Au scos din pământ pistoalele mitralieră cu muniţia şi s-au fotografiat cu mine şi fotografii de grup. Misiunea Securităţii, Ministerului de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale se apropia de sfârşit.

Am fost dus apoi la sediul Inspectoratului de Miliţie Constanţa, unde am fost legat cu lanţuri la picioare şi am fost întrebat dacă pe teritoriul judeţului Constanţa am trecut, neobservaţi, pe lângă securişti şi miliţieni. Povestind despre autoturismul de pe câmp în care se afla un tip cu o doamnă, pe lângă care am trecut, în urma celor spuse de mine, un domn din biroul în care ne aflam a ieşit afară şi a venit însoţit de tipul din maşină. Auzind cele spuse de mine, pentru că am fost nevoit să repet, m-a lovit cu pumnul în maxilar, fiind oprit de ceilalţi să mă mai lovească. Din discuţia dintre ei, am aflat că erau în misiune, fiind înarmaţi.

În noaptea sau dimineaţa ce a urmat, Năstase a fost prins în triajul Valea lui Traian, unde intenţiona să urce într-un tren mărfar. În dimineaţa zilei următoare, au auzit lanţuri pe hol şi pentru a nu vedea cine este în lanţuri, mi-au pus ochelari confecţionaţi din mască de gaze, care aveau geamurile vopsite pentru a nu vedea nimic. Am fost ajutat să urc într-o dubă TV a miliţiei şi mă aflam pe bancheta din stânga, în spatele şoferului, iar Năstase se afla pe bancheta din dreapta, lângă uşă. Alături de noi se aflau miliţieni din escortă, cu câini lupi.

În drum spre Bucureşti, am fost escortaţi de două autoturisme ARO, unul mergea în faţa dubei iar celălalt în spatele ei. Ajunşi la Inspectoratul de Miliţie din calea Rahovei, am fost daţi jos pe rând şi am fost obligaţi să trecem printr-un culoar format din miliţieni care ne loveau cu bastoane, pumni şi picioare. Prăbuşindu-ne la pământ, am ieşit la capătul culoarului plin de sânge, neputând să stau pe picioare. În dimineaţa zilei următoare am fost duşi pe rând, toţi cei trei tovarăşi de fapte – Rovenţu, Năstase şi Stanciu – la spitalul penitenciar Jilava, unde am fost supuşi expertizei medicale.

Ancheta, bătaia şi tortura

În urma expertizei balistice a armelor, s-a constatat că noi nu am tras cu armele şi muniţia a fost recuperată în întregime. Prejudiciul a fost, conform rechizitoriului, de 14.787 lei – recuperat.

Timp de 10 zile am fost bătuţi, fiecare, aproape fără încetare. Am suportat tot ceea ce înseamnă teribilele metode de anchetă ale miliţiei şi securităţii. Ancheta era condusă de celebrul Tudor Stănică, şeful Direcţiei de Cercetări Penale, sub supravegherea directă a lui Tudor Postelnicu, şeful pe ţară al securităţii.

Nu am spus nimic despre tentativa de atentat şi nici despre grupul de profesori. Poate numai un nebun ajunge să se denunţe singur, fără ca cineva să-i pună în faţă cea mai mică, cea mai neînsemnată probă care să-l determine să recunoască ce intenţiona să facă în realitate cu armele.

Aşa s-a petrecut. Anchetatorii nu păreau a şti ceva despre confraţii noştri, profesorii universitari: Raul Volcinschi, fost deţinut politic, un vechi adversar al regimului politic – cu acţiuni de luptă; Tudor Bugnariu, primul primar al Clujului după 23 august 1944, fost decan al Facultăţii de Filosofie din Cluj, apoi profesor şi adjunct al Ministrului Învăţământului; Mircea Stoica, şeful catedrei de drept de la ASE Bucureşti, care predase şi la Cluj; Simion Pop, fost decan la Facultatea de Drept din Cluj. Toţi aceştia considerau că „suprimarea lui Ceauşescu este singura soluţie de salvare”. Securiştii aveau probabil bănuieli, că adevărul nu este cel care li se declară, aşa că reveneau insistent cu aceleaşi şi aceleaşi întrebări. Făcuserăm iniţial un jurământ al tăcerii şi ne înţeleseserăm ca, în cazul în care suntem prinşi, să declarăm că am furat armele pentru a sparge o unitate CEC.

Deoarece nu puteam fi condamnaţi pentru o faptă pe care nu am comis-o, chiar dacă securiştii nu au fost atât de naivi, faptul că nu am spus adevărul mai mult ca sigur ne-a salvat viaţa. În caz contrar, am fi fost executaţi, probabil, fără judecată.

Eram şi noi uimiţi într-un fel, atât cât mai puteam simţi, de faptul că mai rezistam. Eram treziţi din leşin şi luaţi din nou la bătaie, prin fel de fel de metode. Ne doream chiar să ne împuşte ca să scăpăm de chinuri; între două reprize de tortură, eram ţinuţi în celulă legaţi cu cătuşe de paturi. Într-o zi am fost la un pas de a-l deconspira pe profesorul Raul Volcinschi. Întrebat fiind despre adresa la care am locuit în Craiova (pentru că, după ce stătusem un timp în barăci pe şantierul Işalniţa, m-am mutat la o cunoştinţă a lui Raul, asistentă medicală), într-o secundă am realizat, că de aici şi până a ajunge la Raul nu ar mai fi durat mult. Dar nu ştiam ce aflaseră securiştii despre această treabă. L-am întrebat atunci pe anchetator dacă cunoaşte Craiova şi culmea, m-a salvat chiar Tudor Stănică. Nu ştiu ce i s-o fi părut fiindcă în acel moment a luat o bâtă şi m-a lovit foarte tare peste coloana vertebrală, în zona rinichilor.

Am leşinat şi m-am trezit în celulă cu un miliţian şi un civil care mă udau cu apă cu furtunul apoi m-au legat de pat. Din acel moment, echipele de 4-5 securişti care lucrau în schimburi de 6 ore pe zi, nu au mai cercetat unde am locuit în Craiova, astfel că nu le-am zis nimic, pentru a nu cădea tot grupul, aşa cum stabilisem înainte. Erau opt întrebări pe care mi le tot puneau, spunându-mi că e nevoie să răspund într-un anume fel, fără să precizeze care. Din întreaga modalitate în care a decurs ancheta, mi-am dat seama că sentinţa trebuia pronunţată fără să aibă legătură cu zona politică. Pentru că propaganda comunistă nu concepea să se recunoască faptul că vreun moment, cuiva i-ar trece prin cap să-i facă rău iubitului conducător. Trebuiau păstrate aparenţele potrivit cărora românii erau mulţumiţi şi devotaţi lui Ceauşescu.

(va urma)

Citiţi şi:
Fenomenul Pitești, pandemoniul închisorilor comuniste. Tortură și teroare la Pitești!
Adevăruri şocante pe care nu o să le găsiți niciodată în presa «sistemului»! Dialog «la gura sobei» cu istoricul Corvin Lupu despre Decembrie 1989 (1)


yogaesoteric
6 ianuarie 2020

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More