Spre oficializarea colonialismului eurocrat. Europa cu două viteze sau stratificarea între ţările nucleu şi ţările periferice
Comisia Europeană a adoptat un plan de reformare a Uniunii Europene, preşedintele Jean-Claude Juncker prezentând în Parlamentul European cinci posibile direcţii ale Blocului comunitar, axate pe o cooperare a ţărilor în grade diferite, eventual prin concentrarea pe piaţa unică, pe apărare şi securitate.
În cursul unui discurs rostit în Parlamentul European, Jean-Claude Juncker a prezentat Carta Albă privind Viitorul Europei, notând principalele realizări ale Uniunii Europene: „pacea timp de şapte decenii şi o Uniune Europeană extinsă, cu 500 de milioane de cetăţeni care trăiesc în libertate într-un spaţiu care este una dintre cele mai prospere economii din lume”. Carta Albă abordează şi provocările cu care se confruntă Uniunea Europeană, prezentând cinci scenarii ale modului în care UE poate evolua până în anul 2025 în funcţie de intenţiile statelor membre.
Carta Albă reprezintă contribuţia Comisiei Europene la summitul care a avut loc pe 25 martie la Roma pentru marcarea a 60 de ani de la semnarea Tratatului constitutiv al UE. Planul constă în prezentarea a cinci scenarii de lucru care „nu sunt exhaustive şi nici nu se exclud unul pe altul”, anunţa Comisia Europeană într-un comunicat postat pe site-ul propriu.
Scenariul 1: Continuarea actualei direcţii – Cele 27 de state UE se vor concentra pe implementarea agendei de reformă în spiritul Comisiei Europene conduse de Jean-Claude Juncker şi a Declaraţiei de la Bratislava.
Scenariul 2: Nimic altceva în afara pieţei unice – Cele 27 de state membre transferă treptat accentul pe piaţa unică, dat fiind că statele membre nu reuşesc să ajungă la poziţii comune într-un număr din ce în ce mai mare de direcţii politice de cooperare.
Scenariul 3: Cei care vor mai mult contribuie mai mult – UE27 continuă ca în prezent, dar, în plus, le permite statelor membre să aibă acţiuni suplimentare în anumite zone de cooperare, precum apărarea, securitatea internă şi dezvoltarea socială. În funcţie de intenţie, una ori mai multe alianţe se pot configura în diferite zone politice.
Scenariul 4: Mai puţin, dar mai eficient – UE27 se concentrează pe rezultate mai bune şi mai rapide în domenii politice specifice, reducând eforturile unde există percepţia că activităţile nu au valoarea scontată. Atenţia şi resursele limitate se concentrează pe anumite zone politice.
Scenariul 5: Mult mai mult împreună – Statele membre decid să aloce structurilor comune mai multe atribuţii, resurse şi putere decizională. Deciziile se iau mai rapid la nivel european şi sunt implementate mai rapid.
Liderii Uniunii Europene vor decide până la sfârşitul anului asupra viitoarei direcţii a Blocului comunitar, a declarat Jean-Claude Juncker în Parlamentul European, prezentând planuri pentru reformarea organizaţiei, după ce a vorbit despre grade diferite de integrare.
„Celebrarea semnării Tratatului de la Roma nu va fi doar aniversarea Europei, ci şi naşterea unei Europe cu 27 de state membre; pentru a marca evenimentul istoric, este momentul să răspundem la întrebarea: Unde mergi Europa?”, a declarat Jean-Claude Juncker, citat de EUObserver.
„Resping ideea că Europa se reduce la o zonă de liber schimb, dar nu vă voi spune astăzi preferinţa mea. Comisia Europeană nu trasează instrucţiuni. Nu vor exista dictate, ci vom asculta. Comisia Europeană nu ia decizii de una singură”, a subliniat Juncker.
„În momentul de faţă, nu există o voinţă colectivă de modificare a tratatelor. Dezbaterile pe teme europene nu interesează pe nimeni în afara cercurilor de la Bruxelles. Dar sunt sigur că va veni o zi în care tratatele vor trebui adaptate la voinţa colectivă care urmează să apară”, a continuat Juncker.
Preşedintele CE a reiterat că nu va candida pentru un nou mandat. „Nu voi candida pentru un nou mandat, dar credeţi-mă că nu sunt obosit şi nici lipsit de idei”, a subliniat Juncker. Mandatul lui Juncker de preşedinte al Comisiei Europene se va încheia în 2019.
ActiveNews: Comisarul european Pierre Moscovici: „Opţiunea desfiinţării UE este pe masă şi trebuie luată în calcul”
Comisarul european pentru afaceri economice, Pierre Moscovici, a declarat că în Carta Albă privind viitorul Uniunii Europene, prezentată de preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, se regăseşte şi opţiunea desfiinţării blocului comunitar şi ea trebuie examinată la fel ca celelalte, anunţa agenţia EFE.
„Putem continua în general la fel ca până acum, cu paşi mărunţi, să revenim la competenţe mai naţionale, să ne limităm la piaţa unică sau, de ce nu, să desfiinţăm UE”, a spus Moscovici, precizând totodată că el nu doreşte ca această ultimă opţiune să se materializeze, dar că ea „trebuie evaluată”.
Președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a susţinut la 1 martie, în plenul Parlamentului European, un discurs în care a descris cinci scenarii posibile privind reforma proiectului european post-Brexit, care presupun fiecare niveluri diferite de integrare şi merg de la limitarea acestuia la piaţa unică europeană şi până la opţiunea care ar corespunde unei Europe federaliste.
Într-o declaraţie dată presei înaintea acestui discurs, ale cărui linii generale erau atunci deja cunoscute, Moscovici a spus că opţiunea pe care el o susţine este „un impuls proeuropean pentru ca UE să fie capabilă să-şi apere mai bine cetăţenii, să-i protejeze mai bine, să avanseze către mai multă democraţie şi mai mult dinamism economic, în special în interiorul zonei euro”.
„Europa va împlini 60 de ani şi ştim că are întrebări existenţiale”, prin urmare executivul comunitar „a dorit să-şi onoreze responsabilităţile şi să iniţieze dezbaterea”, a explicat el demersul privind examinarea opţiunilor posibile pentru o reformă a Uniunii Europene.
„Acum cetăţenii noştri trebuie să dezbată, să se pronunţe. (…) Această analiză a Comisiei Europene este aici pentru a permite fiecăruia să tragă propriile concluzii. Apoi fiecare va trebui să lupte pentru convingerile proprii”, a continuat comisarul Moscovici.
El a amintit în acest context de campania pentru alegerile prezidenţiale din ţara sa, Franţa, unde opiniile erau împărţite între susţinerea unei aprofundări a integrării europene şi o limitare a acesteia.
Dar, în opinia sa, deşi „este greu ca UE să devină un sistem federal”, ar fi posibilă adoptarea „cel puţin a unor modalităţi federale de cooperare funcţională în domeniile migraţiei, securităţii, afacerilor externe şi economiei”.
ActiveNews: Grupul de la Vişegrad, atac la „Europa cu două viteze”: „Suntem priviţi ca nişte cetăţeni de «mâna a doua»”
Statele din grupul de la Vişegrad strâng rândurile şi îşi fac auzită vocea mai mult decât oricând. Asta în timp ce România preferă să stea deoparte. La summit-ul acestora de la Varşovia, cele patru state, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia au avut cerinţe clare faţă de ceilalţi membri ai Uniunii Europene.
Grupul de la Vişegrad a adoptat o poziţie comună cu privire la viitorul Europei. Într-o reuniune care a avut loc pe 2 martie la Varşovia, premierii Poloniei, Cehiei, Ungariei şi Slovaciei au făcut un apel la unitate şi egalitate, a doua azi după ce preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a prezentat cinci variante pentru viitorul Europei după Brexit, între care „Europa cu două viteze”.
În cadrul grupului de la Vişegrad „am convenit să transmitem că aşteptăm de la preşedintele (Consiliului European) Donald Tusk ca propunerile privind viitorul UE să facă obiectul unui consens prealabil, pentru că ne vom întâlni la Roma doar pentru a anunţa împreună un nou plan pentru Europa”, a indicat şefa executivului polonez, Beata Szydlo, gazda reuniunii premierilor din cele patru ţări, desfăşurată la Varşovia.
Ţările din Grupul de la Vişegrad subliniază necesitatea menţinerii unităţii Uniunii Europene, menţinerea pieţei unice, menţinerea Spaţiului Schengen, o Zonă Euro stabilă, controlul frontierelor externe, consolidarea controlului democratic.
Toate acestea reprezintă o provocare – se arată în declaraţia semnată de premierii Poloniei, Cehiei, Ungariei şi Slovaciei, la fel ca şi menţinerea Uniunii Europene ca actor global, transmite agenţia de presă poloneză PAP.
„Dorim o Europă mai bună, nu mai multă Europă sau mai puţină Europă. (…) Pentru noi este important ca reformele Uniunii Europene să se bazeze pe egalitatea intereselor tuturor statelor membre”, a punctat premierul Beata Szydlo.
La rândul său, premierul ungar Viktor Orban a estimat că în prezent „asistăm la apariţia unei noi ordini mondiale”, în care ţările trebuie să-şi decidă locul. Referindu-se apoi la relatările privind calitatea inferioară a produselor comercializate de unele companii occidentale în estul Europei faţă de produsele similare din vest, el a acuzat statele vest europene de „standarde duble” şi că privesc est-europenii ca pe nişte cetăţeni de „mâna a doua”.
Ziare.com: Vă rugăm să rămâneţi în urmă! Vine Europa celor două viteze
UE se gândeşte la viitorul său. Nu doar din cauza Brexit, ci şi pentru că, în formatul cu 28 de membri, consensul este tot mai greu de atins. Câteva ţări vor fi lăsate în urmă, şi pe bună dreptate.
„Nu vom accepta niciun fel de diviziune în interiorul UE, pentru că acesta este cel mai simplu mod de a slăbi Uniunea” – acesta a fost mesajul celor patru ţări membre ale grupului Vişegrad, după o întrunire de la începutul anului care a avut loc la Varșovia.
Ne frecăm la ochi când citim astfel de declaraţii, după ce taman guvernele din Polonia şi Ungaria, parţial şi cele din Cehia şi Slovacia, sunt cele care au subminat de ceva vreme cooperarea şi solidaritatea în blocul comunitar.
Ne amintim desigur de tendinţele anti-europene ale premierului ungar Viktor Orban şi de problemele cu Bruxelles-ul avute de partidul polonez de guvernământ PiS. Ce să se fi petrecut oare pentru a-i determina pe aceşti lideri europeni să fredoneze brusc o altă melodie?
Propuneri pentru viitorul Europei
Motivul este actuala dezbatere privind o reorientare structurală a UE. Aceasta are loc nu doar din cauza Brexit, ci şi pentru că blocul comunitar s-a dovedit în ultimii ani tot mai puţin capabil să ajungă la un compromis în decizii-cheie. De exemplu, politica privind refugiaţii: luni în şir, mai multe ţări est-europene au blocat orice fel de progres judicios pe această temă.
Dar frustrarea este mai adâncă. Mişcări populiste în multe ţări europene dau vina pe UE pentru toate relele care se petrec. Iar guvernele naţionale nu combat cu adevărat acest fenomen. Cu toţii se folosesc cu plăcere de rolul de ţap ispăşitor care îi revine Bruxelles-ului.
Italia este unul din exemplele negative. Propria incapacitate de reformă este pusă pe seama unei închipuite politici excesive de economisire a UE. Iar Beppe Grillo le bagă în minţile italienilor ideea cum că Europa ar fi de vină pentru lipsa de performanţă a economiei italiene.
Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a răspuns la toate aceste probleme cu cinci propuneri de evoluţie posibilă a Uniunii. Acestea se întind de la „mai departe înainte tot aşa”, la un model de integrare mai redusă, gen „UE light cu piaţă unică”, până la „UE ca o coaliţie a celor cu voinţă comună”.
Merkel s-a decis deja
Cine a ascultat mai atent pe cancelarul Germaniei ştie deja în ce direcţie se îndreaptă lucrurile: a vorbit de mai multe ori de o Europă cu „mai multe viteze”. O noţiune care semnifică crearea unui grup de state în interiorul actualei Uniuni care doresc să coopereze mai strâns decât este posibil la nivel de 28. Pe margine ar rămâne ţările care nu vor să participe la procesul decizional comun pe toate subiectele majore.
La Berlin şi Bruxelles se respinge vehement ideea că s-ar urmări astfel crearea unei Uniuni cu un sistem de clase. Angela Merkel insistă că toţi cei 28 sunt invitaţi să participe. De fapt, membrii UE vor fi obligaţi să aleagă: fie cooperare sporită în materie de politică de apărare, financiară, fiscală etc; fie o rămânere pe băncile din spate ale UE. Comunitatea ar fi ajuns în punctul în care nu mai poate continua ca până acum.
Scandalagii s-au speriat
Şi deodată se trezesc şi cei care până acum considerau Uniunea doar o sursă de bani, de unde se primesc miliarde pentru bugetele proprii. Un ziar din Bulgaria conchide că un astfel de model ar duce la aruncarea ţărilor mai slabe la periferia blocului comunitar. Iar presa poloneză se teme că trenul european va părăsi gara fără să mai aştepte după Varşovia.
Numeroase ţări membre au contribuit în ultimii ani la creşterea problemelor UE. Toate ţările au partea lor de vină. Dar contribuţia unora a fost deosebit de distructivă. S-au comportat ca nişte adolescenţi la pubertate, distrugând casa părintească. Deja la Roma au început primele demersuri de reformare a UE. În curând, unele ţări membre s-ar putea trezi din nou în spatele uşilor închise ale comunităţii.
Notă:
Articolul de pe ziare.com este fie propagandă de proastă calitate, fie wishful thinking. După cum arată şi Horaţiu Pepine mai jos, orientarea anti-Bruxelles a Poloniei nu va conta prea mult în configurarea Europei cu multiple viteze. Practic, cercurile concentrice se vor trasa nu după criterii ideologice, ci după criterii ce ţin de raportul centru – semi-periferie – periferie, fiecare având alocat un anume rol şi loc în noua ierarhizare europeană.
Articolul trebuie înţeles, însă, ca o modalitate de a livra această tendinţă de oficializare a colonialismului european în termeni uşor de înghiţit pentru estici: e vorba de răspunsuri de bun simţ din partea eurocraţilor jigniţi, vezi Doamne, de grobienii polonezi, unguri şi italieni care sunt eurosceptici.
DW/ Horaţiu Pepine:
Ipocrizie sau pur şi simplu realism?
Proiectul Europei cu două viteze provoacă de pe acum o mare decepţie în România şi suscită o mulţime de comentarii negative.
Am văzut că subiectul „Europei cu două viteze” a reuşit, în fine, să scoată presa românească din apatie. Dar e necesar, poate, să facem câteva precizări. Ideile care prind contur la noi ar fi că proiectul acesta este o mare ipocrizie (adică egalitarismul afişat pe frontiscipiu ar fi o minciună), că scopul său ar fi să-i pedepsească pe rebelii din Grupul de la Vişegrad, lăsându-i pe dinafară şi, nu în ultimul rând, că ar fi o stratagemă a Germaniei de a domina Europa. Toate acestea sunt mai curând false, deşi seamănă cu adevărul.
Un comentator, de altfel foarte bine informat, observa că propunerile avansate de Jean-Claude Juncker vorbesc despre avansul Europei când în realitate ar fi vorba „de protecţionism şi noi delimitări”. Cu siguranţă că stilul exprimării elitei europene conţine amabilităţi tactice şi eufemisme înşelătoare, dar dacă ne referim la realitatea politică ca atare şi nu la discurs, ar trebui să remarcăm că ceea ce se petrece este exact opusul ipocriziei. E adevărat că Juncker spusese că „ar fi mai bine ca cei care doresc să avanseze mai rapid să o facă fără să-i perturbe pe ceilalţi, în loc să spună cinstit – fără ca ceilalţi să ne perturbe pe noi”. Dar trucurile acestea retorice au făcut parte dintotdeauna din arsenalul politicii şi nu e cazul să le acordam o importanţă mai mare decât o au.
În realitate, asistăm de la o vreme încoace, la o ieşire din ipocrizie sau mai exact la o abandonare a egalitarismului mimat cu mare diligenţă care a caracterizat extinderea către Est. Să amintim doar că, de fiecare dată când se producea o criză în relaţia Est-Vest se găsea câte un politician occidental să renunţe la convenienţele „europene” şi să spună că România ar fi trebuit să mai aştepte până să fie cooptată. Ultima dată a spus-o Nigel Farage.
În al doilea rând, poate sub efectul unei irepresibile wishful thinking, s-a spus că Vestul se va delimita în primul rând de Grupul de la Vişegrad, cooptându-i, în schimb, pe toţi ceilalţi care şi-ar manifesta dorinţa de a continua integrarea. Aici funcţionează poate o iluzie născută în urma disputelor politice dintre conservatorii unguri şi polonezi şi liberalii de la Bruxelles, căci în realitate toate planurile vizând Europa cu două viteze care au fost create din 2013 încoace au încorporat în mod explicit Polonia. Germanii cel puţin au spus mereu că ar dori ca Polonia să participe dacă doreşte, dar nu s-a făcut nicio menţiune la vreo altă ţară răsăriteană non-euro şi cu atât mai puţin la România sau Bulgaria. Şi asta pentru că principalul criteriu nu este dorinţa, declaraţia de bune intenţii, ci capacitatea ţării în ansamblul ei de a participa la ritmul de dezvoltare pe care planificatorii îl au în vedere. Iar prima condiţie este, evident, adoptarea euro într-un interval relativ redus de timp. Vrea Polonia să adopte moneda comună în următorii doi-trei ani? Nu ştim, dar România cu siguranţă că nu este pregătită şi, de altfel, lucrurile au fost clarificate sub aspect politic, în sensul că s-a renunţat la stabilirea unui termen. Or, numai acest detaliu (e unul care antrenează o întreagă realitate economică şi socială) este suficient pentru a vedea clar că România nu ar fi eligibilă într-o primă etapă, în cazul în care proiectul Europei cu două viteze ar fi pus în aplicare.
Am văzut că sunt invocate declaraţiile preşedintelui Iohannis şi chiar ale premierului Grindeanu (la momentul respectiv, n.n.) ca dovezi că România este „pe drumul cel bun”, adică este strâns ancorată în nucleul de iniţiativă europeană. Este un fel de a încurca pistele. Nu declaraţia premierului contează, ci politica sa bugetară. Or, am văzut că i s-a reproşat că nu respectă deficitul convenit, Comisia Europeană cerându-i să-şi rectifice planurile. De asemenea, ideea că România este „elevul model” în sensul că nu se lasă fermecată de cântecul de sirenă al suveranismului polonez sau maghiar este o altă iluzie. Nu că postura aceasta nu ar fi preţuită la Bruxelles, dar ea nu ţine loc de angajament economic şi mai ales nu poate compensa decalajele sociale istorice faţă de vestul Europei. Aşadar, ipocrizia există la nivelul retoricii (Ce retorică nu e de fapt ipocrită? Poate doar cea „populistă”), dar la nivelul faptelor asistăm, dimpotrivă, la o ieşire din ipocrizie, sau măcar la o tentativă, chiar dacă acest lucru pare atât de dureros pentru cei din Răsărit.
În fine, s-a mai spus că ar fi vorba de o stratagemă a Germaniei de a domina Europa. Observaţia este mai curând candidă. Germania domină deja Europa într-un mod copios şi problema ei nu este să-şi extindă dominaţia, ci să-i netezească asperităţile. Când un colaborator al preşedintelui SUA, Donald Trump, spunea că exporturile germane profită de un euro tare, cancelarul Angela Merkel a avut grijă să-i replice că supraevaluarea monedei comune a fost provocată nu de Germania, ci de ţările cu economii mai slabe, care altfel ar fi pierdut din puterea lor de cumpărare. O descriere bună a felului în care a apărut dominaţia germană ne oferise cu patru ani în urmă sociologul Ulrich Beck: „Păi, s-a petrecut cumva din întâmplare. Germania a creat, de fapt, un «imperiu accidental». Nu a fost vorba de un master plan şi nici de intenţia de a ocupa Europa. Nu există aici nicio implicare militară, aşa încât toate discuţiile astea despre «Al Patrulea Reich» nu îşi au locul. E vorba mai curând de puterea economiei şi este interesant de văzut cum toate profeţiile privind o catastrofă europeană şi temerile că Eurozona sau chiar Uniunea Europeană s-ar destrăma au modificat mult tabloul puterii în Europa”.
Dar totuşi care este miezul acestui proiect? Ce îl animă, mai cu seamă? Dacă avem în vedere întreaga evoluţie a proiectului european vom observa că ultimul deceniu a fost marcat de o decepţie tot mai accentuată. Ascensiunea partidelor anti-europene nu este (în acest punct toată lumea e de acord) decât rezultatul unei degradări continue a economiilor şi a vieţii europene în ansamblul său. Dar faptul cel mai semnificativ este că nu politicienii, ci intelectualii, fie ei economişti sau sociologi, au avertizat neîntrerupt că fără o reformă îndrăzneaţă, Europa se va înscrie pe o pantă a unei decăderi ireversibile care o va face tot mai irelevantă. Criza datoriilor a fost de fapt amorsa proiectului de reformă cel putin la nivel intelectual, căci atunci economiştii avizaţi au văzut mai clar că „boala” nu va dispărea de la sine şi că e vorba de probleme structurale care pretind soluţii structurale. De atunci s-a tot spus în diferite contexte reluate cu tot mai multă tărie în timpul crizei greceşti că Zona Euro are nevoie de o integrare mult mai avansată şi îndeosebi de o guvernanţă economică capabilă să ia decizii.
Şi ca să încheiem, ideea Europei cu două viteze, pare să fie, în această lumină, singura cale raţională prin care Vestul Europei dotat cu o monedă comună ar reuşi să depăşească impasul grav în care se găseşte. În aceeaşi logică, dacă Zona Euro se adânceşte încetul cu încetul în irelevanţă, nici Estul care depinde atât de mult de economiile occidentale nu va putea să-şi dezvolte potenţialităţile.
Nu ştim care va fi viitorul acestui proiect şi dacă el nu va fi cumva abandonat în cele din urmă sau adaptat într-o formă de compromis. Şi nici măcar nu pledăm în favoarea lui, deşi s-ar fi putut crea această impresie. Dar e bine să-i înţelegem mai bine resorturile.
Contrasens/ Răzvan Bibire: Privind prin cătarea puştii legaţi la ochi
În vreme ce liderii Uniunii Europene croiesc scenarii pentru a scăpa de flămânzii de la masa bogaţilor, românii o ţin tot într-o petrecere cu chiote. De altfel, relaţia românilor cu UE a fost una similară cu relaţia noastră cu URSS, în prima perioadă a instaurării comunismului.
Cei mai tineri nu au de unde să ştie sau măcar să-şi închipuie una ca asta; dar prin anii ’50-’60 nu se făcea mai nimic în România fără aprobarea consilierilor sovietici; resursele ţării erau dirijate spre URSS (bine, măcar atunci era vorba despre despăgubiri de război) şi, cu toate acestea, tinerii cântau imnuri întru slava Uniunii Sovietice. „Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus”, strigau participanţii la mitinguri.
Peste decenii, odată intraţi în Uniunea Europeană, românii şi-au amintit cum se stă în genunchi şi au început să repete figura. De data asta au început să cânte întru slava Uniunii Europene. Orice spunea Europa era bun, trebuia aplicat fără discuţii, fie că era vorba despre o prevedere legală sau o simplă vorbă a unui birocrat bruxellez. Resursele noastre merg acum frumos aranjate în vagoane spre ţările „isteţe” ale UE, care au ştiut să pună mâna pe petrol, gaze, lemn, electricitate, comerţ şi aşa mai departe. Astăzi situaţia începe să se schimbe. După ani de agonie, UE e în pericol să moară. Pentru că ţările „isteţe” nu au ştiut când să se oprească şi au provocat dezechilibre. Politice, economice, juridice. Au avut nevoie să-şi securizeze conductele prin care îşi trăgeau resursele din colonii şi au intervenit în politica locală, schimbând regimuri sau menţinându-le când le conveneau, au schimbat legislaţii, s-au jucat cu definiţiile pentru a interpreta lucrurile doar în favoarea lor.
Aşa că „isteţii” doresc să scape de victimele lor. Le-au spus mereu că dacă vor să devină la fel de bogaţi ca ei, trebuie să accepte condiţiile impuse, să cedeze suveranitate, economii pentru că va veni şi momentul acela în care vor beneficia de pe urma acestor sacrificii. Or, ţările bogate ale UE refuză acum acele beneficii promise ţărilor sărace. Acum acestea le put. Şi nu le mai vor în Uniune. Sau le-ar accepta dar fără drepturi, numai cu obligaţii.
România nu are un „Plan B” pentru destrămarea UE sau pentru Europa cu două viteze. România a pupat în fund UE de la început şi până la final, sperând să capete nişte firimituri.
Întrebarea este simplă: în cazul unui scenariu pesimist în care UE se transformă, ce poate să facă România? Va continua cu conflictul intern între puterile statului sau se va pune pe treabă, lucrând la un proiect de ţară?
E greu de dat un răspuns optimist câtă vreme românii preferă să meargă la luptă legaţi la ochi.
EVZ: UE impune IADUL în Grecia: „Drepturile Omului NU se mai aplică!” Iată DOVADA
Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a recunoscut că memorandumul impus de UE Greciei se situează în afara Cartei Drepturilor Omului.
Pe 1 decembrie 2016, portugheza Maria Joao Rodriguez, vicepreşedinta grupului socialist din Parlamentul European, şi germana Jutta Steinruck, coordonatoare pe probleme de muncă, îi scriu lui Jean-Claude Juncker pentru a deplânge faptul că „Grecia a fost forţată de memorandumuri să descentralizeze negocierea colectivă, ceea ce a dus la prăbuşirea negocierii colective”. Fapt care a dus la prăbuşirea salariilor cu 40%.
Potrivit La Tribune, cele două europarlamentare îl somează pe preşedintele Comsiei Parlamentare de a asigura ca în Grecia să fie respectată Carta drepturilor fundamentale ale omului, al cărei suporter înfocat Juncker s-a declarat în repetate rânduri.
„Sistemul actual (din Grecia – n.r.) nu este în conformitate cu Carta Drepturilor Fundamentale, nici cu convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii”, se arată în scrisoarea către Juncker a celor două eurodeputate. „Exerciţiul negocierii colective trebuie restaurat.”
Răspunsul, care a venit o săptămână mai târziu, este de-a dreptul şocant: invocând o sentinţă a Curţii Europene de la Luxemburg, preşedintele CE afirmă că aşa-numitul Memorandum of Understanding (MoU) – respectiv condiţiile puse de creditorii internaţionali (UE, Banca Centrală Europeană şi FMI) pentru a acorda sprijin Greciei – sunt acte ale Mecanismului European de Stabilitate.
Aşadar, explică Juncker, prin aplicarea MoU, Grecia nu aplică legea europeană şi „în consecinţă, Carta Drepturilor Fundamentale nu se aplică măsurilor din Grecia (impuse de creditori – n.r.)”.
Cu alte cuvinte, în Grecia, stat membru al Uniunii Europene nu se mai aplică Carta drepturilor omului, considerată sacrosanctă în interiorul Uniunii Europene! Iar acest lucru se face chiar la presiunea şi din dispoziţia UE şi a Băncii sale Centrale (doi din cei trei creditori internaţionali, alături de FMI)!
Întrebată în legătură cu această situaţie, purtătorul de cuvânt al Comisiei, Margaritis Schinas (un grec!!!), a declarat flegmatic că nu are de gând să se lanseze într-un curs de drept constituţional.
Cotidianul/ Călin Marchievici: Germania înoată în miliarde de euro. Moneda unică, o reţetă de succes pentru Berlin
„Guvernul înoată în bani“, titra la finalul lunii februarie cotidianul Suddeutsche Zeitung, în timp ce Frankfurter Allgemeine Zeitung scria că Germania a înregistrat cel mai mare surplus bugetar începând din 1991, după reunificare. În 2016, guvernul federal de la Berlin şi guvernele landurilor germane au încasat din impozite cu 23,7 miliarde de euro mai mult decât au cheltuit. La începutul acestei luni, statisticile indicau şi un alt record – cel mai mare surplus comercial înregistrat de Germania în perioada postbelică: 252,9 miliarde de euro.
Germania pare să treacă printr-o criză a succesului, pentru că surplusul bugetar şi comercial a devenit subiect de dispută politică internă şi externă. Noua administraţie americană acuză Germania de manipularea euro şi de neonorarea angajamentului de a investi 2% din PIB pentru Apărare. Apoi, în contextul alegerilor din septembrie, Ministerul de Finanţe de la Berlin anunţa că are în vedere reducerea poverii fiscale a germanilor cu circa 15 miliarde de euro (nu mai mult de 0,5%). Partidul Social-Democrat critică această abordare şi propune o strategie pe termen lung, o „ofensivă a investiţiilor de stat” finanţată din acest surplus.
Un model nesănătos pentru micile economii
Presa americană compară performanţele Germaniei cu cele ale Statelor Unite şi ajunge la concluzia că economia americană nu arată deloc bine la acest început de secol, principala problemă fiind rata şomajului în rândul bărbaţilor cu vârste între 25 şi 50 de ani. Germania nu se confruntă cu o asemenea situaţie, iar explicaţia ţine de o reformă dură a pieţei muncii, la începutul anilor 2000, şi de rolul sindicatelor, organizaţii cvasiinexistente în SUA. Politicienii şi afaceriştii germani au acordat o mult mai mare atenţie menţinerii locurilor de muncă în perioada de criză decât au făcut-o liderii americani. În SUA, criza financiară a însemnat milioane de concedieri, în timp ce în Germania angajaţii şi-au păstrat locurile de muncă, cu preţul reducerii salariilor, orelor de muncă şi al şomajului tehnic. Menţinerea acestor angajaţi a făcut mult mai uşoară relansarea economică, în momentul în care condiţiile globale au permis-o.
Cel mai important este că Germania a beneficiat de o monedă euro mai slabă decât fosta marcă germană şi astfel a putut ajunge la surplus comercial şi a putut păstra locurile de muncă. Majoritatea experţilor germani sunt de părere că acest lucru nu este sănătos pentru celelalte economii europene, însă cancelarul de la Berlin se ascunde în spatele independenţei Băncii Centrale Europene. La fel ca preşedintele Richard Nixon în urmă cu aproape 50 de ani, Angela Merkel sugerează Washingtonului, dar şi ţărilor din zona euro, că euro este moneda noastră şi problema voastră.
Cotidianul/ Călin Marchievici: Naţiunile şi resursele periferiei, în slujba centrului. Marea afacere a autocolonizării Europei
Miile de imigranţi din tabăra de la Idomeni de la frontiera greco-macedoneană, muncitorii din portul Pireu rămaşi fără sindicat recunoscut, pădurile tăiate din România, căderea lui Muamar Gaddafi, cel care a dorit o monedă comună în Africa.
Care este legătura între aceste crize care rup în prezent Europa? Încearcă să o spună un documentar realizat de Al-Jazeera şi tânărul filozof croat Srecko Horvat: colonialismul secolului 21 – „Acest colonialism nu flutură vreun drapel naţional, el doar are loc. Este vorba de instituţiile şi regulile concepute în asemenea hal încât să rămână ascunse”.
Bunurile, mai presus de oameni
Tabăra de la Idomeni, populată de zeci de mii de imigranţi care sperau să ajungă în Germania, a fost evacuată în primăvara anului 2016. Argumentul oficial a fost cel umanitar, urma ca guvernul elen să le ofere oamenilor condiţii mai bune. Imigranţii spun altceva: prin Idomeni trece calea ferată care leagă Grecia de statele balcanice şi de Europa Centrală, iar refugiaţii, în revendicarea dreptului lor la liberă circulaţie, blocau libera circulaţie a bunurilor. „Idomeni este cea mai bună metaforă pentru ce se întâmplă în Europa. Aici, cei care fug de războaie au devenit o problemă. Pe de o parte, vedem cum oamenii nu au libertate de circulaţie, iar pe de altă parte, bunurile pot circula în voie”, spune Horvat.
Privatizarea portului Pireu este una dintre cele mai mari asemenea operaţiuni din Grecia. A fost făcută pentru a respecta condiţiile impuse de marile economii europene, în schimbul împrumutului de peste 250 de miliarde de euro oferit Atenei. Numai că peste 90% din acest împrumut se duc către băncile din aceleaşi mari economii – Germania, Franţa. Compania chineză Cosco a achiziţionat 67% din activele de la Pireu şi a adus un model departe de cel european – chinezii nu recunosc sindicatele, nu vor să audă de contracte colective de muncă, de salariu minim.
Toate aceste cuceriri ale proiectului european se evaporă sub soarele din portul Pireu. Ştiu comisarii de la Bruxelles şi miniştrii de la Berlin toate acestea? Da, spune fostul ministru de Finanţe Yanis Varoufakis. El arată că, iniţial, guvernul elen a obţinut din partea Cosco recunoaşterea sindicatelor şi investiţii de 250 de milioane de euro la Pireu, plus cumpărarea de obligaţiuni de 10 miliarde de euro din datoria Greciei.
Numai că guvernul de la Beijing a primit un telefon de la Berlin, marele partener comercial, şi totul a căzut, spune Varoufakis. „Comisia, Banca Centrală Europeană şi FMI s-au asigurat că nu vom fi parte în negocieri. Nu vor ca vreo ţară europeană periferică să-şi imagineze măcar că poate obţine o înţelegere mai bună decât ei“, spune Varoufakis.
România şi cazul Schweighofer
Documentarul Al-Jazeera vorbește și despre România, despre pădurile puse la pământ în Transilvania, „o fostă colonie a Imperiului Austro-Ungar“, cum spune documentarul. „Iar acum, România, a doua cea mai săracă ţară din UE, este din nou la periferie. Sărăcia înseamnă că multe clanuri pot tăia pădurile pe care ţara nu-şi permite să le apere.”
În acest documentar, Holzindustrie Schweighofer, compania care a acceptat pentru procesare lemn tăiat ilegal, este „eroul“ principal al „colonizării“. Exploatarea are loc în România, însă locurile de muncă, valoarea adăugată se acumulează în alte ţări. „Relaţia este similară cu cea din timpul monarhiei austro-ungare. Avem imperiul, Europa de Vest, companii austriece, germane, franceze, care taie păduri la periferia UE. Imperiul foloseşte resursele naturale, sistemele de sănătate, de educaţie de la periferie şi extrag valoarea pentru a o pune în slujba centrului. Europa se autocolonizează.”
La sute de ani distanţă de centru
Dincolo de acest proces, UE permite şi o formă mai amplă de colonizare – finanţele, strategia de a face bani din bani, adevărata putere în lumea de azi. „Avem de-a face cu o paradigmă a extracţiei, nu doar de la cei mai bogaţi, ci de la toţi. Însă ei nu folosesc expresia asta. Sună mai bine dacă spui privatizare şi dereglementare”, spune pentru Al-Jazeera sociologul Saskia Sassen. Acordul de liber schimb negociat între UE şi SUA, îngheţat pe moment de venirea lui Donald Trump la Casa Albă, prevede multe asemenea „dereglementări“ în favoarea finanţelor. Numai că acordul rămâne secret pentru cetăţeni, la el pot avea acces doar „liderii“. „Ca ministru de Finanţe al unei ţări afectate de aceste negocieri, a trebuit să semnez o declaraţie de confidenţialitate cum că nu voi spune alegătorilor mei ce am citit. E absurd”, spune Yanis Varoufakis.
Pe 20 februarie 2017, data difuzării documentarului Al-Jazeera, datele guvernului de la Viena arătau că salariul mediu pe oră în Austria era de 13,8 euro, în Cehia era de 4,6 euro, în Polonia era de 4,4 euro, iar în România de 2 euro.
La începutul lunii martie, presa slovacă scria că afaceriştii din ţară sunt interesaţi de angajarea muncitorilor români, adăugând că, la nivelul actual de creştere, România va ajunge la nivelul salariilor din Slovacia în 20 de ani, iar Slovacia va avea nevoie de 389 de ani să ajungă la nivelul salariilor din Norvegia.
Citiţi şi:
Patru căi în aparență amiabile de scindare a Europei. România, invitată politicos în viteza a doua a UE
Ilie Șerbănescu: «Satan de la Bruxelles sau de fapt, de la Berlin, îți mai pregătește una…»
yogaesoteric
2 decembrie 2017