Spre o renaștere ortodoxă?

Un pamfletar român talentat remarca recent că, în pofida lozincilor la modă, de Sărbători (Crăciun, Sfântul Ștefan, Sfântul Vasile și Bobotează) bisericile au fost ticsite.

Nu demult, într-un eseu profund și tonic, scriitorul ortodox Paul Kingsnorth observa că bisericile ortodoxe americane sunt „pline de familii tinere”, conferințele sale despre creștinism au devenit brusc, fără vreun merit de-al său, „inexplicabil de populare”, iar numeroși atei sau neopăgâni se convertesc peste noapte.

Nu avem la îndemână un studiu aprofundat care să confirme un val ortodox relevant statistic, dar ceva-ceva pare că se petrece în ultimii ani, cel puțin în orașele din România. De pildă, multe biserici, nicidecum întâmplător cele care țin o rânduială mai tradițională, devin duminica neîncăpătoare, prin autobuze și tramvaie vezi destui tineri care își fac dezinhibat cruce, iar la mănăstiri mai peste tot e aglomerație la slujbe. Poate cel mai vizibil și izbitor semn e că foarte multe personalități sau vedete pop fac curajos adevărate mărturisiri de credință sau iau discret ori mai puțin discret calea pelerinajelor pe la mănăstirile din țară. În sensul acesta, cel puțin câteva așezăminte monahale se pot lăuda cu o galerie considerabilă de celebrități care le calcă pragul frecvent și foarte probabil sincer.

În urmă cu un an am ajuns la Cluj într-o duminică și am fost de-a dreptul uluit să văd că, în pofida gloriei moderne de care se bucură orașul, biserica de cartier unde nimerisem era înțesată de tineri. Puțin probabil să fi fost o anomalie locală.

Pe scurt, din punct de vedere al formelor nu stăm foarte rău, iar dacă mai adăugăm la acest tablou vasta producție de carte duhovnicească, revirimentul și voga cântării bizantine în biserici, reputația înaltă a iconarilor și crucerilor români, plus multe alte elemente care țin de artele liturgice, am fi tentați să spunem că trăim o mică, dar autentică renaștere ortodoxă.

Pe de altă parte, tot acest elan indiscutabil cred că dă seama, așa cum subliniază același Paul Kingsnorth, în primul rând de falimentul ideologiei moderne. Sau, după cum scria Părintele Stephen Freeman, povestea modernității, a progresului și a evoluției se destramă rapid, pentru că nu și-a îndeplinit promisiunea de a face lumea mai bună și pe oameni mai fericiți. În termeni prozaici, oamenii dau năvală spre biserici pentru că au necazuri, iar multe dintre aceste necazuri provin nu doar din firea umană căzută, ci din adoptarea filosofiei de viață moderne, care nu le mai oferă răspunsuri suficient de convingătoare.

Așadar, factorul primordial în acest fenomen nu e atât atracția puternică a bisericilor și a mănăstirilor, cât dezamăgirea produsă de reclama strălucitoare, dar calpă, a lumii. Să nu pierdem din vedere că un număr semnificativ, cred, de tineri îmbrățișează New Age-ul. Ceea ce nu înseamnă că nu putem fi martorii unei transformări de curs istoric înspre bine, care să se petreacă, însă, fără surle și trâmbițe. Nu ar fi prima oară. De exemplu, comentând pe marginea Istoriei Auguste (o colecție târzie de biografii antice romane), scriitoarea Marguerite Yourcenar remarca absența deplină a oricărei referințe la creștinism, asta deși creștinismul se impunea pe nesimțite atât în provincii, cât și la Roma.

„Ortodoxia nu poate fi confortabilă decât dacă este falsă”

Acestea fiind spuse, presupun că optimismul nostru ar fi cazul să fie, totuși, destul de temperat, și asta pentru că ceea ce ne lipsește cu precădere astăzi este tocmai dimensiunea interioară, ascetică și jertfelnică, care hrănea creștinismul timpuriu. Drept pentru care comparațiile cu vremurile de altădată nu pot fi decât cel mult hilare. În acest context, un stareț al unei mănăstiri românești foarte căutate spunea, cu părere de rău, că tinerii vin acum la călugărie nu pentru mântuire, ci pentru a experimenta un alt fel de viață.

Pe acest fundal, nu e atât de sigur că răspunsul unor biserici și mănăstiri ortodoxe la acest aflux de neofiți nu tinde să fie poate un pic prea lax și comod. Și aici nu am în vedere judecățile și tratamentul duhovnicesc personal, ci mai degrabă abordarea de principiu, care implică de multe ori fel de fel de concesii și înlesniri, menite a prezenta și a face o Ortodoxie mai confortabilă, mai puțin exigentă, îndeajuns de pliabilă pe lume, excesiv orientată spre cele exterioare, astfel încât nou-veniții și potențialii convertiți să nu sufere cumva vreo nouă dezamăgire și să se întoarcă rapid la cele deșarte. Succesul pe termen scurt riscă însă să compromită demersul pe termen lung.

Oamenii moderni – și toți suntem astfel, să nu ne facem iluzii! – doresc în aparență terapii sufletești călduțe și prea adesea se pare că primesc exact ceea ce doresc. Doar că „Ortodoxia nu poate fi confortabilă decât dacă e falsă”, după cum spunea Părintele Serafim Rose, iar nașterea și creșterea duhovnicească nu se pot realiza fără sacrificiu de sine.

Arhitectura, mâncarea, peisajele, liniștea și comunitățile mănăstirilor și bisericilor atrag pe drept temei, dar ele singure nu vor reuși să le ofere celor însetați de Adevăr ceva relevant din „mireasma Ortodoxiei”.

Bineînțeles că îmi doresc să mă înșel, așa că nu-mi rămâne decât să sper și să mă rog ca formele de multe ori splendide pe care le ia credința noastră să ducă la acel fond după care tânjim de fapt cu toții.

Autor: Ninel Ganea

Citiți și:
Profetismul lui Mihail Eminescu
Ortodoxie! Mircea Eliade la 12 noiembrie 1927

yogaesoteric
31 martie 2024